Cartea postala

0
144

Bunica mea din partea mamei,  Ilinca Radulescu, nascuta in 1889 si pregatita  sa devina invatatoare,  a ales in 1916  sa plece infirmiera pe front. Acolo s-a cunoscut cu bunicul care dupa razboi a cerut-o de nevasta. Am doua fotografii din acea perioada, una in care bunicul si inca trei militari , plini de medalii se asezasera langa un reflector care probabil  matura pe timp de noapte transeele inamice, si a doua de la nunta lor, adica el in uniforma si bunica cu val de mireasa si rochita alba in genul filmelor mute din anii 1910. Desi mama bunicului meu, nascuta Helber, originara din tarile Baltice si  casatorita cu  un ofiter moldovean, locuia in Chisinau, bunicul  Grigoriu s-a stabilit dupa casatorie la Galati unde si-a ridicat o casa foarte mare, un fel de conac cu multe incaperi, cu grajduri si locuinte pentru domestiques.

In timpul celui de-al doilea razboi mondial, cand Romania  mai era inca aliata Germaniei si lupta fatis contra Rusiei, in casa bunicilor mei  din Galati a fost  instalat comandamentul ori cartierul  general militar german. Tara avea  de altfel si un rege de origine germana:  Ferdinand de Habsburg, Hohenzollern si Sigmarinen. Intreaga administratie romaneasca era organizata dupa modelul german ori austriac – Politia, Posta, Telegraful si chiar si Caile Ferate. Limba germana  aproape ca devenise limba oficiala –  la concurenta cu franceza –  desi regii de Habsburg care au fost monarhi in Romania din 1866 pana in 1947, au avut grija sa invete foarte bine si limba romana. Istoria a vrut insa altfel, in 1944 sub presiunea marelui prieten rosu, guvernul roman  a hotarit intoarcerea armelor, alierea cu sovieticii si alungarea germanilor. Pentru familia mea  din partea mamei  acest lucru a insemnat triplul bombardament efectuat asupra casei din Galati: prima oara au dat rusii in fostul comandament german, a doua oara nemtii au aruncat cu bombe la intamplare iar a treia oara americanii au distrus ce mai ramasese in picioare din frumosul conac.

Cand a murit tata si a trebuit sa vand apartamentul din Bucuresti, am gasit un teanc de ilustrate si carti postale vechi pe care el nu se indurase sa le arunce dupa moartea mamei. Nu m-am uitat prin ele pana anul trecut cand, prada melancoliei, le-am cautat intr-un sertar. Asa am dat peste o carte postala  din 1942 scrisa de bunicul meu  fiicei lui mai mari,  Tanti, aflata la Bucuresti la scoala de moase. Probabil ca bunica o gasise mai tarziu  la Tanti si o tinea la ea ca pe o comoara fiind scrisa de bunicul Culae. La randul ei  mama a pastrat-o si astfel a ajuns la mine. Pe cartea postala se vad doua stampile, una a Postei din 14 noiembrie 1942 si una a Cenzurii de razboi, toate trimiterile postale fiind  controlate pentru a nu risca scurgerea de informatii militare.

Bunicul ii cerea matusii mele  Tanti sa ii scrie ce e cu ea, a primit ori nu banii pe care i-a trimis in doua randuri si de ce nu le da o telegrama cum ca e bolnava, ca sa o poata vizita cineva din familie. Tante Tanti avea motivele ei sa nu raspunda, il cunoscuse pe viitorul meu unchi Nicky si isi traia povestea ei de dragoste. Si fiind ca tot era loc pe cartea postala sau pentru ca asa se cadea pe vremuri, el i-a dat vesti si despre Culae cel mic, fiul lui care studia ingineria la Chisinau la bunica lui nascuta  Helber unde se afla impreuna cu ordonanta bunicului.  Din ce mi-a povestit bunica mai tarziu, am inteles ca ordonanta, un moldovean  brunet foarte simpatic si linistit, provenind dintr-o familie saraca si numeroasa, ii era foarte devotat bunicului meu si in general, intregii familii. Cred ca tot ea mi-a spus ca bietul om  a murit in 1944 fara sa fi apucat sa-si intemeieze vreo familie.

Despre Getutza, mama mea, scria mosul ca e la scoala si e  destul de bine.  Cam stiu ce voia sa spuna, mama avea probleme cu limba franceza! In 1985 dupa moartea ei, am gasit  un certificat scolar potrivit caruia   ramasese corijenta la franceza si trebuise sa isi dea examenul in toamna. Cand mama, copil fiind, se certa cu surorile ei, ele ii strigau imediat ca de fapt nu e sora lor si ca probabil a facut-o bunica cu ordonanta ca de aia  e proasta! Adevarul este ca unchiul si matusile mele erau blonzi cu ochii albastri-verzui  pe cand mama era bruneta cu ochii caprui! Mama nu a fost proasta, spre deosebire de Didi care a ramas cu Pensionul si de Tanti  cu scoala de moase, mama a terminat liceul comercial iar dupa stagiul stradal obligatoriu al incepatorilor la Circulatie, ea a lucrat in politia si mai tarziu militia capitalei, mai mult de 30 de ani ca functionara civila.

La sfarsitul cartii postale, bunicul meu ii scria matusii Tantza ca la Tecuci e totul bine. Tecuciul e un oras vechi si linistit, aflat intre Moldova si Valahia, matusa mea Dida si sotul ei Tomita locuiau acolo. Astia doi au trait o foarte frumoasa si pasionanta  poveste de dragoste despre care s-a vorbit des in familie. Pe vremea cand inca era foarte tanar si locuia la Chisinau, unchiul Tomita  avea un automobil, purta o  mustata subtire si vorbea perfect franceza. Traise cativa ani la Paris ca student – la geologie. Era posesorul unei averi considerabile, detinea mai multe sonde de petrol  si facea si speculatii cu cherestea si alte marfuri. Era insa usuratic, umbla dupa femei dar le parasea dupa 3-4 saptamani. Asta pana intr-o zi  cand  a facut cunostinta  cu o rusalca cu parul balan si ochii de peruzea si s-a indragostit lulea. Dupa ce i-a facut curte timp de mai multe  luni, neobtinand  de la ea decat permisiunea sa-i pupe manuta, Tomita si-a dat seama ca nu poate sa traiasca fara ea si s-a hotarit sa o ceara de nevasta tatalui ei. Acesta insa nu i-a putut raspunde pana in momentul cand o usa a salonului s-a deschis, lasand sa intre nu o fata ci doua, gemene identice, ca niste papusele cu parul carliontat legat in funde si cu ochisori de ingerasi. Rideau de unchiul Tomita si-ii trimeteau bezele… Ele facusera un pariu cu alte fete din Chisinau – tot orasul stia, doar Tomita ramasese neinformat – ca se vor intalni pe rand cu amorezul si-si vor ride de el. Aceasta informatie am primit-o  de la Armand, fiul lui Tomita si varul meu.

Povestea l-a vindecat intr-adevar pe unchiul meu de a flirta. In 1937 unchiul meu   a cunoscut-o pe matusa  Dida (in varsta de 15 ani)  la un bal dat in palatul  Guvernatorului din Chisinau care-l angajase ca  profesor de franceza (furculision!). Intamplarea face ca in  1982 aflandu-ma intr-o excursie in cinci republici sovietice, sa vizitez  palatul respectiv, devenit intre timp muzeu de arta al capitalei Moldovei.  De cum a facut cunostinta cu Dida, pe vremea aceea proaspat iesita din Pension, naiva si inflacarata totodata, Tomita s-a grabit  sa-i propuna sa fuga cu el fara a-i mai cere si permisiunea tatalui, ceea ce s-a si intamplat. Bunicul Grigoriu a trimis imediat ordonanta dupa ei dar batrinul soldat i-a telegrafiat ca a fost prea tarziu, cei doi se casatorisera deja  in Tecuci.

Nationalizarea sondelor si rafinariilor a cazut ca o bomba asupra unchiului meu Tomita, urmarea a fost ca a suferit o comotie cerebrala care l-a lasat 80 la suta orb. Da, au trecut prin multe incercari el si  Dida dar s-au iubit mult.  Imi amintesc ca dupa ce a murit bunica Ilinca, prin 1973, le-am facut o vizita. Unchiul Tomita se odihnea, citind romanele lui in Braille, dar tante Dida a facut imediat o cafea (cat un degetar) si am inceput sa vorbim despre timpuri vechi. Unchiul meu obisnuia sa poarte in portofel o poza cu tante Dida la care sa se uite cand i se facea dor. Tante Dida  mi-a aratat atunci fotografia – nu era un portret obisnuit ori o poza oarecare, era un nud, facut de un fotograf profesionist, matusa mea  intinsa goala  pe o canapea de plus, intre flori tropicale, ca intr-o pictura de Henri Rousseau. Dida a murit in 1992 la Spitalul 23 August  din cauza unei boli de plamani. Unchiul Tomita se afla in alt spital din cauza prostatei marite si a diabetului. Cand a auzit ca ea l-a parasit pentru totdeauna, a refuzat sa mai manance, reusind in timp record  sa moara  de inanitie,  cu fotografia  aceea in buzunarul de la piept.

Dar in 1942 toate lucrurile erau la locul lor la Tecuci si de aceea bunicul se bucura sa-i scrie fiicei lui Tanti  vesti bune. Scrisul sau de mana semana foarte bine cu scrisul matusii Dida si felul in care se exprima era asemanator asa ca am reusit sa-mi fac un fel de portret imaginar – cred ca as fi fost onorata sa-l fi putut  cunoaste personal pe acest bunic al meu pe care-l stiu doar din auzite. Dintr-o data parca l-am vazut, un tip generos, marinimos si plin de voie buna, simpatic si condescendent  ca unchiul Culae, cu ochii mari, albastri, blanzi  si intelepti ai matusii Tanti, gata oricand sa guste glume ori sa faca vreo trasnaie ca tante Didi si sa clipeasca complice din ochi ca mama.

De fapt mi-e tare dor de familia mea – datorita cartii postale am avut pentru o clipa sentimentul ca ma intorc langa ilustri mei morti, ca intr-un univers paralel. Un univers romanesc populat cu soldati-eroi moldoveni pe vremea cand Moldova era una cu tara. Ori cu sonde de petrol care nu au mai fost niciodata inapoiate proprietarilor de drept, nationalizarea actionand ca un fel de genocid. Cu fete de pension, baluri  si trasuri. Cu cafele mici cu zat si foarte putine fotografii sepia. Cu minunate povesti de dragoste si cu oameni blajini si cu frica de Dumnezeu.