Casa părintească. Cei mai mulţi dintre Dvs. aţi auzit minunata poezie a lui Grigore Vieru cu acest titlu, cântată de Fuego şi de alţi cântăreţi. Fără îndoială, că vi s-a înfiorat sufletul, poate v-au podidit lacrimile, dar cu siguranţă că fiecare v-aţi amintit de anii copilăriei, de casa părintească, de părinţi, de bunici, de fraţi şi de surori. Am ascultat-o eu însumi de nenumărate ori şi am meditat asupra ei. Îi dau dreptate poetului, dar numai până la un anumit punct. Fiecare din noi am avut o casă părintească. E casa în care ne-am născut şi în care ne-am trăit copilăria.
Nu toţi mai avem, însă, casa părintească, pentru ca să mai putem s-o vindem sau s-o păstrăm. Sunt fel şi fel de cazuri, care au făcut ca să nu mai avem casa părintească, clădirea din ziduri şi acoperiş. Dar să dăm citire mai întâi poeziei: „E păcat, nu-i drept şi nu e bine/ Să vinzi casa care te-a-ncălzit./ Bani ne-ar trebui la fiecare,/ Toţi avem copii şi vremea-i grea./ Însă cum să vinzi fereastra, oare,/ Cea la care maica te-aştepta?!/ O vom da şi vor schimba lacăta/ Şi vor pune şi ferestre noi./ Ascultaţi-mă, surori, pe mine/ Şi trecând pe lângă ea vreodată,/ Va privi ca la străini la noi./ Casa părintească nu se vinde,/ Nu se vinde tot ce este sfânt./ Din atâtea lucruri dragi şi sfinte/ Ochii mamei încă ne privesc./ Vom pleca şi noi cânva din viaţă/ Şi părinţii sus ne-or întreba,/ Ce mai face casa lor cea dragă,/ Cine are grijă azi de ea?”
Dacă poetul a vrut să transmită prin această poezie un mesaj conducătorilor de ţară, că ţara, care este pentru toţi ca o casă părintească, nu se vinde, mare dreptate a avut. Cât priveşte casa-clădire a fiecăruia, situaţia comportă discuţii. Ar fi păcat ca poezia să nu se adreseze tuturor, ci doar acelora care încă mai au case părinteşti. Casa părintească poate să nu mai existe fizic, pe teren.
Casa părintească trebuie păstrată în suflet toată viaţa, până intrăm în mormânt. Indiferent unde ne-ar duce viaţa, chiar şi la capătul lumii, în bagajul pe care ni-l luăm cu noi, să nu uităm niciodată să înghesuim într-un colţ al sufletului nostru şi casa părintească. Dacă vom uita, ori nu vom vrea s-o luăm, vom fi mai săraci decât oricare altul, chiar dacă am câştiga oricâte bogăţii ale lumii, chiar dacă vom ajunge cine ştie ce înalţi demnitari, artişti, savanţi etc.
Casa părintească este un fragment din viaţa noastră, din copilăria noastră, din propria noastră temelie ca oameni. Acolo am deschis pentru prima dată ochii şi am văzut lumea. Acolo ne-am văzut părinţii, bunicii şi fraţii. Acolo am învăţat primele cuvinte. Acolo ne-am jucat şi am râs şi am plâns. Acolo am învăţat şi am rostit prima rugăciune. Acolo am absolvit celebra şcoală a celor şapte ani de acasă. Acolo ne întoarcem măcar cu gândul, când viaţa ne este grea, când loviturile ce ni se dau sunt prea dure, acolo ne reîncărcăm bateriile şi plecăm mai departe.
M-am născut şi am trăit într-o casă, care a fost demolată în urmă cu aproape cincizeci de ani. M-am mutat în alta, dar, culmea, niciodată nu m-am visat în casa nouă, ci tot în cea veche. Din cea veche mai este doar o moviliţă de pământ care acoperă nişte pietre din fondaţie, care n-au mai fost scoase. Şi totuşi! Pot reconstitui vechea casă cu lux de amănunte până în cele mai mici detalii. Văd cele două cămăruţe, dintre care doar una terminată, în care se înghesuiau un pat, o masă, două scaune şi o sobă de cărămidă. Văd o tindă îngustă cu prispă, care a fost închisă apoi cu patru ferestre, în care mama aşezase în fiecare câte patru sacsii(ghivece) cu puturoase(muşcate). Prin ghivecele acelea găseam câteodată câte un bănuţ uitat! Văd pământul de pe jos, pe care mă jucam cu scăunelul cu patru picioare, cu pisica, cu ghemele de aţă, cu chibriturile şi cu glodurile de porumb. Văd scara cu cinci trepte, care cobora într-o grădiniţă de câteva palme, în care se înghesuiau tot felul de soiuri de flori, un păr cu pere ,,ruginii”, un pui de cireş şi doi stupi. Văd uliţa pe care am crescut, pe care mă jucam, pe care mă simţeam ,,ca la mine acasă”. Văd oborul(curtea) şi casa bunicilor.
Cum poţi să uiţi casa părintească?! Ea este, ca şi tine însuţi, rodul dragostei părinţilor tăi, cuibul din care ţi-ai luat zborul la un moment dat. Cum pot s-o uit, când ştiu cu cât chin au construit-o, pentru că s-au iubit şi m-au iubit. Pentru ca să construiască acea casă, părinţii furau noaptea lemne din Bremăna. Bunicul avea pădure la Conac, dar îi avertiza în fiecare zi să nu cumva să îndrăznească să taie de la el o creangă măcar. Pentru casa aceea părinţii cărau apă din Vârtoape cu spinarea, cu hârdăul pe ciobârneac, în timp ce boii bunicului se jucau în obor. În polata din spatele casei, după streaz, mă ascundea tata cu o oaie, când veneau de la primărie să facă recensământul animalelor. Mă acoperea cu o pătură şi trebuia să ţin oaia, ca nu cumva să zbiere şi să ne dea de gol. Acolo, lângă casă, era cuptorul în care mama făcea pâine, pe vatra căruia făcea mâncare. Sub părul din obor puneam vara măsuţa cu trei picioare şi ne aşezam pe scăunele şi mâncam. Văd iagudul(dudul) uriaş din colţul casei. Niciodată nu cred că voi mai găsi iagude atât de bune ca acelea. Mă urcam pe curte, de pe curte pe polată şi de pe polată pe casă, ca să mănânc iagude… Era marea mea aventură!
A uita casa părintească înseamnă a o vinde. Cel care-şi uită casa părintească este un om fără trecut, este ca o ţară fără istorie. Să nu fie!
