Gruia COJOCARU
În acea dimineață de august, țăranul reuși să descifreze un strop din vraja răsăritului. Ivirea soarelui în Insulele Canare ignoră brutal prospețimea zorilor surprinși pe continent. Suplețea mătăsoasă a luminii, care sparge trandafiriu oceanul de smoală al nopții, n-are nicio corespondență în arhipelag. Aici granița dintre noapte și zi e încadrată de o ceață lăptoasă, devorată instant de magicianul cu straie de jăratic. E suficient, de pildă, să-ți întrerupi o clipă veghea – verificând ultimul mesaj de pe WhatsApp-ul telefonului – și te-ai trezit inundat de o lumină, ce intră suveran în toată materia crescută pe Pământ, înghițind galben-biruitor fiecare ungher al împrejurimilor.
Țăranul surâse, Soarele nu l-a mai fentat, așa cum i se întâmplase în începuturile celorlalte zile, de când aterizase pe Insula Fuerteventura. Sau, mai bine zis, a ieșit la timp din zona de confort și l-a tratat cu atenția și reverența ce i se cuvin regelui din văzduhul etern. Era încântat, însă începea să-l bântuie senzația de gol, care creștea nemilos pe măsură ce nisipul din clepsidra vacanței gâlgâia spre final. Mai avea o singură zi la dispoziție și era limpede că nu l-ar fi preocupat răsăritul în dimineața plecării.
Îl trezi pe Andrei, îl luă în brațe și plecă spre apartamentul vecin. Sună scurt. Ca de obicei, Ștefan deschise:
– Hai, scularea, e ultima zi, o să dormiți când ne-ntoarcem la Bochum!
– Eu n-am nicio problemă, da’ vezi cum faci cu fetele!
După mai bine de-un ceas de lupte, coborau calm spre restaurantul hotelului. Țăranul ar fi vrut un ritm mai alert, la fel și Andrei, însă Ecaterina și Ilinca aveau tot timpul din lume. ,,Și dacă mă grăbesc, unde ajung?” se întrebă el, înțelegând că, în definitiv, rostul unei vacanțe e să imprimi clipei esența eternității. Dar cum? Prin lentoare, pace, armonie. Își aminti că ziua trecută, în Peninsula Jandia, pe drumul care ducea spre Vârful Zarza, un șofer neatent le-a tăiat calea. Ecaterina a frânat brutal, evitând la limită accidentul.
– Claxonează-l pe fraier! ceru țăranul.
– Nu, mă simt excelent, de ce să-mi stric starea?!
Iarăși l-a blocat. Chirurgia și religia o aduseră într-un echilibru la care fratele ei doar visa. Paradoxal, țăranul era în echilibru desăvârșit doar când ceilalți erau copleșiți de panică. Fleacurile îl iritau, puteau să-l înfurie, niciodată însă lucrurile fundamentale. Acolo făcea tot ce se putea pentru a-și maximiza șansa de a izbândi, dar, dacă se întâmpla să piardă, înceta în mod natural să aibă regrete. I-a trebuit jumătate de veac să ajungă la acceptarea senină a eșecului. Ce mare lucru… da, dar una e să discuți despre tragismul existenței, când viața îți gravitează în starea de bine, alta e să digeri ”căptușeala” eșecului când în țăndări se descompune ”celula” universului tău. Însă, dacă reușești să te vindeci – da, e un miracol! – capeți, pe de o parte, forță, determinare și seninătate, iar pe de altă parte, ajungi matur la conștiința efemerității vieții. Și trăiești în această logică. De aici, nevoia de a devora plenar, când se poate, strugurele copt al bucuriei. Onest, cu recunoștință, de parcă, în mărinimia Sa, Creatorul ți-ar fi împărtășit în prăpastia deznădejdii taina fericirii.
– Nu mănânci nimic? îl întrebă Andrei pe unchiul său, observând că nu-și aduse nimic din bucătăria restaurantului.
– O să-mi iau un ceai negru, e destul pentru dimineața asta!
Cât lăsă câteva plicuri cu ceai la infuzat, țăranul contemplă oceanul. Dar, după câteva clipe, aruncă hoțește o privire în lateral și-i întâlni privirea. ”Invadatoarea” îl cerceta. ,,Mă privește ca pe-un animal de la zoo”, își zise zâmbind, ușor nemulțumit că fusese prins. Uza însă de toate tehnicile pentru a și-o alunga din minte. N-o putea înfrunta, îl domina, iar țăranul știa că ea a înțeles că e regină pe tabla lui de șah. ,,Dar eu ce sunt?” se întrebă amuzat. ,,Rege nu, c-ai fi un zero fără protecție, turn nu, că-ți lipsește timpul și anvergura lucrurilor radicale.” ,,Atunci ce rol am pe tabla asta de șah?” dialogă el cu sine însuși. ,,Dac-ai ști o limbă străină, aș zice că poți avea lejeritatea calului pentru atingerea țintei într-un mod neconvențional și determinarea nebunului în a-ți urma țelul, indiferent de riscuri. Dar pentru că ești un ignorant, deții doar rolul de nebun în jocul descris!” Surâse larg, introspecția îl echilibra, iar răsuflarea Atlanticului îi devenise prietenă, măcar că nu-i era suficientă.
Sulițe albastre îi sfredeleau carnea. Ca un condamnat la ocnă întoarse capul și-o fixă. Metalic, feroce, strivit, dar fără a cerși vreo brumă de bunăvoință. Blonda îi zâmbi. Țăranul continuă s-o privească încordat, ridicând mecanic ceașca de ceai. Sorbi însă o gură de aer. Ceașca era goală, așa că se ridică să-și mai aducă un ceainic cu apă fierbinte. Căută apoi printre plicurile cu ceai. ,,Hai să fie și altceva decât negru!”, își zise țăranul, fulgerat de atracția pe care-o încerca, de regulă, pentru femeile inteligente, dar nu blonde, ci cu păr negru, bogat. Colectă la întâmplare două plicuri galbene, făcu lent o piruetă și vru să pășească, dar simți o mână care-i intră discret în buzunarul drept al pantalonilor scurți. Rămase pe loc, în vreme ce ”invadatoarea” se depărta cu umblet de felină, care tocmai și-a reperat prada.
”22:30”, iar mai jos ”283” – atât găsi scris pe biletul strecurat în buzunar de nemțoaică. Suficient pentru ca inima să gonească, cum n-ar fi făcut-o în niciun efort la haltere. O căută flămând cu privirea, dar nu mai era, plecase. Țăranul rămase suspendat, cu ochii în gol, proiectat într-un timp al descătușărilor ucise. Ardea fără grai, dizolvat în demența sângelui. Tot ce trăise plenar în Iașul secolului XX s-a întors viu în Insula Fuerteventura.
– Ce-ai pățit? S-a întâmplat ceva? îl întrebă cu subînțeles Ștefan.
– Nimic, e în regulă! preciză țăranul, coborând bezmetic pe pământ.
Își petrecu degetele prin păr, încercând să se adune, apoi, după ce s-au ridicat de la masă, îl întrebă pe Ștefan:
– Cam la ce distanță de țărm crezi c-ar fi nava aia?
– Cred că e la aproximativ 10 kilometri de uscat.
– Știi, aș fi dispus să înot până acolo pentru ea, cu toate riscurile!
– Problema s-ar părea că se pune mai simplu! glumi Ștefan, care avea mai mereu ceva din spiritul lui Cehov de a detensiona pasiunile urcate-n faza de explozie.
– Am uitat ceva sus, vin iute! zise țăranul, depărtându-se în grabă.
Ajuns în goană în apartament, țăranul luă de pe masă sticla de ,,Don Luciano” – vin spumant din Spania, din partea casei – și o puse în frigider. ,,Dacă vine la mine, o servesc cu vin, iar dacă vrea să savureze licoarea, voi bea și eu”, își zise hotărât, ,,aș ofensa-o altfel”. ,,Da’ parc-ai spus că nu mai bei?!” îl avertiză interogativ un spiriduș. ,,Hai, lasă-mă!” rosti el, închizând ușa în grabă.
– Cine vrea o plimbare pe cămile? întreabă Ecaterina.
– Eu! ziseră copiii în cor.
– Mie nu-mi prea place, da’, fie și-așa, mereu sunt în minoritate! încuviință îngăduitor Ștefan.
Țăranul ridică din umeri, de parc-ar fi zis că-i e totuna.
Parcul Național Corralejo era destul de aproape de stațiunea Costa Calma. Aici, splendorile naturale ale Africii erau concentrate într-un spațiu în care autenticul se îmbina cu artificialul și kitsch-ul, în scopuri comerciale, desigur. Până la urmă, asta-i rațiunea de a fi a unor astfel de așezăminte – să producă bani din orice. Un suvenir, oricât de grotesc, tot trebuie să te însoțească la întoarcerea în țară.
Au plătit o călătorie de o oră cu caravana de cămile, iar experiența i s-a părut interesantă țăranului. Cămila emana bunătate și robustețe, nu și eleganța suverană pe care o are orice cal liber, ori măcar bine îngrijit. Parcursul pe cămilă era însă prilejul perfect pentru a-și pune ordine-n gânduri. ,,Dacă se joacă iarăși cu tine?”,, Nu, nu se joacă, a acceptat provocarea – cred mai curând că la mijloc e curiozitatea, poate plictiseala, ori nevoia de ceva nou, netestat până acum!” ,,Sau lipsa unor variante în piață?” ,,În nici un caz, n-ai văzut cum roiau bărbații în jurul ei, inclusiv cei cu partenere?!” ,,Poate dragostea?…” ,,Știam că nu ești atât de naiv!…” ,,Am glumit, stai liniștit! Vom vedea curând ce se-alege!” ,,Da, jocul e în zona deznodământului!” îi răspunse vesel spiridușul.
Țăranul se relaxă total, dobândise liniștea, care înveșmântează cu aceeași lumină triumful, dar și eșecul, de parcă i-ar fi fost egal să fie pe ori sub scut. Există momente când, prin detașare – fără urmă de infatuare –, ființa umană poate vedea biruința și înfrângerea ca fiind la fel de însemnate în traiectoria existențială în care se rostuiește. Țăranul se găsea într-o astfel de oglindă a asimilării evenimentelor, care i se așterneau în cale, parte din ele provocate de acțiunile lui. ,,Ce bine-ar fi să rămân aici!” își zise cu o undă de regret. ,,Ce-ai zice de un bisturiu, care să-ți facă grătar roșu pe gambe?! Ai vedea ,,Învierea” lui Tolstoi cu alți ochi!…” ,,Nu văd legătura!” ,,Tolstoi a ajuns la echilibrul pe care-l propui în ultima etapă a vieții, după o existență în care-a devorat, fără nicio reținere, tot ce i-a oferit timpul său: femei, băutură, război, jocuri de noroc. Tu, deși ești din toate punctele de vedere la ani lumină în spatele titanului rus, crezi că poți să te smulgi de sub voluptatea sângelui?!? Parcă dimineață nu mi-ai lăsat impresia asta…” conchise spiridușul râzând. ,,Hai, cară-te, ziua-i mult mai lină fără tine!”
– Eu parc-aș mânca ceva, ce ziceți? zise Ștefan.
– Să căutăm un local ceva! zise Ecaterina.
Ștefan a comandat un cotlet de porc, cu garnitură de cartofi și roșii, Ecaterina și copiii au optat pentru cordon bleau de pui, cartofi cu rozmarin și pizza, iar țăranul a ales un păstrăv cu lămâie și salată de varză.
– Bun, foarte bun cotletul, zise Ștefan privindu-l zâmbind pe țăran, vrei să guști?
– Nu, mulțumesc, de porc am parte aproape zilnic în țară!
– Eu aș vrea să înot un pic! spuse Ecaterina.
– Perfect! întări țăranul, care voia să topească cât mai multe calorii.
Când ieșiră din apă, țăranul constată că Soarele-i în declin. Amurgul, la fel de straniu ca răsăritul, pregătea temeinic culoarul de ceață la trecerea spre întuneric, când au intrat în restaurant. Țăranul comandă o porție de ton și-și garnisi platoul cu stridii și legume proaspete. Înainte de a înghiți, se concentră să mărunțească hrana cât mai îngrijit, astfel încât digestia să-i furnizeze toată energia nutrienților. Se aștepta la o noapte lungă și avea îndoieli. Cu damele de profesie era doar industrie pură – plătea la act, ori la oră, după cum îl trăgea ața. Ce se rostogolea în așternut n-avea pentru nimeni vreun ecou. Aici, cu nemțoaica, era altceva – trăia. Dar înțelegea că-și ieșise din mână, iar sportul practicat zilnic, deși-i sporea nivelul de testosteron, n-aducea beneficii majore și pe zona care-l interesa acum în mod direct. ,,Păstrează-ți mintea limpede, luciditatea conservă esența unui bărbat și ucide dragostea unei femei!” îi șopti spiridușul. ,,Ai venit iarăși? Parc-am vorbit s-o ștergi! Lasă-mă, voi merge fără reguli, fără trucuri, fără plasă de siguranță!”
…La ora 22:30 era în fața apartamentului 283. Sună ușor, pentru un zgomot cât mai discret. Ușa se deschise. O zări, era ea, ”invadatoarea”. Țăranul făcu un pas înainte și se opri. Închise ușa. Întuneric deplin. Cu o mână catifelată, dar fermă, îl trase înspre dormitor. Țăranul cunoștea arhitectura apartamentului. Era identic cu cel închiriat pentru el, așa că nu se împiedică de nimic. Încercă s-o prindă de mijloc, dar simți o mână în piept. Se opri. Supus. Zâmbi, dar surâsul nu i se vedea în întuneric. O clipă crezu că-i joacă un renghi, dar simți că prezența din fața lui se elibera de veșminte. Atunci prinse curaj – în mai puțin de trei secunde hainele-i pieriră. Era expert în a-și ”zbura” hainele de pe corp. Pe vremuri, în Iași, la ,,Continental”, într-o noapte vulcanică, își rupsese lănțișorul de aur scoțându-și prea iute tricoul. A renunțat de-atunci la aur, nici verigheta nu i-a tihnit…
Îi căută buzele. Flămând. Cu disperarea întoarsă plenar dintr-un secol decapitat. Sorbi îndelung nectar proaspăt de pe buzele catifelate, în vreme ce pe spate simțea arsura ghearelor. Firicele roșii dansau bezmetic pe trupul încins. Dar îi plăcea teribil combinația de plăcere și durere. Coborî cu buzele pe linia gâtului, poposind adânc în cupele rebele ale sânilor și pe abdomenul plat. Arome dulci-amărui se dezlegau sălbatic în geografia locului. Țăranul escalada cu ”echipamentul” din dotare munții trufași, pentru a naviga spasmodic în văi adânci. Ghearele-i sfâșiau carnea, când pătrunse în peștera voluptății. După câteva clipe de delir, îi fu teamă că-și pierde controlul și va exploda, dar ”tigroaica” intui momentul – îi opri descătușarea mărind presiunea degetelor pe spatele înroșit. Ghearele măturau apăsat carnea în albia sângelui, iar durerea surdă îi genera un control sexual nesperat. După o vreme, tânăra și-a retras ghearele de felină. Nu mai era nevoie de durere – navigau vâscos înspre corabia extazului, cu trupurile unduite ardent în contopirea plenară.
Dimineață, în zori, înainte de biruința Soarelui, sună telefonul:
– Hai repede, pierdem avionul! strigă Ștefan.
”Invadatoarea” își îmbrăcase costumul de baie și-l privea lung, fără nicio expresie. Țăranul ar fi vrut să rupă o parte din sine și să i-o lase în dar. Nu-și vorbeau, însă era convins că tânăra a înțeles.
Duse mâna stângă la piept, apoi întinse brațul spre ea.
– Evelyn! rosti ea stins.
Țăranul a dat s-o îmbrățișeze, dar tânăra se feri și-l împinse spre ușă. Ușor.
Gruia Cojocaru
