L-am reîntâlnit după vreo zece ani. Arăta cu totul altfel,mult îmbătrânit si cu privirea foarte tristă. Dacă vrei să vezi când un om spune adevărul,atunci priveste-l fără frică în ochi. Pentru că ochii spun întotdeauna totul.Iar ochii lui spuneau cu mult mai mult decât ce-mi povestea din gură. Am fost colegi de catedră vreo câtiva ani,apoi viata ne-a separat. El s-a mutat după nevastă,undeva în coltul tării iar eu am rămas pe loc.Fiindcă nevastă-mea era de aici. Pe urmă ochii nu s-au mai văzut,urechile nu s-au mai auzit si am devenit pe nesimțite,din prieteni intimi,în simple cunoștințe.C-așa e în viață !
– Toată nenorocirea mea a început de la o oră de geometrie la clasa a noua,îmi spune plin de mâhnire. Teorema lui Pitagora ! Eu explicam, umplut de simtul datoriei, cum e cu ipotenuza si catetele iar ei nu erau atenti.Le urmăream privirile si nu le găseam deloc asupra mea. Erau pierdute undeva pe geam,prin vreo discotecă sau prin vreo cafenea.Sau naiba stie,unde ! Iar eu vorbeam doar cu Pitagora,numai că nici el ,nu mai zicea de mult,nimic.Elevi de colegiu tehnic,refuzati de alte licee si aruncati după media lor umilă,direct aici.
– În general la colegiile astea se duc cei cărora nu prea le place cartea,dar din păcate nu învată nici măcar o meserie ca lumea,vin eu cu adăugiri.
– Cam asa ceva,sunt ăia care pică bacul si n-au în continuare nicio perspectivă . Stai să-ti spun ce am pățit…. Pe la jumătatea orei ,usa se deschide cu zgomot si un zdrahon de băiat,intră cu fortă înăuntru.Nici „ bună ziua”,nici nimic altceva care să semene a scuze, că dă buzna . Îsi caută cu privirea un loc si se asează ,trântindu-se cu zgomot.Pe mine atitudinile astea,de vedetă,m-au deranjat întotdeauna. Asa că l-am interpelat :
– Nu te supăra,esti elev în clasa asta ?!
– Da… E vreo problemă?întreabă la rându-i ,vizibil iritat că am îndrăznit să-l deranjez din traiectorie.
– Păi ar cam fi fiindcă e jumătatea semestrului si nu te-am văzut până acum la ore !
– Si care e treaba,nu m-ai văzut acum? continuă cu obrăznicie.Iar ceilalti îl urmăreau cu admiratie.
Întotdeauna,cel mai destept trebuie să cedeze.Iar eu ,având si studii universitare,am cedat si m-am întors la tablă,să termin teorema.Dar asta nu era deloc pe placul dumnealui căci după un minut ,îsi scoate semintele din buzunar si-ncepe să le rontăie. Iar cojile,bineînteles,le scuipă în răspăr direct pe jos.
– Ce dracu zice lunestistu′ ? îsi zgândără colegul neîntelegând ce vreau eu să explic.
Tinea mortis să-mi strice ora. Iar eu tineam mortis să-l pun la punct. Asa că îl las pe Pitagora să se descurce putin singur si din doi pasi,ajung la banca lui.
– Nu te supăra, dar atitudinea ta mă deranjează atât pe mine si cred că si pe colegii tăi.
Mă uit la fețele lor ,dar îmi dau seama că mă cam însel. Ceva adrenalină nu le strica deloc.
– Te rog frumos să-ti aduni semintele de jos si să le duci la coș !
– Că dacă nu…ce? continuă cu rânjetul pe față.
– Că dacă nu…nimic ! Eu doar te-am rugat să faci ce se cuvine.
Se ridică agale de pe scaun,dar nu face ce îmi doream să facă. Dimpotrivă ! Văd cum obrajii i se umflă dintr-odată si dintr-un singur foc îmi scuipă semintele cu scârbă,direct în față si peste toată demnitatea mea. Si toti ceilalti se pun pe râs,enorm de zgomotos. Un profesor batjocorit de elevi e întotdeauna, ceva foarte de râs.
– Si ce-ai făcut? întreb gândindu-mă că asa ceva mi s-ar putea întâmpla si mie.Si nu stiu exact cum as putea reactiona.
– Vezi,oamenii reactionează diferit în situații limită.N-am reactionat prea bine. Semințele alea mi-au înfuriat fiecare părticică din orgoliul meu, spart în mii de bucătele. Furia mi-a întunecat pe loc mintea. I-am dat o palmă cu toată forta adultului rănit de un mucos obraznic. O singură palmă a răsunat în obrazul lui ca un obuz de tun. Si imediat,a căzut la podea. De fapt ,s-a cam trântit ,dar făcea parte din spectacol.Iar ceilalti,au amutit într-o secundă.. Nu se-asteptau ca eu,un om destul de calm,să am asemenea reacție.Nici eu nu m-asteptam ! Dar orgoliul a explodat pe loc,fără să mai întrebe.
– Esti terminat,nenorocitule! urlă de jos fiindcă avea si el orgoliul lui,rănit.
Am iesit din clasă. Pe coridor încercam să-mi explic singur cum am putut să fac asa ceva. Nu mă interesau consecintele ,mă deranja simplul fapt că am gestionat o situație de criză, total anapoda. M-am dus să-i spun directorului,nu stiu exact de ce,poate căutam pe undeva un sprijin.
Când aude însă tărășenia, o panică nedisimulată i se citea în priviri :
– Trebuia să nu-l bagi în seamă, stii cine e zevzecul?
– Nu !
– E nepotul senatorului Dăncilă! A fost întâi la alt liceu,de fițe, dar a făcut acolo o drăcovenie,a violat o fată. S-a mușamalizat totul,dar l-au mutat aici.
– Ca să-mi violeze mie liniștea !
– Radule, e groasă,ăsta n-o s-o lase așa fiindcă trebuie să-să arate forța politică, spune cuprins de frica gândului că scaunul de sub picioare,s-ar putea să îi cam zboare.Dar lasă că vedem noi cum rezolvăm !
M-am dus acasă și i-am spus nevesti-mi. Desigur si ea a intrat la început, în panică:
– Cum ai putut face asta? Nu-ti dai seama c-o să te dea afară? Ce-o să facem,ai înebunit?
Apoi ,văzându-mi suferința,s-a mai potolit:
– Hai lasă,nu te pune pe inimă rea,o să te îmbolnăvești. O să ne descurcăm cumva !
Toți mă blamau. Aveau într-adevăr de ce,dar parcă eu căutam să găsesc si pe cineva de partea mea.Până la urmă,îl lovisem în legitimă apărare. Nu eu începusem lupta ,eu doar o terminasem.De fapt ,aveam să aflu în curând că mă terminasem si pe mine.
A doua zi,haita de lupi era prezentă. Asteptau cu camerele de filmat,cu reportofoane,cu ce mai aveau,să-si savureze prada. Fiecare incident ,mai mult sau mai putin important,era pentru ei,un motiv de bucurie. Iar un profesor bătăuș e întotdeauna,un motiv de bucurie.
S-au aruncat cu microfoanele în calea mea. „ E adevărat că l-ati lovit?” , „ Aveți vreun regret? ” „ L-ați văzut cum arată? ”
Abia am reușit să intru. Pe coridor, „victima” mă astepta victorioasă :
– Ti-am spus c-o să te termin !
Avea ochiul învinetit.Cu siguranță nu din cauza palmei mele, ci din cauza vreunei vopsele de recuzită. Deci, singurul vinovat eram doar eu. Elevul nu avea, bineînțeles ,niciuna ,el avea doar dreptul la educație. Dar dacă educația se face cu pumnul,e vina lui?
În niciun caz,e doar vina profesorului,singurul care a fost dealtfel pedepsit.
– Cum anume?
– Cu excluderea !
– Si elevul,cu media scăzută la purtare?
– Nici măcar atât,a fost doar mutat la altă clasă !
– De ce nu mă mir? pun fără să vreau,retorica întrebare.
Apoi a început calvarul. Am trimis cv-uri peste cv-uri la tot felul de joburi,dar nimeni nu m-a chemat la niciun interviu.Doar eram Radu Ionescu,profesorul bătăuș,cine crezi că m-ar fi angajat? Umblam pe străzi ca un nebun,din firmă în firmă,din butic în butic,dar…absolut nimic. Si nevastă-mea devenea din ce în ce, mai recalcitrantă.
– Dacă n-ai fost în stare să te stăpânești,acum suportă consecințele ! Numai că prostia ta,trebuie s-o suport și eu !
Mi-am sunat prietenii doar, doar s-o găsi ceva și pentru mine. Stii câti prieteni ai atunci când n-ai nevoie de niciunul? Enorm de mulți ! Dar știi câți mai rămân când ești la vreo nevoie?
– Bănuiesc…niciunul !
– Nu chiar,mie îmi rămăsese unul. Cumnatul lui își deschisese un restaurant si a fost înduioșat până la urmă de rugămințile fierbinti.M-a angajat ca ospătar.Ieri duceam mapa iar azi, duceam salata ! La o zi după ce am fost dat afară,nici măcar nu mi-am imaginat asa ceva. Credeam că toți m-asteaptă cu bratele deschise.Însă după o lună de umblat fără bani,pretentiile mele s-au redus cu mult. Cred că m-aș fi angajat si îngrijitor la o toaletă publică ! Pentru un amărât de salariu ajungi să faci orice.Iei si rahatul pentru că si pe-ăla,ti-l ia altul.
– Da,e într-adevăr cumplit ! Si cum te-ai descurcat ca ospătar?
– Primele două zile,așa si așa. A treia zi însă, am dus un castron de ciorbă unor clienți de la o masă. Dar când am vrut să pun în farfurie,nu stiu cum am înclinat castronul si ciorba s-a vărsat direct în capul unuia din ei. Si a sărit ca ars,atât la propriu,cât si la figurat:
– Ce naiba faci,dobitocule? Esti chior? Si m-a împins brutal direct pe podeaua lunecoasă.
Ospătăria a tinut exact cât ține o minune. Trei zile ! Apoi iarăși umblat pe străzi,cv-uri ,telefoane, si …lipsă interviuri. Iar într-o zi ,am înțeles că o nenorocire ,nu vine niciodată singură. Să nu se plictisească !
– Ce s-a mai întâmplat?
– După o zi întreagă de umblat pe străzi, am venit acasă . Si mi-am găsit nevasta în pat cu altul. Găsise asadar soluția de a iesi din criză. „ O să ne descurcăm noi cumva” însemna de fapt, „ o să ne descurcăm cumva,dar fiecare în felul lui! ”
Viața îl străpunsese direct în piept,cu bisectoarea ! O lacrimă rebelă, o ia la vale peste obrazul lui, brăzdat de chinurile vieții. Ar vrea să o oprească , dar ea o ia la goană . Iar altele cad cu repeziciune,s-o prindă repede din urmă.
– Iartă-mă ,cred că nici bărbat nu sunt în stare să mai fiu ! îmi spune printre picături.
– Nu-ti face griji, e foarte bine să eliberezi din tensiune. Toate acumulările astea interioare,te pot ucide ! Si-apoi eu zic să nu te mai consumi ! Adu-ti aminte de curba sinus .Când jos,când sus ! Acum ești jos,dar o să fii din nou si sus. După rău ,vine si bine,până la urmă asa e viața,o curbă sinusoidală .
– Mă tem că viata mea ,e curba cotangențială. Când cazi,cazi direct în jos,spre infinit !Asa am simțit si atunci,în clipa aia. Am iesit din casă si am urcat direct pe acoperiș. N-am stat prea mult pe gânduri. Pentru ce anume,să fi stat?! … M-am aruncat în gol,de la etajul patru.
– Cuuum?? Nu înțeleg,văd că esti încă viu !
– Unii l-ar numi noroc . Eu spun doar că boala mea s-a prelungit si boala lungă,moarte sigură. În fața blocului,era o plută mare iar crengile ei mi-au atenuat căderea. Si la parter,era o terasă cu un baldachin. Asa că, am căzut pe moale.
– Incredibil ,chiar ai avut noroc !
– Așa zici tu,la fel ca și ceilalți. Mi-am rupt totuși,o coastă,am stat trei săptămâni în spital iar spitalizarea mi-a plătit-o nevasta,cuprinsă probabil de negre remușcări.
– Te-ai împăcat cu ea?
– Nu, fiindcă n-am mai vrut. Am plecat din orașul ăla si m-am întors definitiv acasă. Am căutat bineînteles servici ,dar orașul ăsta a murit demult,înaintea celuilalt.Locuiesc cu mama și trăim amândoi,cu chiu ,cu vai ,din pensia ei amărâtă din care trebuie să plătim mâncare,întreținere,medicamente… Iar gândurile sinucigașe ,mi-au revenit din nou.
Mă uit la el și înțeleg că nu glumește.A-i scoate din cap unui sinucigaș ideea de a se omorî,e la fel de simplu cum ai încerca să convingi o bancă să îți dea credit,fără comision.
– Trebuie să alungi toată energia asta negativă. O să găsim noi o soluție.
Cuvântul „soluție” îi umple privirea de speranță. Parcă și lacrimile i-au dispărut ca prin minune.Însă tristețea din figură,nu-l părăsește chiar definitiv. De câte ori n-a auzit că „ o să ne descurcăm cumva ” ?
Îmi trece totuși ceva prin minte. Si-ntotdeauna ” ceva ” înseamnă mult mai mult decât „ nimic ”.
– Știi,eu am o căsuță la țară. Nu locuiește nimeni acolo. Te muți cu mama ta ,plantați câte ceva și creșteți păsări. Facem o fermă de curcani ! Eu sunt patronul iar tu manager peste curci. Iar profitul,îl facem pe din două. Ce zici,zic bine?
Se uită cam de sus la mine. Adică din profesor,s-ajungă găinar ?! Dar îsi aduce repede aminte c-a fost și ospătar :
– De ce să nu-ncercăm? Oricum n-am alte variante !
Si-am încercat și datorită lui,am reușit. Acum avem si-un magazin în care vindem curci cu amănuntul. Iar el,e foarte încântat.
– Nici nu știi ce bine mi-ai făcut,îmi spune de fiecare dată când simte buzunarul plin.
– Nu e chiar asa,daca rămâi vreodată izolat într-un copac,nu trebuie să te arunci. Încearcă să revii pe pământ ,încet si cu răbdare,tinându-te de crengi.
Un terapeut spunea odată că în fiecare dintre noi există un mare gol. Iar denumirea lui ,e diferită de la om,la om. La unii se cheamă bani,la alții dragoste,la alții Dumnezeu….
Tot el numeste această lipsă ,foame. Pentru că la orice om, există această foame. Si orice altceva ai înghiți,senzația de gol interior,tot nu-ți va dispărea.Dar mai întâi de toate trebuie să îți dai seama cam ce anume vrei la felul principal. Așa și Radu al meu. Înghițea cu noduri sinusuri când el avea nevoie doar de o tangentă ! Se chinuia cu matematica și lui îi trebuiau curcani ! Si-i crește cu plăcere !
Dar dacă te-apucă foamea,să zicem, de somon? Ce trebuie să faci,să poți să ti-l permiti? La asta,din păcate,terapeutul nu a dat răspunsul. Răspunsul îl știe fiecare dintre noi.
Depinde doar, de cât îți e de foame !
