S-a născut în strania condiție de copil-adolescent. Lumea adulților l-a agresat mereu. Fericirea și-a găsit-o în a evita contaminarea cu microbul „maturității” și în a rămâne așa cum a apărut. Nu își dădea seama dacă s-a născut sau pur-și-simplu persoana i s-a materializat instantaneu în ziua înscrisă oficial în certificatul său de naștere. Însă nu a trecut mult timp până a realizat comportamentul său diferit de al celorlalți copii. Și nu i-a fost ușor, înțelegând aceasta, să facă față lumii violente a adulților.
Dar acum privea prin amintire străzile cunoscute ale copilăriei și încerca să distingă impresiile acumulate în acea perioadă mirifică. Nu mai dorea să găsească o logică a evenimentelor, ci doar se străduia să identifice paleta de emoții strânsă în anii de început ai vieții. Și acum simțea senzația deșertăciunii în plexul solar. Aparent nimic nu se schimbase în afară de oameni. Clădirile rămaseră intacte, însă fără viața care se manifesta odinioară. Totul se modificase în ce privește realitatea înconjurătoare. Și deodată, perspectiva vieții i se schimbă brusc. Privea fără să mai judece evenimentele. Se întorcea către un alt prezent, imaginar de data aceasta. Încerca să îl privească fără să se mai dea înapoi din fața lui, așa cum proceda de obicei.
Și vedea cum trenul îl purta pe Valea Uitării. Trecea prin locuri cunoscute, dar nu mai resimțea amarul emoțiilor din arhiva clipelor petrecute pe acele meleaguri. Era o persoană diferită față de cea care era cândva. Atitudinile fundamentale îi rămaseră, dar ecoul evenimentelor din trecut se stinseseră și făcuseră loc prezentului pe care îl îndrăgea tot mai mult.
Privea munții. Îi plăceau foarte mult. Îi admira pentru înălțimea și măreția lor. Observa cum copacii se pregăteau să înverzească. Distingea roca densă a stâncilor brăzdate de straturi ce le dezvăluiau vârsta milenară. În vale curgea domol Uitarea sub forma unui pârâu ce își urma calea spre câmpie.
Simțea din nou mirosurile copilăriei. Iarba abundent crescută la acest început de primăvară îi stârnea o bucurie cu greu descriptibilă prin cuvinte. Dar perspectiva era diferită. Nu își dădea seama de unde provenea schimbarea de viziune. Câteva cărări plecau spre vârful muntelui. Își ridică privirea și zări norii albi presărați pe suprafața albastră a cerului. Ce minunat! Da, chiar se simțea bine și era plin de bucurie. Îi mulțumea lui Dumnezeu pentru viața care i se oferea în dar!
Reveni din imaginar în realitate doar pentru a zăbovi câteva secunde înainte de a reface drumul de întoarcere din orașul călătoriei sale. Intră iarăși pe tărâmul iluziei și se văzu din nou călătorind, așa cum făcuse de atâtea înainte.
Și trenul plecă din gară. Abandonă orașul natal fără păreri de rău. Nu mai subzista decât ca un capitol definitiv închis. Iluzia refacerii familiei, și implicit a copilăriei, se spulberase pentru totdeauna. Se întorcea în Metropola din Câmpie. A omis să mai privească spre blocul unde locuia pe vremea când părinții săi nu erau despărțiți. În sinea lui își dorea să retrăiască acea realitate desființată în urmă cu patru decenii. Abia anul acesta conștientizase absurditatea demersului, pe care stupid îl încerca, să realizeze unirea fragmentelor presărate pe aleea timpului pierdut în negura trecutului.
Orașul dintre Munți rămase pentru totdeauna sinonim cu amăgirea unei viziuni nerealiste. A fost logic ca ulterior, la vârsta adolescenței, să plece în Orașul dintre Dealuri, fapt valabil și dacă s-ar fi dus oriunde altundeva. A fost normal să apară despărțirea. Niciodată nu îl reprezentaseră acele meleaguri. Doar s-a întâmplat să apară acolo și nimic mai mult.
Valea Amintirii se desfășură grăbită pe lângă el. Soarele strălucea puternic în acel început de aprilie. Cu greu reușea să mențină un scris lizibil pe suprafața tremurândă a caietului așezat pe o masă din mijlocul vagonului.
Întrebarea: „Cine sunt eu?”, l-a interesat îndelung până în urmă cu câteva zile. Paradoxal, din clipa de față ca sub influența unui buton magic, se opri să mai încerce să înțeleagă cine era și începu să își caute identitatea prin excludere. Folosea acum scăderea în locul adunării. Sculpta și elimina părțile nefolositoare din blocul de marmură al ființei sale. Era uimit de învelișurile false pe care le credea veritabile.
— Nu sunt nici aceasta și nici cealaltă, își spuse pe măsură ce obiecte inutile erau aruncate din bagajul supraplin al memoriei.
Muntele Amăgirii călători o vreme alături de fereastra din stânga sa:
— Ce vrei de la mine? Pentru ce mă urmărești, îi zise el supărat. Nu îți ajunge cât m-ai amăgit?
Dar el nu îi răspunde, însă dispăru imediat în spatele unor dealuri semi-înverzite. Tăcea acum și el. Cuvintele deveneau lipsite de sens. Observa goliciunea copacilor încă desfrunziți. Nimic de comentat. Intră în tunel. Era beznă. Scria fără să mai știe dacă depășise sau nu limita caietului.
— Poate acum mâzgălesc masa, se gândi pentru o clipă.
Ecrane luminoase se aprindeau prin întuneric. Dar el scria fără să privească amprentele cuvintelor pe hârtia velină.
— Generația următoare va ști doar să bată la taste, se surprinse zâmbind.
Intră în Orașul de pe Culme. Altă iluzie trecea pe lângă el; un alt oraș de care dorise să își lege destinul; o altă deșertăciune a intenției de a aparține mirificei lumi a pădurilor și munților. Zăpada nu plecase cu totul. Pete albe se zăreau pe culmile despădurite ale pistelor de schi.
— Ce sport ciudat! a exclamat cu surprindere.
Dar mergea mai departe cu trenul care alene îl purta către Metropola din Câmpie. Brațele îi erau încordate. Picioarele stăteau gata de fugă. Mintea îi alerga pe câmpia crepusculară a realității imaginate.
Se opri din cugetare pentru mai multe clipe. Lamentarea nu îi folosea la nimic. Observa cum munții deveneau treptat dealuri. Ulterior câmpia urma să cuprindă întreaga existență. Aplecat asupra caietului scria în continuare și încerca să aplice normele caligrafiei.
— Cine sunt eu? se întrebă cu surprindere.
O stranie moleșeală îl cuprinse. Se opri din scris. Așteptă. Lăsă ca timpul să treacă pe lângă el.
— Haos sau ordine? se întrebă iarăși.
Zarurile se rostogoleau. Cifrele se roteau cu repeziciune, după care, gata, rămaseră numai două imagini afișate. Își pierdu răbdarea:
— Ce anume a ieșit?
Citea, dar numerele inscripționate nu îi spunea nimic. De fapt, erau doar niște semne, care prin mulțimea lor îi sugerau două cifre.
— Limbaj universal! exclamă și zâmbi.
Semnul a precedat litera. Simbolul exista de dinaintea alfabetului. O pictogramă, mai bine-zis, niște bețe zgâriate pe o suprafață de lut sau pe pământ, constituia scrisul de odinioară.
Îi venea să alcătuiască sistem diferit de codificare a gândurilor.
— O altă convenție?
— De ce nu?
— Crezi că ar fi mai bună?
— Poate!
— De ce?
— Fiindcă ar fi asemenea formelor unduioase ale picăturilor de ploaie și mișcării ramurilor de copac în bătaia vântului …
— Inutil!
— De ce?
— Fiindcă nu există așa ceva …
— … încă, își întrerupse contra-interlocutorul imaginar. Aș inventa o scriere haotică și vecină cu mâzgăleala.
— Urăști alfabetul?
— Cred că da, răspunse el și brusc, își aduse aminte de bătăile încasate de la „tovarășa” învățătoare.
Mirosea a fum de hârtie arsă. Își ridică privirea. Nu văzu sursa. Distinse copiii strânși în jurul grămezilor arzânde din polistiren expandat ce degajau un fum dens-înecăcios. Era în spatele blocului. Da, al aceluiași bloc pe care nu l-a zărit de data aceasta, plasat nu departe de baza podului spre localitatea învecinată.
— Ce legătură are cu scrisul?
— Niciuna sau poate …
— … poate ce?
— Poate asocierea olfactivă îmi vorbește despre o formă străveche de comunicare!
— Cum?
— Prin miros și gust, adică așa cum procedează copiii!
— Adultul este modelul pentru copii! Ce vrei să înveți de la ei?
— Nu! Copilul este mentorul adulților! replică el încăpățânat. Adulții distrug viața, spontaneitatea și copilăria!
— De ce spui așa ceva? De când nu îți place lumea adulților?
— Cred că dintotdeauna!
Trecu și Orașul dintre Dealuri, locul cel gol al adolescenței sale. Dormea și nici nu își dădu seama că dealurile iluzorii ale acelei vârste s-au spulberat împreună cu munții copilăriei, ca niște nori împrăștiați de vânt. Dar el rămase copil și adolescent pe mai departe. Nu era adult nici la 3o de ani de la finalizarea oficială a acelei vârste.
— De fapt, sunt un copil de 2 ani, un altul de 7 ani și un adolescent de 17 ani!
— Dar noi, ceilalți ani, unde ne aflăm?
— Simplu, în interiorul acestui triunghi temporal!
— Cum așa?
— Nu am depășit vârsta de 17 ani! Sunt încă adolescent la peste trei decade după încheierea acesteia! De fapt, sunt un copil-adolescent ce înglobează toată perioada cuprinsă între naștere și acea vârstă!
— De ce 17 ani?
— Nu știu exact, dar oficial este al patrulea an de adolescență. Poate aici stă logica lui, mai precis, la 18 ani deja aparții maturității. Adică, ești considerat adult de îndată ce ai depășit vârsta de 18 ani. Prin urmare, 17 ani reprezintă ultimul număr ce indică perioada ce precede adultul.
— Cine ești tu, așadar?
— Sunt un copil-adolescent! a răspuns fără ezitare.
Distingea verdele proaspăt al câmpiei. Nu avea hotar marginea ei. Asemenea mării, ea se întindea aparent la nesfârșit. Acum iubea această formă de relief. Îi plăceau tufișurile presărate multicolor pe suprafața ei verde-maronie. Ieșind din strânsa închisoare a munților și dealurilor, asemenea unui râu, el se simțea acum în largul său purtat fiind de acest tren către Metropola din Câmpie.
— Cine sunt eu? se întrebă desenând caligrafic literele ce alcătuiesc aceste puține cuvinte.
— Sunt un copil-adolescent ce iubesc nemărginirea câmpiei desfășurate sub întinderea nesfârșită a cerului! Lumea adulților îmi este străină. Verbul „a fi” reprezintă esența vieții mele. Fără restricții, alerg liber sub razele soarelui auriu. Nu recunosc nicio școală; ea aparține adulților, dar nu și mie, cel născut din primordialitatea elementelor naturii!
— Mai sunt și alți copii-adolescenți sau îți place să fii singur în jocul tău?
— Poate mai există astfel de ființe, dar nu le-am întâlnit! Copiii din jurul meu au fost mereu adulți.
— Cum așa?
— Erau violenți ca adulții, certăreți cum sunt cei mari și fără milă ca oamenii așa-ziși maturi.
— Dar adolescenții din jurul tău?
— La fel! Nicio diferență!
Astfel, îi deveni dintr-odată clară experiența nemuritoare a copilului-adolescent, ce alergă liber pe meleagurile nesfârșite ale câmpiei lumii, se bucură necontenit de albastrul cerului și aparține pe deplin universului infinit. De acum înainte știa cine este, ce așteaptă de la viață și avea în sfârșit curajul să își croiască propria cale.
Trenul ajunse la destinație. Marele oraș își deschise brațele pentru a-l primi cu bucurie. Simți o senzație stranie. Se născuse în mijlocul munților și totuși, casa în care locuia se afla de peste 30 de ani în această Metropolă din Câmpie, care l-a primit cu bunăvoință de îndată ce munții și dealurile, împreună cu oamenii din acele locuri, l-au forțat să plece în Exilul vieții sale pentru întâlnirea propriului destin!
Octavian Lupu
București
11 mai 2017
