Grea întreprindere să scrii despre toţi cârmuitorii răi şi cârmuirile lor nedrepte, căci asta ar însemna nici mai mult, nici mai puţin decât rescrierea istoriei umane, o lungă şi întortocheată istorie a inevitabilelor lacrimi, suferinţe şi suspine ce-l însoţesc ca nişte umbre (de la naştere până la moarte)… …pe omul puternic şi pe cel slab, pe omul bogat şi pe cel sărac, în sfârşit, o istorie doar vag şi neconcludent străluminată (pentru cei mulţi şi neîncrezători) de singura şi adevărata fericire, acea fericire sui-generis gustată doar de înţelepţi şi aleşi, întrucât calea care duce la ea se cheamă renunţarea la toate acele averi pe care „le fură hoţii şi le mănâncă moliile”.
Fiind istoria o reflectare a vrerii şi răbdării divine vizavi de om şi de şansa acordată lui pentru ridicarea pe scara soteriologică ce duce înspre istoria celestă, este limpede că ea nu poate fi cunoscută de muritori (oricât ar fi aceştia de înzestraţi) în profunzimile sale cauzale, care ţintesc tainele supratemporale şi transistorice ale întregii creaţii, ci ea poate fi cunoscută doar prin efectele sale, efecte adjudecate de cunoaşterea umană sub numele de evenimente şi procese istorice.
Adică, după consumarea faptelor istorice, vin istoricii (aceşti „mincinoşi privilegiaţi” cum binevoieşte Balzac să-i alinte în romanul său Catherina de Medicis), şi ei scormonesc cu acribia lor prăfuită prin munţii de zgură lăsaţi în urmă de maşina timpului, până ce dibuiesc niscaiva paşi ai predecesorilor, de regulă ai conducătorilor religioşi, politici şi militari, apoi stabilesc un consens al interpretărilor asupra evenimentelor în discuţie, iar acest consens poartă numele – după caz – de paleoistorie, istorie antică, medievală, modernă şi contemporană.
Ca şi cum nişte biete cioburi de oale, ori nişte fragmente ale unor inscripţii ar fi avut capacitatea să încorporeze în trupul lor anemic întreaga pulsaţie a vieţii unor comunităţi şi popoare, iar acum – după minuţioasa cercetare la care sunt supuse de istoricii zilelor noastre – ele au darul să-şi deschidă corolele de taine pentru a delecta cu mirosurile lor de piatră şi mucegai organele olfactive ale preaştiinţificilor, când noi ştim prea bine că evenimente recente, precum Decembriada din ’89, încă n-au dobândit o interpretare coerentă şi unanim acceptată.
De fapt, este un adevărat abuz de limbaj să vorbeşti de unanimitatea părerilor în cazul unei discipline elastice şi aproximative aşa ca istoria, când ştiut este faptul că au existat păreri disidente (desigur, nebăgate în seamă atunci când nu erau sancţionate pentru vina de-a fi deopotrivă autorizate şi intransigente), au existat, deci, opinii contrare chiar şi atunci când dictatori de calibru le-au impus scribilor de curte cum să le fie înfăţişate faptele, astfel încât ei să apară în ochii contemporanilor creduli şi neştiutori, dar mai ales în ai generaţiilor următoare, aidoma unor supraoameni, când în realitate ei erau de-a dreptul odioşi prin ambiţie şi invidie, ori prin cruzimea de care dădeau dovadă.
Cum altminteri poate fi calificată comportarea lui Alexandru Macedon vizavi de Calistene, istoriograful lui oficial şi nepotul lui Aristotel (fostul profesor al cuceritorului bântuit de imaginea cosmocratorului), atunci când el ordonă crucificarea istoricului pentru dementa culpă că, în loc să i se închine ca unui zeu, a avut îndrăzneala să-l sărute pe obraz?
Iar în vremurile moderne, Nabulione Buonaparte (nume sub care apare într-un registru bisericesc corsican acest „fiu al norocului”, cum el însuşi se caracteriza) merge mult mai departe cu meschinăria, invidia şi ura, după cum suntem înştiinţaţi de Jacob Burckhardt în textul intitulat Napoleon I, după cele mai noi izvoare: era meschin şi mărginit (întreaga viaţă n-a putut să înveţe ortografia limbii franceze, poseda cunoştinţe mediocre de matematică şi istorie, pe care le vântura cu fiecare ocazie), iubea bârfele şi minciunile, adora linguşeala şi întreţinea cu voluptate o necontenită suspiciune între curteni şi apropiaţi (nu se dădea în lături nici măcar de la desfacerea şi citirea scrisorilor adresate altora!), iar invidia faţă de mareşali precum Masséna, cel care şi-a câştigat galoanele în timpul republicii, pentru ca în războaiele de mai târziu să-şi creeze o binemeritată faimă de comandat destoinic şi viteaz, invidia, deci, l-a împins pe împărătescul caporal ca la o vânătoare să-i scoată mareşalului un ochi cu o lovitură de glonţ. Întrucât importante pentru el erau doar efectele, a devenit proverbială lipsa lui de respect pentru adevăr, fapt care rezultă cu prisosinţă din măsluirea comunicatelor (buletinelor) oficiale.
Ce să mai spunem de Hitler, Stalin sau Ceauşescu, despoţi care (fiecare la vremea şi în sfera lui autocratică) au căutat din răsputeri să dirijeze după vrerea lor fragmentul de istorie aflat la îndemână! Prin puterile discreţionare cu care au fost investiţi de jocurile criminale ale politicilor de culise şi ale politicienilor obedienţi, ei chiar au izbutit să-şi atingă scopurile lor condamnabile: să sacrifice milioane de vieţi pentru ca astfel să-şi poată consolida puterea personală, să-şi satisfacă ambiţiile revanşarde şi/sau expansioniste prin jertfirea în războaiele declanşate a zeci de milioane de vieţi, să-şi hrănească visele patologice de adulare şi mărire prin mutilarea a nenumărate destine individuale.
Şi cine dacă nu politica este vinovată de atari derapaje periculoase în istoria omenirii? Căci politica nu este altceva decât o înşelăciune atrăgător ambalată: Omul politic devine de cele mai multe ori un jalnic epifenomen şi toate formele de guvernământ sunt exasperant de imperfecte, mărturie incontestabilă a carenţelor ce cariază temeliile construcţiilor umane. Probă în acest sens este atât căderea spectaculoasă a bolşevismului european, cădere orchestrată chiar din capitala Molohului sovietic, cât mai ales actuala civilizaţie a consumului pe rupte şi a ruperii echilibrului ecologic prin poluare.
Însuşi Winston Churchill a fost nemulţumit de şubrezenia sistemelor (construcţiilor) umane, atunci când a recunoscut că democraţia este o formă de guvernământ grozav de imperfectă. “Dar daţi-mi alta mai bună şi voi crede în ea”, a adăugat el…
În mult mai mare măsură ca alte popoare, românii au avut şi continuă să aibă parte de cârmuitori, dacă nu răi în adevăratul sens al cuvântului, atunci cel puţin neinspiraţi (sau, mă rog, prost sfătuiţi) şi stângaci, într-un cuvânt lamentabili pentru binele, prosperitatea şi fericirea supuşilor, respectivi a celor care i-au ales.
Îndeosebi din Decembrie ’89 încoace, este cât se poate de evident că asupra României nici vorbă să planeze vreo fatalitate căreia vajnicii noştri patrioţi să-i poată cere socoteală pentru starea deplorabilă a drumurilor, precum şi pentru apatia generalizată a cetăţenilor după punerea pe butuci a tuturor sferelor de activitate: industrie, agricultură, învăţământ, cercetare, sănătate, cultură. Că ne convine sau nu, trebuie să fim de-acord cu ceea ce diplomaţii şi observatorii occidentali ne-o tot spun de două decenii şi mai bine: avem conducătorii pe care-i merităm!
———————————————————-
* Cacòs politeusi (greaca veche) – Celor ce cârmuiesc rău
