Într-o zi mergând prin Bucureşti am intrat într-un anticariat şi-am cumpărat o carte a unui autor de demult. Apoi m-am oprit la un chioşc şi am luat un ziar şi o revistă, după care am intrat într-o librărie de unde am luat o carte a unui autor contemporan. Mergând prin peisajul urban, aglomerat, mă gândeam la satisfacţia lecturii în linişte, dar în acel moment am realizat un lucru oarecum ieşit din tiparele cotidiene. Mi-am dat seama că într-un timp de aproape o jumătate de oră trecusem prin mai multe epoci istorice iar cartea ca simbol şi scrisul ca stare şi ca manifestare au semnificaţii deosebite, care nu se repetă niciodată, fiecare lăsând o amprentă unică în epoca respectivă. Această situaţie mi-a provocat o stare complexă şi pozitivă şi negativă în acelaşi timp. Îmi spuneam că în fiecare vreme omul a simţit nevoia să scrie, să transmită celor ce vor fi după el diferite elemente din viaţă şi societate, încercând astfel să scape de sub tăvălugul nemilos al timpului, care tinde să transforme totul în neant. Înseamnă că această stare este una din cele mai nobile stări ale omului şi că ea va exista atâta vreme cât va mai dura acest univers. După aceea am realizat că această reflexie fusese generată de cartea luată de la anticariat, carte scrisa de Jack London, un autor care a creat în condiţii extrem de grele, lucrând 19 ore pe zi, şi fiind animat de dorinţa nestăvilită de a reuşI să devină un scriitor bun pentru că era convins că are de transmis un mesaj nobil oamenilor. Apoi mi-am adus aminte că mai aveam în servietă şi o carte din zilele de astăzi precum şi două publicaţii “de consum”. Mi-am dat seama cu amărăciune că ideea de scris, de publicaţie, este azi în măsură covârşitoare subordonată comercialului şi profitului, pentru că presa scrisă e una dintre cele mai profitabile afaceri.
