1
Aseară luna a căzut peste cer
Ca un fluture albastru
Eu nu credeam ca un fluture poate zbura
Măiastru
2
Şi s-a născut piatra aceea
Ce a crescut ca un munte
Cu izvoare de apă dulce
Care îmi curgeau pe frunte
3
Şi deodată soarele
S-a aplecat peste umărul meu
Pe care adăsta îngerul
Cu surîsul lui de dumnezeu
4
Iar floarea, cu mult mai vie
Decît iarba de pe dealuri
Ascundea între petalele ei
Oceanele fără de maluri
5
Şi cădeau, şi cădeau dintotdeauna
În aceeaşi umbră firavă
Care îmi strălucea în priviri
Cu delicateţea ei gravă
6
Unde eşti, am zis, liniştindu-mă,
De nu te mai găsesc, fluture albastru
Pentru că nu credeam că poţi zbura
Ca un astru
7
Şi de atunci îmi ninge şi-mi plouă
Peste aripa înfiptă-n pămînt
De întunericul ce ne-a fost dat nouă
Şi nu de strălucirea duhului sfînt
8
Şi cum crăpau zorile aiurea
Între răsărit şi silabele cleioase
Care zdrăngăneau în cuvînt
Osîndite să fie doar oase
9
Iar din destinul fiinţelor gînditoare
Mai era ceva care lipsea
Unghiul răzvrătit în propria lui dimensiune
Înfiptă pînă-n prăsea
10
Carul mare s-a răstignit pe cer
Peste sufletul meu –
Pe linia orizontului, în tîmplă,
Ca un ecou
Şi s-a spart ca o statuie
În cioburi sîngerînde şi dureri
Ca un izvor spăimîntat s-a furişat
În catedrala dintre azi şi ieri
Dar de mîine nu mai cerşesc
Nici o petală din tristeţea lumii
S-au deschis porţile abatoarelor
Şi mai latră doar cîinii.
FIN
