De la o doamnă a exilului românesc primesc prin poșta electronică un titlu: ”Gândacul de Colorado cu numărul 100”. Cum dânsa este și scriitoare, care tot prin internet mi-a trimis niște schițe de ale dânsei, am crezut că este vorba tot de așa ceva, căci ce putea fi un Colorado cu numărul 100(!) dar când deschid ”mesajul” aflu că este vorba de o revistă românească din SUA, care își tipărește zilele acestea numărul 100 și ne cere colaborarea. Cum, pentru asemenea invitații sunt întotdeauna prezentă, când sănătatea fizică îmi permite, de cea psihică, darul Domnului, niciodată nu m’am plâns, nu m’a părăsit nici în situații grele, căci având suport Providența, în toată viața mea, a fost în echilibru, mă pregătesc de un răspuns. Dar ce să le spun eu, celor pe care nu’i cunosc, iar profilul revistei mi-a fost doar vag schițat? D’apoi dacă’i ”…de Colorado” atunci să spun ce știu eu despre acest ”gândac”.
În 1952-53 eram în anul I al Facultății de Științe Naturale-Geografie, al Universității ”Victor Babeș” din Cluj. După octombrie 1956, Universitatea clujeană s’a numit ”Babeș-Bolyai” și așa o cunoaștem și azi, nume pe care l-a primit prin unificarea universității românești, ”Babeș,” cu cea ungurească, ”Bolyai,” drept măsură de protecție tovărășască pentru regimul comunist instalat în România cu ajutorul baionetei sovietice și’n consecință, Universitatea ungurească, după modelul din Budapesta, să nu devină și la noi un bastion antitovărășesc împotriva noului regim.
La Științe Naturale, în anul întâi, ponderea cade pe botanică și zoologie, prima cu morfologia plantelor, a doua, cu “Nevertebratele” care este în fond și materia de bază a anului I. Zoologia Nevertebratelor ne-a adus multe surprize, cea mai mare fiind aceea prin care am aflat că lumea animală, pe care o cunoaștem ca fiind formată din două compartimente, animale nevertebrate și vertebrate, care la rîndul lor includ, peștii, batracienii=broaștele, reptilele, păsările și mamiferele, să aflăm că nici pe departe nu acestea sunt cele mai răspândite pe Terra noastră. Dacă regnul animal, cu ambele ”compartimente” cuprinde un milion și jumătate de specii, un milion îl ocupă insectele(!) și abia în acest jumătate de milion întră restul viețuitoarelor de pe Terra! Insectele, această clasă de Hexapoda (șase picioare, întotdeauna șase, prinse pe torace, numai în agricultura sovietică, după Stalin, gâzele aveau, trebuia să aibă chiar și 13 picioare!) formează chiar o disciplină aparte, Entomologia, care și ea are ramuri și ramuri pentru numeroasele gâze de tot felul. Mai aflăm că dintre acestea, Ordinul Coleoptera, (de la coleos, acoperământ, teacă) botezat de Linne’ în 1758, gâzele-gândaci, sunt în număr de 250.000 specii, pe locul doi situându-se fluturii, Ordinul Lepidoptera, botezat tot de savantul suedez Linne’ în acelaș an, cu un număr de 200.000 de specii.
Gândacul de Colorado, un coleopter, este o insectă cu două perechi de aripi, ce acoperă abdomenul pe partea dorsală, cele de deasupra, ”elitrele” chitinoase, tari, servesc cu precădere în zbor la menținerea echilibrului, sub ele găsindu-se aripile membranoase, care în repaus se strâng sub elitre. Gândacul de Colorado, de culoare galbenă-portocalie, pe torace are puncte negre iar pe elitrele bombate, poartă zece dungi negre, de unde și numele științific de Leptinotarsa decemlineata, L. Până aici toate bune și frumoase. Originar din statul Colorado, după cum îi spune numele, dumnealui se hrănea cu frunzele plantelor “sălbatice” din Familia Solanaceelor, a cartofului, cum e zârna sau vița evreilor, dar după stabilirea omului alb în America de Nord, care a început să cultive cartoful, se pare că gândacul a descoperit că sunt mai gustoase frunzele de cartof, deși sunt toxice, de fapt ca și a celorlalte solanacee, sălbatice sau cultivate, roșiile, vinetele, dar pe care le avea acum din abundență.
Dumnealui a ajuns în Europa, cu vaporul și a fost descoperit în 1877 în portul Liverpool și Rotherdam și în acelaș an pe Rin. În 1887 și 1914 a realizat un atac masiv în Europa, în 1922 a distrus în regiunea Bordeaux din Franța o suprafață de 250 km2, în 1936 a trecut Rinul și înainta cu 20/30km pe an spre Est. În 1945 a ajuns pe Elba, în 1950 pe Oder și tot din acest an a continuat cu atacuri masive în DDR, în zona tovărășască, sovietică. Tovarășii nemți sovietizați s’au văzut neputincioși în fața gâzei, dar ca să’și salveze obrazul puterii, au început, în cadrul războiului rece, o campanie propagandistică, – singurul lucru la care se pricepeau, după model sovietic în afară de închisori, – împotriva americanilor, care folosesc arma biologică împotriva Germaniei Democrate aruncând din avioane gândacul de Colorado (crescut în SUA) spre a distruge agricultura socialistă! În 1950 au apărut chiar placate și informații din mass media, după care există sabotori, puși în slujba americanilor în acest scop. Guvernul american a cerut o replică guvernului de la Bonn. În colaborare, au trimis scrisori primăriilor din DDR arătând că gândacul este pe teren, nu din cauza americanilor, ci etc. iar din baloane au aruncat asupra DDR-ului gândac de Colorado din carton, care era însemnat cu câte un ”F” = ”Freiheit”= Libertate.
În 1952, gândacul de Colorado a intrat în România, pe la Săpânța/Maramureș, localitatea de pe Tisa, cunoscută pentru al său ”Cimitir vesel” a lui Ion Stan Pătraș, azi granită cu Ucraina, atunci cu URSS, Uniunea Sovietică. O femeie a descoperit “gâza” pe plantele de cartofi cu frunzele mâncate până la nervuri. Această veste a alarmat lumea științifică de la noi, iar noi, studenții din anul I, am aflat-o de la profesorul nostru, Radu, la cursul de Zoologia Nevertebratelor când ni l-a prezentat pe dumnealui “Gândacul de Colorado” cu ale sale isprăvi. Iernează în pământ. În iunie, femela depune pe dosul frunzelor de cartofi pachete cu câte 20-80 ouă galbene, alungite, care pe săptămână pot ajunge până la 1200. După 3/12 zile ies larvele, ”bondoace” roșii cu două șire de pete negre pe laturi și pe cap, foarte lacome, mănâncă mult năpârlind de 3 ori apoi, după 2-4 săptămâni intră în pământ unde în alte 2 săptămâni se transformă în nimfă sau pupă, din care va ieși insecta adultă, care mai stă încă o săptămână în pământ. Deci are o metamorfoză completă, cu cele patru faze: ou, larvă, nimfă și adult. Dă două generații pe an.
În Maramureș i se spune, preluat de la intelectuali, ”gândacul de Colorado”, deși moroșenii vorbesc de gâze, iar în unele locuri, ca și în Țara Oașului, gândac=șarpe.
De ce pe cartof? Pentru că este un solanaceu, plantele de hrană ale insectei, iar fiind cultivat în agricultură, desigur că oferă hrană mult mai abundentă pentru larve, decât sporadicele solanacee sălbatice. Este cunoscut în lumea vie, factorul hrană, ca regulator al populației unei specii.
Cartoful are și el istoria sa, nu lipsită chiar de dramatic. Este cunoscut în America Latină, în Anzi, încă de la incași care-l foloseau drept aliment, cultivându-l chiar și la înălțimi de 2000m. Crește și azi, spontan sălbatic, în Peru, Chile, Bolivia și mereu se descoperă soiuri noi, sălbatice folosite apoi pentru îmbunătățirea, mai ales rezistența la boli, a soiurilor cultivate. Este una din plantele aduse în Europa după descoperirile geografice, 1492 Cristofor Columb. În 1585 este întrodus în Spania, în 1600 în Franța, Italia, Anglia, Olanda, devenind în curând mâncarea de bază în Irlanda, chiar și la prepararea pâinii. În 1630 ajunge în Germania iar la noi, în România, la începutul sec XIX. S’a încetățenit cu greu mai ales în Franța, dar și în Spania, unde cartoful era pus în legătură cu lepra. În afară de asta, europenii fiind obișnuiți să mănânce fructele plantelor, la început au consumat și de la cartof, acele mici “gogonele” vezi, care rezultă din flori și poartă semințele și care sunt foarte toxice. De aici legenda spune că, nobilul, să fi fost regele în grădina căruia s’au cultivat primele plante de cartof pe pământ european, a dar ordin grădinarului să smulgă toate ”plantele dracului” și să le arunce în foc. S’a dus personal în control, să vadă cum i se îndeplinește porunca și cum ard plantele, numai că smulgând planta cu rădăcini, pe ele se găseau și ”tuberculii” care s’au prăjit pe foc și pe jăraticul de pe margine. Majestatea Sa a călcat pe un cartof copt, rostogolit pe alee, care s’a spart împrăștiind mirosul plăcut de ”cartof copt.” Acesta, pentru că era Maiestatea Sa, era deștept și atunci i-a căzut fisa: ”dar dacă noi n’am știut ce să mâncăm de la această plantă atât de lăudată de conchistadori?” – și l-a pus pe grădinar să mănânce cartoful copt. Acesta străbătut de toți fiorii morții, a mâncat, ce era să facă în fața Maiestății Sale?! Când l-a întrebat, cum e? Grădinarul n’a putut răspunde, decât că e bun!
Dar cel care a contribuit, cu adevărat, la răspândirea cartofului în Franța a fost ”farmacistul armatei” Antoine-Augustin Parmentier (1737-1813), a cărui poveste de acum nu mai este legendă ci fapt istoric. Acesta a fost un timp prizonier la nemți, unde a descoperit în gamela sa de prizonier, cartofi și i-a găsit buni și mai ales hrănitori. Reîntors în Franța a încercat să răspândească planta, oferind hrană populației, dar 1763 i s’a interzis, pe tema leprei. Farmacistul nu s’a lăsat și l-a convins întâi pe Lavoisier, apoi pe rege, în așa fel încât Academia Franceză, în 1771 a organizat un concurs pentru cea mai bună legumă comestibilă pe timp de foamete. S’a prezentat și Parmentier cu argumentele sale. Până în cele din urmă, Academia a stabilit că tuberculul de cartof nu este dăunător.
În 1785, regele Ludovic al XVI-lea i-a acordat lui Parmentier un teren la Sablons, în afara Parisului, ca să cultive cartofi. De comun acord cu regele, ziua punea pază strașnică, să nu se fure cartofii, iar noaptea slăbea paza, tocmai pentru ca să se poată fura cartofii! Țăranii erau doritori și curioși să mănânce și ei din bunătățile din care se înfruptă regele! – și așa, cultura cartofului s’a extins înafara Parisului. În 1786, Parmentier i-a oferit regelui Ludovic al XVI-lea o floare de cartof, pe care acesta și-a pus-o la butonieră, ca floarea lui preferată, Parmentier oferindu’i una și reginei Maria-Antoaneta.
În 1789 când în Franța a fost foamete, cartofii lui Parmentier au fost o salvare, iar în 1795, o perioadă dificilă în istoria Franței cartofii au ajuns să fie cultivați chiar și în Grădinile Tuileries.
În Alsacia, cartoful a ajuns un fel de aliment național din care se fabrica și o băutură ”eau de vie”. Despre proprietățile alimentare și medicinale ale lui Solanum tuberosum L. s’au scris și se scriu, nu cărți, ci volume, așa încât este normal să se lupte pe toate căile spre a fi salvat de la atacul lui Leptinotarsa decemlineata.
