Nu mai surprinde faptul că, de ani buni, Stan V. Cristea și-a dedicat preocupările unor lucrări aproape exhaustive privind viața literară românească, publicând dicționare, culegeri de cronici, studii biobibliografice referitoare la personalități ale literaturii și culturii românești ale căror viață și operă sunt legate de județul Teleorman. Unele dintre acestea au apărut în câte două ediții, ca să nu mai vorbim despre lucrarea privind legăturile lui Mihai Eminescu cu Teleormanul, a cărei a patra ediție, „Eminescu și Teleormanul. Un caz pentru istoria literară”, a apărut în anul 2020 și care se vrea o cercetare mult mai bine articulată, cu revizuiri și adăugiri, a celor de dinainte, aspect evidențiind, o dată în plus, faptul că autorul, exigent cu sine însuși și perfecționist, nu întrerupe cercetările asupra unui subiect, le continuă cu aceeași acribie pentru asigurarea exhaustivității, reluând subiectul cu aceeași rigoare și probitate profesională, calitățile de bază ale unui istoric literar exemplar.
În aceeași ordine de idei se înscriu și preocupările de etnografie ale lui Stan V. Cristea, publicarea (după mai mult de un deceniu) celei de a doua ediții a lucrării Tradiția Călușului în Teleorman. De la ritual la spectacol (Editura Aius, Craiova, 2020, 424 p.+ LX planșe cu iconografie și 2 hărți privind răspândirea ca obicei și ca spectacol) reliefând o nouă ipostază a cercetătorului infatigabil, bun cunoscător și admirator fervent al folclorului, al culturii și artei tradiționale, cărora, într-o formă sau alta, le-a dedicat întreaga viață, activând în domeniul culturii și artei, fiind și absolvent de master în Managementul bunurilor culturale.
Cartea de față nu este una obișnuită, nu numai pentru că prezintă un obicei românesc ancestral, ci și pentru că autorul ei, chiar dacă în modestia lui nu o recunoaște, realizează o tratare exhaustivă a Călușului și își asumă datoria de a-l menține în conștiința întregului popor român și nu numai, pentru a nu deveni o amintire, așa cum se petrec lucrurile în societatea contemporană în care tradițiile și obiceiurile populare sunt din ce în ce mai puțin cunoscute și, cu atât mai grav, practicate ca atare. În acest sens, chiar dacă autorul afirmă, cu modestie, că lucrarea sa „nu și-a propus să avanseze nici idei și nici soluții pentru strategii de salvare, revitalizare și păstrare a obiceiului Călușului în Teleorman”, ea rămâne „un studiu de istorie culturală (în sens larg) sau de istorie a mentalităților (în sens restrâns) care privește un anumit spațiu etno-geografic, delimitat la aria județului Teleorman”, meleaguri pentru care Călușul rămâne „una dintre valorile imateriale emblematice”.
Noua ediție păstrează, în general, structura celei dintâi, cele șapte capitole dedicate originii, evoluției, semnificațiilor, structurii, recuzitei și ritualului Călușului fiind precedate de o Prefață în care autorul menționează premisele de la care a plecat în realizarea studiului (particularitățile teleormănene ale obiceiului „conservând unele rituri străvechi, dar și ca spectacol, ca dans de virtuozitate”), metodologia redactării însemnând documentarea teoretică (Bibliografia din final menționând lucrări, dicționare, enciclopedii, studii, articole, cu 128 mai multe decât la prima ediție, dovadă a acribiei cercetătorului), informarea directă prin consultarea unor „foști călușari, coregrafi, animatori culturali”, chestionare (două, realizate în județ, care adaugă informații suplimentare la cele organizate la nivel național) și cercetări de teren desfășurate cu sprijinul Direcției pentru Cultură a Județului Teleorman și Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Teleorman (care a și sprijinit financiar publicarea acestui masiv studiu), autorul urmărind „pe viu” obiceiul în câteva localități (Beuca, Plopi-Beuca, Saelele, Negreni, Merișani-Băbăița). O remarcă în plus: de această dată, cercetătorul a folosit și unele informații primite de la Institutul de Etnografie „Constantin Brăiloiu” din București și de la Institutul „Arhiva de Folclor a Academiei Române” din Cluj-Napoca. Finalitatea demersului este dată de „o radiografiere exactă, însoțită de un corpus al descrierilor Călușului, așa cum s-a petrecut în diferite localități, și de o bogată iconografie, cu foarte multe ipostaze inedite, a ceea ce a însemnat și mai înseamnă Călușul în Teleorman”. Intenția autorului este aceea de a oferi instituțiilor culturale și autorităților locale „argumente pertinente pentru acțiuni ce pot salva acest obicei de la pieirea lui definitivă”, mai ales că, în anul 2005, el a fost proclamat de UNESCO „drept capodoperă a Patrimoniului oral și imaterial al umanității”, studiul său „de etnografie (într-un sens mai restrâns) sau de etnologie (într-un sens mai larg)” putând fi o „bază de date și de informații, de argumente și de motivații” pentru renașterea și păstrarea nealterată a acestui obicei.
Este de observat aici strădania cercetătorului de a culege informații „din teren”, având în vedere faptul că literatura de specialitate cuprinde un număr mic de lucrări referitoare la Călușul teleormănean, prima descriere a obiceiului, așa cum se practica în satul Segarcea-Deal, datorându-se lui Florian Cristescu, care a publicat la Craiova, în 1910, o scurtă lucrare, „În mijlocul horelor. Chiuituri sau strigăte la horă. Adunate din județul Teleorman”. La aceasta se adaugă puține alte lucrări ale unor etnografi precum Horia Barbu Oprișan, Gheorghe Popescu-Județ, Gheorghe Găman, ca și ale autorilor unor monografii sătești și comunale care au prezentat specificul obiceiului din localitatea respectivă.
Cât privește noutățile din noua ediție, se pot menționa adăugarea unor noi teorii și puncte de vedere privind originea romană sau cea dacică a obiceiului, ca și la evoluția istorică a Călușului, reorganizarea capitolului al treilea, Atestarea și evoluția Călușului, în care sunt cuprinse informații privitoare la tipologia și la contextul european în care se încadrează obiceiul românesc, ținând cont de variantele sud-dunărene, la particularitățile teleormănene în context regional, prezentând „câte o descriere a obiceiului practicat în câte o localitate” din județele vecine (Olt, Argeș, Giurgiu).
Informații noi apar și în capitolul referitor la evoluția Călușului, prin prezentarea felului în care s-a practicat în mult mai multe localități ale județului, informații obținute atât din cercetarea unor lucrări apărute după anul 2008, cât și prin discuții cu foști vătafi și călușari sau prin observarea directă a colindului cu Călușul în unele localități rurale, în anii 2008, 2010 și 2016, momente în care a constatat că din obiceiul cunoscut în secolele trecute „nu au mai supraviețuit decât «crâmpeie» și «fragmente», închegate totuși într-un tot unitar, dar care a alunecat mai mult către spectacol, părăsind într-o oarecare măsură ariile de ritualitate”, adevăr constatat și într-un subcapitol nou, Semnificațiile Călușului, unde afirmă că, în zilele noastre, „se observă o deplasare a funcției Călușului din planul ritual […] în cel ceremonial […] și în cel spectacular-artistic”, ca o „reprezentație teatrală”, afirmație care explică și subtitlul acestui atât de important și de necesar studiu.
Descrierii propriu-zise a obiceiului îi sunt dedicate trei capitole în care sunt prezentate cele „trei niveluri de structurare a semanticii și codurilor rituale” reprezentate de Ceata călușarilor, având între 6 și 15 componenți (dintre care se disting Mutul, Vătaful, Stegarul) însoțită de Lăutari și de un Alai, de Substitutele și recuzita Călușului (Ciocul, Steagul, masca, falusul, sabia și biciul Mutului, bețele și zurgălăii călușarilor) și de Ritualul propriu-zis al obiceiului, de la „naștere”, până la „spargere”, adăugirile în noua ediție referindu-se la „plata” călușarilor și la „întâlnirea” cetelor de călușari, moment de întrecere în care virtuozitatea (fie a vătafilor, fie a întregii cete) avea câștig de cauză, deși, pe la începuturi, era considerată, superstițios, declanșatoare de „calamități naturale, boli și moarte”.
Procesul „destructurării” Călușului în Teleorman, început în prima parte a secolului al XX-lea, constă în „schimbări de semnificație funcționale și structurale”, în funcție de acele „determinări de ordin politic, economic, social și cultural, mai cu seamă după schimbarea de regim politic”, mai ales datorită „opresiunii ideologiei comuniste”, fără a neglija și emanciparea rurală „ca mentalitate, mod de gândire și de manifestare în plan comunitar și social”. Totuși, el se manifestă ca spectacol încă din anul 1935 și ia amploare în a doua jumătate a secolului trecut, deținând capul de afiș al numeroaselor „manifestări folclorice și cultural-artistice, de nivel județean și național” și internaționale, la care participă unele formații și ansambluri teleormănene, unele ființând până în zilele noastre.
Fosta „Anexă 2” devine acum un Corpusul descrierilor Călușului din Teleorman (1893-2020) cuprinzând descrieri ale practicării obiceiului în localitățile teleormănene, cu multe adăugiri, mai ales din propriile consemnări de teren, capitol care încheie lucrarea, care are anexate și două hărți surprinzând răspândirea Călușului ca obicei și, respectiv, ca spectacol. Materialul iconografic mult îmbogățit, în sensul că sunt prezentate 123 de fotografii, cu un rol la fel de important precum cele 2384 de note bibliografice extrase din cele 585 de titluri ale lucrărilor care alcătuiesc Bibliografia lucrării, fără a uita Documentarul sinoptic privind Călușul în Teleorman (1840-2020) și Indicele de țări, provincii, județe și localități (360 de intrări), formând împreună un aparat tehnic valoros pentru cercetători și cititori, atestă, o dată în plus, acribia, rigoarea și probitatea profesională a autorului care, nici de această dată nu-și dezminte calitatea de cercetător pasionat, atent și scrupulos, de etnolog de această dată, care realizează o „radiografie exactă” a Călușului strămoșesc, ilustrându-i „prezența atât de semnificativă […] într-un interval de 180 de ani, cu manifestări ce au păstrat pentru o perioadă atât de îndelungată rosturile și semnificațiile originare ale obiceiului”.
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA-TELEORMAN
