Aşteptam de mai multă vreme apariţia unei noi cărţi scrise de doamna Francisca Stoleru şi, iată că, la începutul acestei toamne mi s-a împlinit dorinţa, semn că Preabunul ştie şi ce şi când să ne dea pentru a nu ne lăsa să cădem în păcatul lăcomiei. Volumul intitulat: Casa de pe Colina Doamnei, apărut la editura 24 ORE din Iaşi, cu o prefaţă de Ion Holban, s-a dovedit fi exact lectura de care aveam nevoie, aceea plasată la limita între realismul concret al cotidianului şi misteriosul necunoscut înconjurător, acel straniu pe care-l ignorăm doar pentru că am fost învăţaţi să luăm în seamă numai ceea ce simţurile noastre imperfecte pot decela.
Şi cum toată povestea se desfăşoară în acel fascinant şi provocator spaţiu pe care noi europenii îl numim Orientul Apropiat, ea ne readuce în minte poveştile celor o mie şi una de nopţi cu parfumul lor special, cu seducţia nedezminţită de trecerea secolelor. Într-adevăr, autoarea plasează în mod absolut firesc întreaga acţiune a cărţii cu precădere în acest spaţiu multicultural, multietnic, ori confesional deoarece numai aici, culorile, sunetele ori aromele descrise pot întregi şi completa în mod fericit peisajul naraţiunii.
Aparent, însă numai aparent, personajul principal pare a fi o casă, una specific orientală, cu grădini, vitralii şi mozaicuri, o casă care îşi începe istoria cu o iubire asimetrică dintre o tânără cu un nume seducător, exotic doar pentru cititorii europeni, Amal, o frumuseţe cumpărată dintr-un bordel din Beirut de un negustor bogat, dar nici prea tânăr şi nici prea arătos, mai mult lacom de tinereţe şi frumuseţe. Cum este şi firesc, această dragoste unilaterală eşuează într-un adulter, iar Amal, conform obiceiurilor, va fi cea care plăteşte, cumplit, cu viaţa. Tamburina cu care îşi acompania dansurile îşi pierde clinchetul senzual şi dispare printre lucrurile din casă. Însăşi casa se încarcă cu un blestem şi intră în ruină.
Doar că, aşa cum se întâmplă adeseori, ruina ei va fi redresată de mai multe ori de personaje venite din spaţiul realismului cartezian al Europei care sunt convinse că ideea blestemului este doar o simplă superstiţie promovată de câteva generaţii de femei din aceeaşi familie care cunoştea povestea de la prima slujnică a soţiei lui Ybrahim, Huda pe numele ei.
Prin casă încep să se perinde oameni veniţi din alte spaţii culturale şi chiar dacă, în mod fatal, găsesc, aparent întâmplător, vechea tamburină şi se înspăimântă de sunetul ei lugubru reverberat de toată casă, nu iau în seamă povestea blestemului, iar acesta loveşte nemilos. Mdeh, suntem, aşa cum am spus, în Orient, iar aici chiar şi poveştile sunt parte din viaţă.
Cu o subtilitate remarcabilă, autoarea perindă în spaţiul casei oameni de confesiuni diferite: islamici, catolici, creştini anglicani, evrei iudaici sau creştini, însă păstrători ai tradiţiilor deşi veniţi de pe tot arealul european, dar şi druzi. Este felul ei inteligent de a ne spune că în fapt suntem copii aceluiaşi Dumnezeu şi că Acesta ne priveşte pe toţi la fel chiar dacă noi am făcut din religiile noastre doar un prilej de veşnice disensiuni. Vizibile, mai ales într-o perioadă excelent redată în carte, atunci când Europa, iudeo-creştină prin natura ei, îşi vâna cu ferocitate întemeietorii, cei care de fapt contribuiseră esenţial la dezvoltarea civilizaţiei considerată ca fiind cea de referinţă pentru întregul mapamond.
Dar, aşa cum un grafician de succes reuşeşte să redea un chip cu tot ce-i este specific din doar câteva trăsături de condei, Francisca Stolerul poate face acest exerciţiu de măiestrie prin cuvânt. Ea descrie un om, un peisaj, atmosfera unui şteitl din nordul Moldovei, un cartier din Londra ori viaţa rurală a Angliei folosind minimum de cuvinte cu maximum de eficienţă. Nu-ţi trebuie decât o frază ca să înţelegi o relaţie familială sau una de iubire aflată în mugur ori trecută prin sita anilor. Acest mod de a scrie oferă cititorului o captivantă fluenţă a lecturii, iar acţiunea nu are de pătimit din cauza excesului de explicaţii. Este desigur talent într-o astfel de abordare, dar se cunoaşte şi experienţa căpătată din scrierile anterioare.
Însă, tot ca de obicei, scrierile doamnei Francisca Stoleru sunt construite pe principiul palierelor de înţelegere, iar acest volum foarte lejer de citit este mult mai greu de înţeles dacă nu vei reflecta la cele lecturate un timp chiar mai îndelungat decât cel necesar cititului. Pentru că doar aşa vei descoperi structura piramidală a cărţii, orânduită inteligent pentru a se reliefa, după înţelegere, importanţa personajelor.
Aşa cum am spus la început, personajul principal este, aparent, casa aceea frumoasă cu grădini de vis apăsată însă de blestemul iubirii şi al morţii. Numai că, fără oamenii care îi trec pragul sau doar cei legaţi între ei de firele acţiunii acest personaj ar fi rămas doar un simplu decor, poate fastuos şi fascinant, dar decor! Aşa cum bine spunea bătrânul Protagoras, omul este măsura tuturor lucrurilor! Şi tot oamenii sunt cei care dau măreţie adevăratului personaj principal deşi el se află întotdeauna pe fundal. Aş numi acest personaj: Idealul! Fiindcă exact aşa este, un ideal fundamentat conceptual şi ideologic de unul dintre cei mai mari gânditori ai sionismului, Theodor Hertzl, susţinut logistic de mari potentaţi precum familia Rotschild, înfăptuit însă prin munca, lupta, entuziasmul, dar şi sacrificiul a milioane de tineri sau mai puţin tineri care s-au jertfit pentru nobila cauză a Căminului. Acel Cămin ce trebuia să se nască pe pământul străbun ca ţară a evreilor pe care furtunile istoriei i-au împrăştiat în toată lumea. Şi asta nu ar fi fost nimic dacă lumea în care ei şi-au câştigat dreptul de a fi egali nu i-ar fi osândit din cauze strict meschine, materiale, doar pentru că ei doreau să-şi păstreze tradiţiile, identitatea şi cultura milenară, cea fără de care, acum, nici nu putem concepe civilizaţia. Poate că reuşita lor nu ne mai impresionează în prezent după şaptezeci de ani de existenţă a Eretz Israel, însă ar trebui măcar la nivel de exemplu să nu uităm modul eroic în care un popor şi-a recăpătat identitatea naţională. Iar eu consideră că actuala carte a Franciscăi Stoleru este de fapt un manifest care ne îndeamnă să nu ne pierdem niciodată speranţa.
Mulţumim Francisca!
———————————
Mihai BATOG-BUJENIȚĂ
