Maria Popescu-Vasilca, Paula, Împlinire târzie, Vol 3 din colecția “Dragostea, arză-o-ar focul!”, Editura Izvorul cuvântului, Buftea, 2020
Ceea ce face Mara Popescu-Vasilca în ciclul său de romane: ”Dragostea, arză-o-ar focul!” – este să ne așeze în față o oglindă, în care să ne privim cu atenție, să ne analizăm cu luciditate, pentru a vedea, comparativ, unde greșim și mai ales, cum să ne îndreptăm lipsurile. Deși pornește de la fapte reale, de la personaje autentice, măiestria autoarei transpune epic toate aceste întâmplări, dându-le înțeles și mesaj pentru noi, care suntem tentați să ne gândim la similitudini, la asociații cu propria personalitate. În viață, întâlnim aspecte care ne obligă să luăm atitudine. De fapt, aceasta este greutatea, să discernem care sunt situațiile în care trebuie să ne raportăm la realitate, ori să le socotim roade ale fanteziei noastre sau ale autorului. Și aici, hotărâtoare este puterea de convingere a celui care s-a încumetat să ni le înfățișeze, nu sub voaluri sau pelerine transparente, ci în toată superba lor nuditate. Și din acest punct de vedere, cititorul devine cel investit cu putere de analiză psihologică. Autoarea ne învață așadar, cum să analizăm, să discernem bine împrejurările, caracteristicile personajelor, situațiile în fapt, ca să formulăm unele judecăți de valoare. Nu în a condamna faptele, ci în a le evita pe cele dăunătoare. E și aceasta o artă. Arta de a trăi frumos, demn, magic. În aceste romane, autoarea se descoperă, se redescoperă, dar ne descoperă și pe noi, cei avizi de cunoaștere umană. Nu e loc de rușine, de pudoare, ori alt sentiment contrafăcut. Suntem oameni și atât. Nu trebuie să ne mirăm de nimic. Două dimensiuni urmărește autoarea pe parcursul acestor scrieri: una e a oamenilor și cealaltă a sentimentelor, decurgând din prima dimensiune, omenească. Împreună, acestea două alcătuiesc o altă dimensiune fundamentală: dimensiunea vieții. Și iată că autoarea, după exersări îndelungi, și-a format un stil propriu, propriile modalități de expresie, după care poate fi recunoscută cititorilor avizați și neavizați. Pentru că a devenit inconfundabilă. O notă de specificitate e aceea că, autoarea, chiar și atunci când scrie ficțiune, o face cu sinceritate. Ceea ce e remarcabil. Stilul e uneori interactiv, personajul intrând în direct cu cititorii prin fraze de genul: ”A, am uitat să vă spun…” Cartea debutează cu o aniversare. Majoratul Paulei, prilej de bucurie, de surprize, cadouri, veselie, emoții. Totul e perfect, rochița nouă cu jupon, fețele fericite ale celor din jur, familia unită, participând la sărbătoare cu toată inima. Vârsta tuturor posibilităților, a viselor cu ochii deschiși, a speranțelor. Vârsta Zburătorului care vrăjește fetele și le fură câte un sărut pe buze, apoi dispare, așa cum a venit, lăsând un dor mistuitor în urmă.
Tot vârsta, invită la Poezie. Din când în când, autoarea strecoară mici interjecții, ca să convingă cititorul: ”ce mai…”; ”Na, acum să te văd, Paula, ce o să faci?” Primii fiori ai iubirii, Paula îi simte alături de Claudiu, un tânăr întâlnit într-un magazin. Scena dăruirii fetei este relatată în amănunt, fără să atingă nici un moment vulgaritatea, indecența. Faptul că părinții băiatului nu erau de acord ca el să se căsătorească, mai ales că Paula era o fată de condiție modestă, nu a avut prea mare importanță. Cei doi hotărăsc să se căsătorească, în pofida tuturor piedicilor. E de remarcat aici, atitudinea tinerei fete, moștenită din familie, de a acorda respect necondiționat soțului ei, mai cu seamă că era mai în vârstă și se simțea protejată de el, apoi, pentru că îl iubea, pur și simplu. Familia Paulei, îi ajută pe tinerii căsătoriți să se stabilească în noul apartament primit de Claudiu, în calitate de inginer. Locul este amenajat cu mobilă și cu strictul necesar unei tinere familii. În curând, Paula va deveni mamă. Dar iată că, la cursurile pe care le urmează, de desenatori, Paula se îndrăgostește de un arhitect, care le preda materia. În mod neașteptat, autoarea romanului face un salt peste câțiva ani, nu mai vorbește nimic despre Virgil, arhitectul de care se îndrăgostise, nu mai știm nimic despre Claudiu, bărbatul de care divorțase și o întâlnim după șaptesprezece ani. De acum înainte privim totul prin intermediul amintirilor Paulei. De pildă, cum l-a cunoscut pe Dinu, în timp ce se plimba cu blonda Ana și mâncau câte o înghețată. Atunci se petrecu un mic incident, din care Dinu ieșise cu cămașa lui imaculată plină cu pete de înghețată. Asta i-a amuzat nespus, lipindu-și apoi trupurile, ca să-i ofere și ei, petele de înghețată pe bluza bej. Acesta a fost începutul, pecetluit cu un sărut pasional, de parcă se cunoșteau de când lumea. Și ca o notă remarcabilă e faptul că autoarea știe să creeze atmosferă.
Din nou autoarea face un salt, de data aceasta după patruzeci de ani, timp în care l-a avut mereu în minte pe Dinu. Acum, singură și nefericită, simte imboldul de a-i scrie poezii. E ca un îndemn din Înalt. Și sentimentele se revarsă în șuvoi de metafore. O secvență aproape ireală cu Ștefan, la malul mării, pare desprinsă din altă lume. Ca într-un carusel se rotesc imaginile, chipurile iubiților ei, într-o succesiune pe care doar Paula putea s-o țină minte. Ce era aievea și ce fantezie, imaginație? Aproape că nu mai putea discerne visul de zi cu visul de noapte, personajele care au trecut prin viața ei, unele intersectându-se, altele plutind pe orbite, în cercuri concentrice. Ce fusese viața ei? O sumă de chipuri cu nume diferite, unele încețoșate, altele dispărute de-a binelea. Putem reconstitui din mici fragmente faptele întâmplate și greutățile prin care a trebuit să treacă, ea, o femeie singură, cu fiica ei. Când l-a întâlnit pe Ștefan în casa Danielei, nu erau decât două suflete chinuite, părăsite, confuze, două inimi rănite, ce căutau fiecare, un suflet pereche, care să-i înțeleagă. Idila avea să dureze doi ani cu dragoste, surprize și dor. Dar, cea mai mare surpriză a fost într-o zi când i-a spus că se însoară. Cu altă femeie. Dar Paula nu avu mult timp să fie tristă. Următorul bărbat, Marian, tot navigator, era parcă pregătit să o consoleze, să o scoată din starea de disperare cauzată de despărțirea de Ștefan.
Concluziile la care ajunge Paula în urma experiențelor ei, pot fi luate, la modul general, ca lecții de viață pentru mulți. Ea nu caută să ascundă realitatea, ci o înfățișează exact așa cum este. Gândirea ei e reflexivă, adeseori aforistică. Ex. ”Noi trebuie să dăm un sens vieţilor noastre. Nu putem aştepta la infinit să hotărască alţii pentru noi”. Pe tot cuprinsul cărții sunt presărate inserții cu amintiri din copilărie, care o însoțesc pretutindeni. Povestea Petricăi, mama Paulei, fata de la țară care luminase farmacia mătușilor ei, este foarte reușită și reflectă condiția femeii simple, gospodine și mai ales cu bun simț. Suntem în plin basm cu fata cea săracă și frumoasă, care-și găsește Făt-Frumosul, în persoana unui pădurar care avea casa la marginea pădurii. Și deodată se trezește din realitatea farmaciei unde muncea zi și noapte, în plin decor feeric, unde n-o mai brusca nimeni. Autoarea realizează în acest mod și o antiteză între modul de viață și dorințele Petricăi, o fată pe cât de simplă, pe atât de curată sufletește și personajele feminine ce nu au altă grijă decât să caute bărbați care să le iubească și să le satisfacă toate gusturile. Și comparația nu e deloc în favoarea acestora din urmă. Petrica este arhetipul femeii de țară care-și cunoaște rostul. Gândul ne duce la personajul lui Creangă, ”Fata moșului”, din povestea arhicunoscută. Asemenea schimbare în viața fetei pare incredibilă. Secvența este aproape scenică. Se integrau perfect în peisajul feeric. De fapt, abia acum, în mijlocul naturii și alături de pădurar, Petrica avu șansa să se descopere pe sine. De notat e că întreaga natură era în sintonie cu iubirea celor doi tineri, părea că și ei fac parte integrantă din ea.”Până şi păsările au început să cânte şi să salte fericite de împlinirea lor. Frunzele au început să foşnească, vântul se juca printre ele. Odată cu fericirea lor, natura prinse viaţă, dădea un spectacol pentru ei”. Transformările din societate însă, îi obligă să se integreze la oraș, în cu totul alte domenii. De aici și discuțiile. De aici și certurile care duc, inevitabil, la despărțire. Când Paulei i se ivește oportunitatea de a se căsători cu un italian, nu ezită nici o clipă și pornește pe acest nou drum, în Italia. Alături de Giovanni trăiește o frumoasă poveste de dragoste care durează 25 de ani. În biografia Paulei, bărbații care au trecut prin viața ei, sunt înșirați ca într-un bilanț provizoriu, fiecare la locul lui și uneori, revendicându-și un loc mai în față, trecând peste rând. Ea ține răbojul, descriindu-l pe fiecare precum și împrejurările în care l-a cunoscut. Dar și cum s-a terminat fiecare poveste. De asemenea, nimic n-o împiedică să intre în altă relație, deși abia s-a stabilit într-una, eliberată de conveniențe, de regrete. Ea nu se sfiește să-și arate sentimentele. Cât privește relația Paulei cu Massimo, autoarea subliniază faptul că dragostea, chiar și nelegiuită, îi apropie pe cei doi de Dumnezeu. Astfel, Paula simte nevoia să spună în gând rugăciunea Tatăl Nostru în timpul plimbării cu mașina decapotabilă, alături de Massimo și de ceilalți. În timp ce Massimo, spune că, de când a cunoscut-o pe ea, se simte mai aproape de Dumnezeu, ”prezenţa ei îl surprinde şi îl încarcă cu energie pozitivă”.Vizita în Bazilica Sfântul Petru constituie pentru Paula și însoțitorul ei, culmea emoțiilor pozitive. E un bun prilej pentru autoarea cărții de a ne furniza informații prețioase despre această impresionantă bazilică papală. În realitate, acest neașteptat cuplu dă curs sentimentelor și consumă dorința și pasiunea care-i cuprinseseră în câteva zile arzătoare. Totodată, și el și ea nu sunt scutiți de lungi procese de conștiință, la gândul că l-au neglijat pe Giovanni, bărbatul pentru care Paula se afla la Roma. Stând în cumpănă, pe cine să urmeze, pe Massimo, care îi dăruise plinătatea iubirii sau pe Giovanni, adică glasul rațiunii sau pe cel al inimii. Plăcere și amar. Iubirea e născătoare de poezie. Și autoarea lasă frâu liber imaginației, transpusă în metafore. Scena de iubire sub clar de lună, certifică nebunia lor frumoasă și reciprocă. Dar zilele de fericire și plinătate se scurg și vine vremea să se despartă. Giovanni vine să o ia de la prietenul său, Massimo.
Autoarea descrie scenele ca și când ar fi fost normale, dar nimic nu mai era normal. Se înscriau în tradiția unei familii comune, care nu mai avea nimic să-și comunice, nici o emoție, nici o inițiativă. Momentele, atât de intense, petrecute cu Massimo aveau să-și pună amprenta defnitiv pe fiecare din cei doi. După un timp, Paula se stabilește în Canada împreună cu Giovanni. Acolo își petrec anii, până el este răpus de boală. Și din nou Paula e singură. Între timp, face o nouă cunoștință, Thomas care locuiește în Amercia. După o perioadă îndelungată, acesta își revizuiește atitudinea față de ea și într-o zi, îi face o cerere de căsătorie pe skype, în toată regula. Totul se termină cu o nuntă și ei conviețuiesc de câțiva ani, în deplină armonie. Nu o dată, autoarea strecoară inserții referențiale și se bucură că poate împărtăși din experiența vieții sale, pusă pe buzele eroinelor romanului.
——————————
Cezarina ADAMESCU
Galați, 12 noiembrie 2021
