CARIERE DE ROM*NI ÎN BIG APPLE

Toţi românii (majoritatea cei ilegali) care îşi caută de lucru pe aici peste ocean, ajung – de nevoie – să cunoască un personaj destul de pitoresc: doamna icsulescu (pentru a proteja identitatea personajelor, voi folosi nume false), româncă get-beget.
M-am dus la sediul companiei doamnei ics în inspecţie, să văd despre ce e vorba, că auzisem de ea. Ştiam că se specializează în plasamentul clienţilor în poziţii diverse prin restaurante şi construcţii. Aici, la orice restaurant mergi, te întrebi oare cine e clasa muncitoare care asudă în bucătăriile restaurantelor italieneşti, chinezeşti, indiene, malaeziene, nepaleze, turceşti, greceşti etc? Cine alţii decât mexicanii! Ilegali-nelegali, în general neşcoliţi şi ajunşi prin tot felul de bărci şi containere în America, ei sunt cei care deţin monopolul în bucătăriile majorităţii restaurantelor. Sunt aşa de mulţi şi aşa de vitali sunt pentru această industrie, că nu îşi mai bate nimeni capul să dea raiduri prin restaurante şi să vadă dacă toţi au acte în regulă.
Pe langa poporul mexican, un mic procentaj e ocupat de alte naţiuni conlocuitoare, printre care şi românii! Şi această filieră despre care doream eu să aflu câte ceva se ocupă şi de români. Normal, că patroana e româncă.
Aflu că sediul firmei se află tocmai în cartierul financiar al metropolei, loc renumit în toată lumea, împânzit de zgârie-nori şi de firme care mai de care mai gigantice. Găsesc cu greu adresa de pe internet.
Cu coordoatele de latitudine şi longitudine notate pe un bileţel, mă pornesc voiniceşte spre firma doamnei respective. Dupa căutări îndârjite, găsesc strada care avea aspect de gang deoarece era acoperită de schele. Strâmtă, pustie, întunecată, plină de băltoace, în stânga şi în dreapta doar pereţi gri reci şi nepri­mitori. La orizont am zărit nişte uşi pe partea stângă. Ajung la numărul 9 unde văd un interfon cu 4 butoane, şi în dreptul fiecărui buton un nume. Dar nici urmă de numele doamnei Icsulescu sau al companiei. Dar pe o foaie roz ţiclam ţipător, lipită cu mult scotch de zidul intrării
vecine, un scris de mână tipic administratorilor publici, cu litere mari şi negre de tipar, scria: “icsulescu şi giovanotti employment agency”. Vechea înfrăţire româno-italiană se regăsea şi în această instanţă.
Studiez locul. O poartă mică de fier cu geam cu zăbrele pe care scria numarul 9 1/2. Am tras de uşa de fier şi pentru că am muşchi tari am reuşit să o deschid. Am intrat într-un hol lung fără nici o uşă, luminat gălbui de nişte becuri pe cale să se ardă. Am dat colţul şi acolo era un alt hol, iluminat în acelaşi stil, cu pereţi cu tencuială cojită, zgâriaţi şi jerpeliţi. Un miros pu­ternic de fum de ţigară plutea prin aer, deşi de câteva luni bine s-a dat legea că în clădirile pu­blice nu mai e voie să se fumeze, nici măcar în baruri sau restaurante. La capătul coridorului erau trei uşi la fel, dintre care una era întredeschisă. Pe o uşă scria ‘gentlemen’, pe alta scria să baţi la uşă înainte să intri că e stricată încuietoarea, iar cealaltă uşă avea încuietoarea stricată şi era întredeschisă.
Bat şi eu timid la uşa întredeschisă de unde se auzeau voci de unde venea miros de fum de ţigară şi intru. Cum intru, în faţa ochilor mi se aşterne o încăpere largă şi lungă la capătul căreia se află o masă de lemn plină de hârţoage. De dupa birou trona, învăluită de fum, ca o regină, o cucoană de vârstă mijlocie, îmbrăcată într-un taior albastru ţipător poleit ca cele turceşti vândute la oserul din Cluj. Madama, cu frizura scurtă şi buclată, cu machiaj puternic (albastru, bineînţeles, ca să meargă cu taiorul), îşi tot arunca peste spate colţul unei eşarfe albastre care probabil nu stătea locului din cauza curentului. Vorbea la telefon, gesticula, comanda, râdea, făcea glume – o harababură de sunete şi gesti­culaţii care te ameţea pur şi simplu. Biroul doamnei se continua cu un alt birou la fel de dezordonat şi bulucit cu hârţoage, la care stătea un tip grizonat, umflat de atâtea macaroane, ce vorbea nonstop în italiană. Jovanotti probabil.
Cu ochii aţintiţi la doamnă, m-am aşezat sfioasă pe scaunul cel mai apropiat de
uşa. Toate celelalte scaune erau ocupate de mexicani, toţi bănuiesc ilegali şi în căutare de muncă de restaurant. Mici, toţi arătând la fel, îmbrăcaţi în treninguri gen Sergio Tachini sau din acelea turceşti care au invadat piaţa românească după revoluţie, stăteau toţi cuminţei pe locul lor şi aşteptau sosirea unei slujbe. Acestea veneau prin telefonul doamnei icsulescu. Punctul central al încăperii era totuşi doamna icsulescu. În spatele ei, alcătuind fundalul, era un perete de cărămidă spoit cu var verde murdar, pe care erau lipite tot felul de poze, steaguri, hârtii şi flori. Doamna vorbea într-una la telefon în toate limbile: italiană cu partenerul de afaceri, româna cu ceva fete ce păreau că o ajută cu munca de secretariat, franceza, spaniola. Vocea ei răguşită nu se potrivea deloc cu statura firavă şi eleganţa pe care se străduia să o afişeze. Sună telefonul, răspunde, şi începe într-o franceză cu furculisionuri şi cu r-uri puternice ca în română, pe o intonaţie tipic bucureşteană. Din când în când mai melanja şi câte un cuvânt pe englezeşte sau italiană. Foarte autoritară şi atotştiutoare, madama îi trata pe toţi ca pe nişte proşti, iar pe partenerul ei îl incita non stop în flirturi de birou şi comentarii şagalnice de fiecare dată când prindea ocazia. La fiecare glumă scoasă de ea însăşi, râdea tare şi răguşit, gesticulând ca o mare divă. Într-o italiană cu veşnicul accent bucureştean, încerca să reglementeze nişte afaceri indescifrabile prin telefon.
Cu următorul client telefonic a luat-o în engleză (tot cu accent bucureştean), vorbea mai calm. În tot acest timp, trăgea din ţigară cu năduf (în momentul în care trăgea fumul, îşi lăsa capul spre stânga şi îşi străngea şi ochiul stâng, de efort). Avea mişcări bine stabilite, ca nişte ritua­luri executate de mii de ori. Până sufla languros fumul din plămâni, cafeaua era purtată cu o mişcare mecanică elegantă din nou la gură. Şi tot aşa, iar din când în când îşi mai arunca năframa peste umăr cu un gest nonşalant. În tot ce facea şi prin fiecare cuvinţel pe care îl scotea, se alinta şi încerca să atragă cât mai multă atenţie asupra ei. Şi reuşea, că aşa un personaj mai teatral, mai rar întâlneşti.
Imaginea perfectă a îmbinării unei patroane de bordel cu şefa comunistă care ţinea şedinte pe teme de socialism ştiintific. Totodată genul de persoană care atâta te îmbârliga cu vorba, aşa repede te ia şi te învârteşte până te lasă confuză de-a binelea până faci aşa cum zice ea. O tipă umila şi blondă stătea şi se uita plină de speranţă la ea, aşteptând să termine cu conversaţiile telefonice şi cu flirtul cu italianul. Cum a prins un moment propice, madam şi-a redirecţionat atenţia spre fată, şi a luat-o la bani mărunţi, că tipei pare-se că nu-i conveneau ceva condiţii financiare din articolele de lege ale firmei. I s-a explicat din nou cum se procedează cu slujbele, care sunt taxele percepute de firmă. Sunt şi ei o agenţie privată şi trăiesc de pe urma clienţilor. Nu fac totul conform legii care zice a,b,c. Ei cer taxe mai avantajos decat legea, ajută clienţii, clienţii le aduc bani lor, un fel de tărguială din piaţa Obor.
După ce regulile, taxele şi condiţiile sunt clarificate, o pune pe liber pe fătuca încă confuză, dar cu slujba în mână. Apoi, cu un glas de dictator striga: “bas-boy, vono’ncoa! acum! o dată în engleză şi o dată într-o spaniolă proprie învăţată de la clienţii latino-americani şi de la telenovelele care curg şi aici cu bogăţie. Un mexican mic şi sfrijit, nedemn de străbunii lui incaşi sau azteci, care arăta la fel ca ceilalţi 30 aflaţi în încăpere, se scoală de pe scaun şi fuge într-un suflet la birou. Probabil i se oferea o slujbă mult aşteptată. Stăteam şi priveam totul de parcă asistam la o scenă de teatru din “de-ale carnavalului” de Caragiale. Stăteam uimită, cu palmele în poală şi ma delectam. Cum venea ora închiderii, a trebuit să plec, dar mi-am promis că mă voi întoarce, chiar şi numai de dragul showului.