Caroline Gombe – visul american al unei actrițe românce la New York

Caroline Gombe, absolventă de UNATC, o româncă talentată, ambițioasă, inteligentă și foarte determinată, cu o atitudine “Yes, I can do it” si cu un look exotic care “ dă bine” în lumea filmului,a decis in vara anului 2008 să-și stabilească reședința dincolo de “ marea balta”, mai precis in New York, in cautarea visului american.

 

S-a lovit, însă, de o mare…dilema. A avut de ales între două oferte: o bursă integrală de studii la California Institute of the Arts sau o bursă integrală de studii la Universitatea din Connecticut. A ales University of Connecticut pentru că era mai aproape de New York , orașul de care se îndrăgostise la prima vedere. În plus i se oferea șansa să lucreze că asistent universitar și să joace în compania locală de teatru. După doi ani intenși de studii, Caroline și-a îmbogățit palmaresul școlar cu un “Master of Arts”. A avut șansa să joace într-un film produs de Quincy Jones și să fie parteneră de film alături de Eric Robert și de Andy Garcia. Rolul Sophie, însă, din piesă de teatru “Ruined”, de Lyn Nottage ( piesă premiata cu premiul Pulitzer) a fost “cireașă de pe tort” pentru Caroline, deoarece în urma acestui rol a fost acceptată ca membră Equity (Uniunea Actorilor deTeatru din USA ), fiind singură româncă membră a acestei titrate uniuni. Caroline Gombe își trăiește visul american la New York, un vis care, după părerea ei, nu are naționalitate…a visat să îsi trăiască viața făcând ceea ce iubește și să iubeasca ceea ce face.

 

 

“ Vrajitoarele din Salem” o împing în mrejele Americii

 

Caroline, când a început odieseea ta americană?

În vară lui 2007 lucrăm la Teatrul din Constanța în „Vrajitoarele din Salem”, spectacol regizat de Gordon Edelstein (actualmente directorul teatrului Long Wharf Theatre – New Haven ). Mi-a plăcut extrem de tare felul în care am lucrat, începând cu audiția pe care am dat-o, apoi primele lecturi și felul în care au decurs repetițiile. Totul s-a desfășurat într-un ritm susținut, Gordon știa exact ce vrea de la spectacol, de la fiecare actor pe care îl distribuise și de la fiecare om care lucra în acea producție Îmi aduc aminte că am stat foarte puțin în sală de repetiție, ne-am mutat imediat pe scenă și am început să descoperim personajele în timp ce construiam spectacolul scenă cu scenă. Tot procesul de repetiție a durat fix o luna. Nu știu cât de încântați au fost ceilalți actori obișnuiți, ca și mine, cu lunile de repetiții din țara și cu “scoatem premieră când e gata”, dar eu m-am simțit mult mai bine lucrând așa, în ritm alert. Cred că am nevoie să lucrez intens, să descopăr personajul și apoi să îl laș să spună povestea publicului, să văd dacă el, publicul, mă urmărește, dacă e interesat. Nu am răbdare să repet luni de zile la o piesă. Lucrând la acel spectacol am realizat că nu mai pot să stau în România, că nu pot să aștept până cand sistemul, până cand oamenii, până… și, mai ales, că există probabil un loc unde lucrurile se întâmplă așa cum funcționez eu. Nic Ularu care făcea scenografia la piesă mi-a spus de URTA(United Residence of Theatre Artist – n.a). Și cam asta a fost. Am aplicat, în iarna lui 2008, am mers la audiții în New York, am avut interviuri cu 7 școli, in urma carora am avut doua oferte serioase – adică burse complete – una pe coasta de vest, cealaltă pe coasta de est. Am ales coasta de est, adica University of Connecticut, pentru că era aproape de New York, oras de care deja mă îndrăgostisem, dar și pentru că, financiar, oferta a fost mai bună și îmi dădea nu numai șansa de a lucra ca asistent universitar, dar și să joc în compania locală de teatru.

 

“15 ore pe zi de scoala si lucru in teatru…”

 

Cum a fost impactul cu “Țara Făgăduinței”? A fost un “ soft landing”?

Da…un soft landing, într-adevăr.(râde) Prima audiție pe care am avut-o aici, cea pentru URTA (United Residence of Theatre Artist – n.a) din New York, a fost una din cele mai bune pe care le-am avut; reacțiile au fost neașteptat de bune, iar interviurile care au urmat și ofertele pe care le-am primit au fost extrem de încurajatoare. Apoi a urmat procesul de adaptare la sistemul de aici, la școala de teatru de aici. N-a fost ușor deloc. Programul pe care l-am ales este un program foarte dur, 15 ore pe zi de școală și lucru în teatru. Trebuia să mă trezesc in fiecare zi la 7 dimineața și ajungeam acasă după miezul nopții, când trebuia să pregătesc ziua următoare. Șase zile din șapte, iar duminică, de cele mai multe ori, trebuia să repet în școală cu colegii scene pentru clasă. Am fost șocată și impresionată de capacitatea de muncă pe care o aveau colegii mei care, rareori, se văitau de oboseală sau de lipsă de timp, dar mai ales de energia pe care erau dispuși să o pună în tot ceea ce făceau. Am învățat extrem de mult în acel program, despre mine că om, despre mine că actriță, mi-am descoperit și testat limitele, am învățat că ceea ce numim limită este doar o noțiune pe care o definim în funcție de cât de mult ne dorim sau avem nevoie să facem un lucru sau altul. În plus, am învățat lucruri esențiale despre sistemul de lucru de aici, tehnică de audiție, cum se lucrează în teatrul profesionist de aici și în mediul universitar. La interviul URTA mi-au spus că ei pregătesc actori pentru viață de actor din New York și exact asta au făcut. Și acum, când sunt extrem de obosită și simt că nu mai am energie pentru încă o zi, îmi aduc aminte de zilele din Connecticut și știu că dacă am putut atunci, sigur pot și acum.

 

Ai un arbore genealogic cosmopolit – mama româncă, tatăl din Republica Centrafricană și bunica ucrainiancă. Cum a fost perioada copilăriei și adolscenței tale, in România?

Copilăria, ca și adolescenta mea, a fost o alegere pe care am făcut-o conștient. Am o mamă extrem de inteligență și foarte conectată nativ la valorile esențiale ale vieți, o mamă cu un spirit liber înnăscut pe care mi l-a insuflat încă din primii ani de viață. Mi-a lăsat libertatea de la început să aleg eu ce gândesc despre o situație sau altă, m-a lăsat să găsesc răspunsurile mele, nu pe ale ei sau pe ale altora. Țin minte exact ziua când am înțeles că am altă culoare decât toată lumea din jurul meu, aveam probabil 3 ani sau mai puțin, cand m-am întrebat dacă e ceva ce pot să fac să schimb asta. Am înțeles că nu și mi-am zis: ” a€œpai atunci, asta e, să ne ocupam de altceva”. Mi-a fost și îmi este în continuare greu să înțeleg cum își pierd oamenii atâta timp cu lucruri care au atât de puțină importantă și pe care oricum nu le pot schimba. Un alt lucru important pe care l-au făcut mamă și bunicii mei a fost deschiderea pe care mi-au creat-o față de artă. Am văzut sute, poate mii de filme cu bunica mea, începând de pe la 3-4 ani. Bunicul mi-a citit toate poveștile posibile, ba cred că a mai și inventat unele(râde). Mama m-a învățat să recit poezii în franceză și rusă pe care le spuneam în față blocului celor care doreau să mă asculte. Din clasă a doua m-a dat la școală de muzică, am făcut 7 ani de pian și am luat cursuri de dans. Am crescut într-un mediu intelectual artistic. Asta nu înseamnă că a fost întotdeauna ușor, că oamenii nu au avut reacții diverse, pe care și le-au exprimat mai mult sau mai puțin elegant și la care am reacționat mai mult sau mai puțin elegant. Dar datorită acestei conjuncturi am atras întotdeauna oameni deschiși la minte, oameni care că și mine sunt interesați foarte puțin de jocul asta pe culori, pe nații și pe tot ce mai alegem să ne despartă, dar foarte interesați să se bucure de tot ce ne apropie.

 

 

Fata cu părul albastru de la UNATC

 

Ai fost prima studentă româncă, de culoare, la UNATC…cum ai fost primită de colegi, de profesori?

Într-adevăr, așa e, am fost prima româncă, de culoare, admisă la UNATC. Mi-am dorit întotdeauna să fiu actriță, dar trăind în societatea aceea și uitându-mă la filmele românești nu m-am gândit niciodată serios că aș putea fi actriță în România. În timpul liceului însă, am început să lucrez că manechin și am continuat să dansez, făcând diverse filmări pentru televiziunea națională. Într-o zi mi s-a propus să dau o probă pentru un film franțuzesc, am luat un rol în filmul respectiv, iar regizorul Patrick Malakian, regizor de renume francez, m-a sfătuit să dau la teatru.Mi-au plăcut enorm zilele de filmare, lucrul la personaj, atmosferă creativă de pe platoul de filmare. Mi-am dat seama că nu există nimic altceva care îmi place la fel de mult sau vreo altă meserie pe care mi-ar plăcea să o fac. Am hotărât că pentru orice trebuie să existe un început, și dacă eu sunt cea care trebuie să-l facă, asta e, cu atât mai interesant. M-am pregătit cu minunatul actor de la teatrul Odeon, Mircea Constantinescu, care mi-a ales un repertoriu care demonstra nu numai talentul, dar și posibilitatea de a fi distribuită. M-am dus la examen hotărâtă să dau tot ce am mai bun și cu credința că într-o școală de actorie talentul e singurul care contează și că dacă nu o să întru va fi pentru că nu am fost suficient de bună și nu pentru că am o altă culoare decât cea majoritară. De menționat, la momentul acela aveam și părul albastru.(râde)Și am intrat. Nu o să uit niciodată acel telefon, a fost unul din cele mai fericite momente din viață mea.Cât despre profesori și colegi, curios este ca dacă cineva a avut ceva reticente a fost cu siguranță din rândul profesorilor, și culmea, unii la care m-aș fi așteptat mai puțin. Dar din prima zi am avut încrederea și suportul total și necondiționat al profesorului meu de clasă, Florin Zamfirescu – care și acum mă susține – și caruia ii mulțumesc de câte ori am ocazia. UNATC a fost primul loc din viața mea unde m-am simțit la fel cu toată lumea, m-am simțit acasă, am simțit că aparțin unui grup care are în comun ceva ce pentru mine e esențial – pasiunea pentru artă. Au fost cei mai frumoși si cei mai liberi ani. UNATC era, și cred că într-un fel sau altul o să fie întotdeauna, o oază în care te rupi de la ritmul în care evoluează lumea din jur și te concentrezi pe lumea teatrului, lumea pieselor în care joci, a rolurilor pe care le repeți, îți dai timp să explorezi și să te bucuri. În plus, viața de student la teatru, cel puțin în București, îți da acces la piese de teatru, la evenimente artistice, te conectează la o lume liberă de multe din prejudecățile vieții de zi cu zi. Colegii mei de clasă, dar și de generație, în marea majoritate, mi-au fost și îmi sunt inca prieteni. Am fost o clasă foarte diversificată, cu oameni din toate colțurile țării și cu experiențe de viață foarte diferite, iar asta ne-a apropiat, ne-a făcut să ne sprijim unii pe alții, să ne găsim puterea în fiecare dintre noi.

 

“Calitatea mea “exotică” mi-a dat întotdeauna de lucru”

 

De ce ai ales să pleci in State?

Prietena mea din copilărie spune că asta mi-am dorit de mică și în mare parte e adevărat. Am crescut cu filme americane, la cinema sau la TV, îmi placea foarte tare limba engleză și mi-am dorit să joc în limbă engleză. Cred că am știut întotdeauna că o să plec în State, dar nu am știut când și cum. După ce am terminat facultatea mă gândeam că poate o să vina “Statele” la mine.(râde) Nu am plecat din România pentru că nu aveam de lucru, de când am terminat facultatea și până am plecat din țara am jucat constant, de cele mai multe ori în mai multe proiecte în același timp. Mi s-a părut amuzant pentru că “îngrijorarea” exprimată de o profesoară din UNATC era că ce o să joc eu în România. Dar rolurile pe care le-am jucat au fost cam toate în același registru. Calitatea mea “exotica” mi-a dat întotdeauna de lucru, dar cu timpul am simțit că stagnez, că nu mă exprim, că nu mă regăsesc în ce fac, că nu mă mai bucur. Iar când am jucat Tituba, în “Vrăjitoarele din Salem”, la Constanța ,mi-a devenit extrem de clar că vreau să joc personaje diverse, oameni de tot felul, iar în România nu prea era posibil.Pe de altă parte, tot ce se întâmplă în România, în viață artistică românească, avalanșa de prost gust și producțiile fără sens, calitatea vieții din România, faptul că actorii nu aveau nici un fel de protecție, de organizare sau, din punctul meu de vedere, de perspectivă, toate aste mi s-au părut fără sens. M-am trezit într-o zi și mi-am dat seama că trăiesc într-o lume care pentru mine nu mai are sens. Pentru mine actoria este cu siguranță pasiune, dar este și profesia mea. Că să mi-o pot face cel mai bine trebuia să găsesc locul în care, eu având profesia asta, funcționez cel mai bine, dar și piața în care sunt cea mai eficientă. Am venit în State să dau o audiție și atât. Am vrut să văd care este reacția, mea față de acest loc, dar și reacția locului față de mine. Ne-am sincronizat și de aceea am ales să rămân.(râde)

 

 

Cum ti se pare New York-ul? Stiu ca ai fost si in Los Angeles…

New Yorkul este un oraș fascinant, este un oraș foarte cosmopolit care ne-a adunat pe toți, din toate colțurile lumii, cu toate experiențele, cu toate dorințele, cu toate frustrările, cu toate bucuriile, cu tot ce ne definește pe noi ca oameni. E locul în care fiecare zi e o provocare, în care în fiecare zi înveți ceva, de la fiecare om pe care îl întâlnești și din fiecare situație în care te găsești. E orașul care îți da șansa să te descoperi, să îți forțezi limitele, în care afli ce e important pentru ține. Majoritatea oamenilor care locuiesc aici iubesc ceea ce fac – profesia pe care au ales-o este și pasiunea lor. Asta creează o anume stare de spirit, o energie vitală, creativă. Este unul dintre orașele în care este foarte greu să trăiești, în special că actor, dar care te provoacă să devii din ce în ce mai bun în ceea ce faci și să înveți să crezi în șansa ta.Am locuit și în Los Angeles, 8 luni și jumătate. Am făcut un film acolo, am luat rolul la o luna după ce am ajuns. LA-ul are un alt ritm, este mult mai calm, passive aggressive, ar fi o definiție perfectă. Oamenii sunt mult mai interesați de cum arată lucrurile sau ei înșiși și de calitatea vieții pe care o duc, Îmi place că toată lumea mănâncă sănătos, merge la sală, înoată, aleargă, e un oraș foarte sănătos din punct de vedere fizic. Cea mai mare diferență dintre NY și LA este că, aici, în New York, alergi tu să îți găsești următorul rol, sau să creezi următorul proiect, în LA trebuie să aștepți să sune telefonul, iar eu nu sunt bună la asta. În NY am avut și 6 audiții într-o zi, în LA am un prieten, foarte bun actor, care a avut o audiție de la începutul anului până acum. Cam asta e, în LA trebuie să aștepți până prinzi șansa aia unică, în NY ți-o creezi punând în fiecare zi câte o piatră mai mică sau mai mare la temelie.

 

 

“Nu cred ca am râs, niciunde în lume, mai mult ca in România.”

 

 

Ce îți place cel mai mult in America? Este ceva care îți displace?

Cel mai tare îmi place atitudinea de „I can”. Mi-a luat ani să îi înțeleg valoarea și responsabilitatea. Și, mai ales, să îmi găsesc libertatea și relaxarea să cred în el. Îmi place că lucrurile au sens aici, că există reguli care se aplică și funcționează. Îmi place că dacă ceva nu funcționează, cineva sigur se ocupă de asta sau dacă semnalezi anumite deficiente, cineva va lua măsurile de rigoare. Îmi place că societatea asta te învață să nu închizi uși, să îți ții întotdeauna opțiunile deschise și să nu iei lucrurile personal atunci când lucrezi. Îmi place și ideea de credit, nu neapărat cardul de credit, dar sistemul de “credit”. De exemplu în actorie proiectele pe care le faci și le pui în CV se numesc credite. Asta înseamnă că, faptul că ai jucat în filmul sau piesă respectivă, este un pas înainte, oamenii cu care ai lucrat se adaugă la lista celor care cred în ține. Și asta se aplică, cam în toate meseriile, nici un lucru pe care îl faci nu e în van. Îmi place că văd, am prieteni, știu oameni care au reușit prin forțele proprii, îmi place că oamenii vorbesc în permanență despre reușite nu despre eșecuri, îmi place că oamenii se bucură de izbânzile altora, îmi place că oamenii din jur te susțin și, dacă pot, chiar te ajută. Nu cred că există ceva ce îmi displace în mod profund. Sunt lucruri de care mi-e dor: de mâncarea făcută de mamă, de ieșitul și statul la bârfă ore-n șir cu prietenii și de verile la Vama Veche, unde dansam pe plajă până la răsărit pentru a vedea cum iese soarele din mare, pe muzică lui Bolero de Ravel. Și mi-e dor de umorul românesc, mi-e dor să râd cu prietenii mei de toate absurditățile care ne trec prin cap, să râdem unii de alții și de noi înșine în același timp. Nu cred că am râs niciunde în lume mai mult ca în România.(râde)

 

 

Știu că ai jucat alături de câteva celebritați americane…ai avut ocazia să cunoști și alți “grei” de la Hollywood?

Am avut șansa că încă de la începutul carierei să joc alături de nume mari ale cinematografiei. În primul an de școală, am jucat în Vacuums, făcut de compania Stomp din New York, un film produs de Quincy Jones, pe care am avut onoarea să îl cunosc personal la filmări și care l-a avut în distribuție pe regretatul James Rebhorn, pe Chevy Chase și Rose Mc Gowan. În Modigliani, un an sau doi mai târziu, am jucat alături de Andy Garcia, un actor desăvârșit care se bucură să lucreze cu partenerul de scenă și care m-a surprins prin relaxarea, modestia și deschiderea pe care nu te aștepți să o găsești la un nume atât de mare de la Hollywood. Pe platou, la Callas Forever, l-am cunoscut pe Jeremy Irons la care m-a surprins simțul umorului, e un om foarte vesel și jovial, deși din rolurile pe care le face nu te-ai gândi la asta.De când sunt aici, întâlnirile cu a€œgrei” de la Hollywood, dar și din New York sunt mult mai dese.Unul din filmele în care am jucat aici, Janie Charismanic, care are deja două premii în festivaluri de renume de aici, ultimul în Manhattan Film Festival (Best Romantic Feature), îl are în distribuție pe Eric Roberts care a fost foarte încântat să ne imparataseasca din experiență să bogată. În timpul festivalului de film din Manhattan l-am cunoscut pe Daniel Baldwin la care m-a impresionat puterea cu care a știut și știe să o ia mereu de la capăt și să se reinventeze.Într-una din piese în care am jucat aici coregrafia a fost făcută de Dianne Mcintyre care este un idol în lumea dânsului din America. Acum 2 sau 3 ani am jucat într-un proiect cinematografic unic, regizat de Godfrey Reggio, care este un geniu în lumea artelor vizuale și care m-a frapat prin felul dedicat în care lucrează și prin respectul pe care îl are față de actori. Filmul pe care l-am făcut în LA este scris și produs de Stephen Langford, cel care a creat un serial de mare success aici, Family Affair, om cu decenii de experiență în domeniu și cu care am avut o discuție foarte interesantă despre felul în care mă pot integra în industria filmului de aici.Ceea ce au toți oamenii ăștia, a€œgreii”, în comun este o capacitate de muncă și dăruire extraordinară, puterea de a se adapta și reinventa și o dragoste nemăsurată pentru ceea ce fac.

Cum ți se pare ritmul de muncă în State? Cât de greu a fost la școala de actorie?

Eficient este cuvântul care definește ritmul de aici. Totul este alert, filmele se fac din ce în ce ma irepede, am văzut filme extrem de bune în festivaluri care s-au filmat doar in 12 zile. Ceea ce înseamnă că atunci când ajunge pe platou, toată lumea știe exact ce are de făcut și e pregătită să-și pună toată atenția și energia la lucru. Nu există timpi morți, există timpul când pregătești următorul lucru pe care îl ai de făcut. Am jucat într-un serial produs și difuzat de Nickelodeon, Allien Dawn. Distribuție mare, producție complicată, filmări în locații de tot felul, cu reguli diverse a€“ de exemplu am filmat în Muzeul Aviației Amercicane care are niște reguli de securitate și comportament care se aplică oricui, chiar și președintelui țării. Am jucat un astronaut și am avut scene în costumul astronauților de la NASA, nu am avut voie să facem poze în costume și să le postăm nicăieri. Toată lumea a respectat acele reguli, toți ne-am adaptat condițiilor de filmare oriunde s-ar fi petrecut ele, erau zile când trebuia să așteptăm pentru o anumită lumina sau pentru rescrieri de text, toți repetăm text în timpul ăla sau lucrăm scene împreună, fețele de la costume sau machiaj se bucurau de timpul câștigat că să mai facă un retuș. Ce încerc să spun este că aici când ai ajuns pe platoul de filmare ești 100% acolo, dedicat complet muncii pe care o faci și respectând muncă celor din jur. Iar asta am învățat din școală. La clasă, aici, nu repeți cu profesorul, repeți cu partenerul și apoi în timpul de curs prezinți ce ai lucrat, iar profesorul îți da feedback, sugestii și indicații. Muncă studentului la actorie este în afară orelor de curs. La curs ți se dau informațiile de care ai nevoie, iar apoi în repetițiile cu colegii le pui în aplicare. Școală de actorie, în special programul de master pregătește actori pentru a avea o carieră, nu pentru a fi capabili să joace. Ți se dau instrumentele de care ai nevoie pentru a progresa, înveți care e direcția în care să mergi pentru a fi “working actor”, înțelegi încă din școală cum te percep cei din jur dar și oamenii din industrie, afli care îți sunt atuurile și cum să jonglezi cu ele, înveți să îți focusezi energia pe ceea ce funcționează, pe ce știi să faci cel mai bine, pe ceea ce te face unic. Un lucru care m-a ajutat enorm a fost tehnica de audiție pe care am învățat-o în școală, felul în care te prezinți și în care interacționezi cu cei cu care îți dorești să lucrezi și mai ales să tratez fiecare audiție că un mic spectacol în șine, că un rol pe care îl joc, o poveste pe care o spun în doar un minut sau poate două, și nu că pe un examen sau o probă.Bineînțeles că școală nu a fost ușoară, dar ni s-a spus de la început că e un proces complicat la sfârșitul căruia vom deveni actori profesioniști și mai ales actori care lucrează. Ceea ce s-a și întâmplat. Cel mai greu mi s-a părut să combin cele două experiențe: cea românească cu cea americană, una bazată pe pasiune și celalata pe rațiune.

 

 

Un vis fară naționalitate

 

Care sunt rolurile cele mai dragi?

“Tituba” din “Vrăjitoarele din Salem” mi-a fost și îmi este foarte dragă, îmi place puritatea minții ei și inocența cu care tratează situația. Sophie din “Ruined” – scrisă de Lyn Nottage și premiata cu Pulitzer – e o poveste tragică spusă de o femeie care în ciuda a tot ce a îndurat nu și-a pierdut credința și încrederea în oameni. Cu rolul acesta am devenit membră Equity – Uniunea Actorilor de Teatru din USA – care este cea mai veche și mai titrata uniune din State. Sunt probabil singură actrita româncă membră Equity și cu siguranță una din puținele actrițe din afara Americii.Caliban din “Furtuna” (Shakespeare) a fost o mare provocare – am jucat un bărbat, un sălbatic, un om în afara societății și să îmi găsesc libertatea de a mă jucă cu personajul. Cu Lavinia din “Titus Andronicus” am explorat durerea în toate formele ei, umilința și determinarea care se nasc din ele. În film mi-a fost foarte dragă Meghan, femeia de afaceri, CEO al unei companii multinaționale pe care o joc în “Janie Charismanic”, dar am iubit-o și pe femeia vampir care trăiește de secole din “Club Dead”, și pe astronauta Pleskun, singură femeie din echipaj care trăiește cu umor și relaxare într-o lume predominant masculină. Îmi iubesc toate personajele, mă bucur de fiecare dintre ele și păstrez de la fiecare câte ceva în mine.

 

Care este visul tău american, acel mult trâmbițat “ the american dream”?

Visul meu nu a avut naționalitate, am visat să îmi trăiesc viața făcând ceea ce iubesc și să iubesc ceea ce fac. Mi-am dorit să nu am un simplu job, ci să am carieră, să construiesc ceva durabil și real, să depășesc limitele impuse de o societate sau alta. Am vrut să văd cât de departe pot ajunge prin forțele mele, prin determinarea pe care mi-am educat-o, prin energia pe care sunt capabilă să o pun în ceea ce fac. Cred că “the American dream” este drumul ăla cu vaporul pe care îl vedeam în filme – visul ținea cât ținea și drumul. Când ajungeau aici, tot ce visaseră o luna intreaga, devenea realitate.Visul american mi se pare drumul tău interior de a-ți găsi credința și puterea de a renunța la vis pentru realitate. Visul meu a devenit american când am luat decizia să vin aici și apoi când am ales să îmi continuu cariera aici. Iar ca noțiune, cred că “the American dream” este acceptarea faptului că ceea ce ai visat, ceea ce ți s-a părut atât de imposibil, încât nu ai avut curajul să îl definești că dorință, poate deveni realitate – tot ce trebuie să faci este să crezi cu toată puterea în asta și să înveți să spui DA!

 

“Nici român în totalitate, dar nici American în totalitate”

 

Sfaturi pentru cei care incearca sa ajunga in State?

Cel mai important cred că este să știi de ce vrei să vii în State și ce vrei să faci aici. America e o țara care apreciază profesionalismul, capacitatea de muncă și de a deveni din ce în ce mai bun. Ca actor cred că e foarte important să îți testezi capacitatea de a lucra aici, adică să vii, fie să dai audiție pentru o școală, fie să stai o vreme să cunoști oameni din industrie și să mergi la audiții, înainte să iei decizia de a începe o carieră aici. Cumva durează foarte puțin să înțelegi dacă poți funcționa aici sau nu. America e o țara care te solicita foarte mult emoțional, ești departe de mediul familiar de acasă, de felul în care ne raportăm unii la alții în Europa, e o țara în care te dezvolți individual în cadrul unui grup.Cineva spunea despre New York că este locul în care vin oamenii care au nevoie să fie singuri. Cred căîntr-o măsură mai mică sau mai mare se aplică pentru tot restul țării. Este o țara foarte mare, sunt state, orașe în care oamenii locuiesc la distanță de zeci de kilometri unul de altul. Există un anume nivel de izolare, de singurătate, lucru care mie personal mi s-a părut și încă mi se pare câteodată complicat venind din partea noastră de lume. La fel de important mi se pare că atunci când ai ajuns aici să accepți America că pe o experiență total nouă, care nu are legătură cu nimic din ce ai trăit până atunci, să eviți cât poți comparația cu viață de dinainte și să înțelegi că, în momentul în care ai ales să îți construiești o viață aici, nimic nu va mai fi niciodată că înainte. O să fii pentru tot restul vieții tale un om nou care nu mai este nici român în totalitate, dar nu poate deveni nici american în totalitate. E un process greu să te așezi în această nouă identitate, dar cred că te transformă într-un individ eliberat de granițe și alte conotații limitative, te definește că pe un cetățean al planetei, un om și atât.

 

Ce ai de gând pentru viitor?

Momentan mă bucur de noua pasiune pe care mi-am descoperit-o: predau actorie în programul de vară de la New York Film Academy. Este extraordinar cât de mult îmi place, cât de mult îmi iubesc studenții și câtă iubire primesc de la ei. Îmi place să văd cum cresc în fiecare zi, cum se dezvoltă, cum descoperim împreună, am învățat enorm de la ei și din cursurile pe care le predau. Este o experiență unică, predau aproape toate cursurile de actorie ale programului: tehnică, improvizație, vorbire și mișcare, dans, studiu de text, monologuri, business of acting – lucru care m-a făcut să îmi reîmprospătez toate cunostiintele în materie de actorie.Lucrez în paralel și la un film în care o să joc, dar o să îl și coproduc împreună cu un prieten regizor Matia Mollini, cu care am lucrat deja la câteva proiecte. Este un film bazat pe textul lui Matei Visniec, Teatru Descompus, text de care m-am îndrăgostit la o lectură pe care am avut-o la ICR-NY. Domnul Visniec a avut amabilitatea să ne dea drepturile de a folosi textul dumnealui, iar acum lucrăm la ultimele detalii înainte de a începe filmările în toamnă. Tot în toamnă am și premiera unui film pe care l-am filmat în 2012, Digital Physics, un film independent cu o distribuție internațională.Am câteva proiecte de film care sunt în fază de discuții și negocieri și despre care încă nu pot spune nimic. Împreună cu echipă care mă reprezintă ne pregătim pentru sezonul de audiții care tocmai a început în New York, care tocmai a devenit numărul 1 în producția de serial TV, detronând pentru prima oară în istorie LA-ul.Îmi voi continua cariera în State, dar îmi doresc si o carieră internațională. Îmi place enorm să călătoresc și îmi doresc foarte tare să văd lumea, practicându-mi meseria, filmând sau mergând în turnee în diverse colțuri ale lumii. Bineînțeles că mi-ar plăcea să joc și în filme românești, deocamdată nu mi-am găsit locul în nici una din poveștile cineaștilor români, dar am încredere că mai devreme sau mai târziu drumurile noastre se vor întâlni.

Carte de vizita:

• Profesor de actorie la New York Film Academy – Summer Program

• Bursa integrala la University of Connecticut

• Singura actrita romanca membra Equity Actors USA

• Premiul ATPR si UCIN pentru cel mai bun serial TV – “La Urgența”

• Prezentator TV “Casatorie in direct” – Pro TV

• The Accolade Award of Excellence 2013 pentru filmul Janie Charismanic

• Best Romantic Feature in cadrul Manhattan Film Festival 2014 pentru filmul Janie Charismanic