Duelul a fost un mod popular, dar și legitim, de autoapărare a onoarei, practicat în secolele trecute, atunci când cineva se simțea ofensat, provoca adversarul la duel. Practică nobiliară se făcea după „un cod de onoare” sau reguli stricte stabilite anterior de cei din înalta societate. De regulă armele folosite erau sabia și armele de foc (pistoale). Sabia grea a fost treptat înlocuită cu spada, pentru a înțepa, nu pentru a cauza răni ucigătoare. Prin urmare, duelul era o luptă între doi bărbați, și se încheia când primul era rănit, declarat pierzător de arbitru (martori). Se organiza în loc privat și ferit de văzul lumii (pădurea era preferată), departe de vigilența legiuitorilor[1].
Mania duelurilor era preluată de revista „Vatra” după relatările ziarelor din Bucureşti, care, de ceva vreme, înregistrau mai în fiecare zi câte un duel, şi tot între persoane cunoscute. Provocările la duel au ajuns o manie, o boală. Şi e ridicol la urmă tot duelul: combatanţii – rogu-te! – ies afară din Bucureşti pe un câmp şi se bat, nu cu săbiile, ferească Dumnezeu! Cum să te apropii de om, când are sabie în mână? Să te expui să te zgârie cu sabia la vre-un deget? Mai bine cu pistolul, căci stai departe de creştin şi apoi poţi să te înţelegi cu inamicul: amândoi împuşcă spre Nord ori spre Zenit, dar numai spre duşman nu. Onoarea e satisfăcută şi publicul e purtat de nas de aceşti «cavaleri». Pe timpul lui Ludovic XIV, ofițerii dintr-un oraş din sudul Franței, se provocau necontenit la duel. Regele a trimis un general mai sever ca să vindece boala aceasta a ofițerilor. Era greu! Dar iată ce-a făcut generalul. A dat o masă ofițerilor şi le-a spus la masă că el nu e contra duelului, dar cere ca orice duel să i se facă cunoscut. Imediat după masă, un căpitan îi face cunoscut că a provocat pe un altul la duel pentru «afaceri de onoare». Generalul auzind care e «afacerea» a zîmbit și le-a zis:
– Duelaţi-vă! E o cestiune gravă!
Căpitanii s-au duelat. A doua zi îi întâlneşte generalul.
– Ei, v-aţi duelat?
– Da, răspunse unul.
– Dar cum că nici unul n-a murit! Asta nu se poate. Duelaţi-vă din nou.
Căpitanii s-au duelat din nou. Generalul i-a pus să se dueleze a treia, a patra şi a cincea oară. Obosiţi în în cele din urmă, căpitanii au spus generalului, că s-au duelat deajuns şi «onoarea» le e satisfăcută. Dar nu şi onoarea duelului!
– Ce? Vă duelaţi numai, ca să zică lumea că v-aţi duelat? Nu merge! Unul din voi trebuie să moară! Apoi pe biruitor am să-l impusc ca pe un criminal.
Și așa a fost. La al şaselea duel, de frică, ca de bună voie un căpitan a fost ucis, iar celălalt a fost condamnat la moarte, pentru moarte de om. De aici înainte ofiţerii nu s-au mai jucat de-a duelul.
Mai drastic a fost mijlocul regelui suedian Gustav II de-a vindeca boala duelurilor. Lumea era îngrozită de dueluri. Doi nobili arţăgoşi fac cunoscut regelui că urmează să se dueleze: pentru chestiuni grave. Regele încuviinţează duelul, le hotăreşte însă locul şi timpul. La ceasul hotărât nobilii s-au prezentat. Venise şi regele. Spre mirarea lor, duelanţii văd la faţa locului un mormânt nou săpat şi o spânzurătoare, iar de-o parte un popă şi un călău.
– Aşa, zise regele. Fiind chestiunea gravă, unul din voi trebuie să moară. Iată, i-am pregătit mormântul. Popa e aici. Celălalt dintre voi va fi spânzurat pentru omor. Călăul e aici. Acum începeţi! Nobilii au îngălbinit. Au căzut în genunchi, și l-au rugat pe rege să-i păsuiască spunând că ei se împacă. N-a ajutat nimic. Şi peste un ceas mormântul a înghiţit un nobil şi spânzurătorea a mâncat pe altul. Cât a trăit Gustav nu s-au mai duelat între ei suedezii!
Dueluri celebre s-au organizat și în SUA, între Hamilton și Eacker (pentru acuzații de trădare și corupție), între Pușkin și Georges d’Anthés (pentru infidelitatea doamnei Natalia Pușkin), sau între Andrew Jackson (ajuns al 4-lea președinte SUA) și Charles Dickison, avocat, notoriu duelist, ce l-a ofensat printr-un articol de presă. Ultimul a murit după duel. De asemenea, există cazuri în care dueliștii alegeau să tragă în aer sau să-și lovească armele unul de celălalt, în semn de respect sau de împăcare. În plus, există multe povestiri despre femeile care s-au implicat în dueluri, deși acestea erau adesea privite cu dezaprobare de către societate. Datorită numărului mare de victime duelurile au fost, cu timpul, interzise.
Încarcerarea de la Seghedin și legenda ei este legată de mentalitatea celor privați de libertate, închiși acolo și care practicau duelul. La carcera cu numărul 6 a stat, de exemplu, neînfrântul memorandist dr. Vasile Lucaciu. La numărul 9 a «petrecut» un an şi jumătate părintele I. Macavei, de la Orăștie, condamnat pentru delicte de presă. La numărul 3 a stat martirul slovacilor, poetul Svetozar Hurban-Vajansky sau «Nenea Sveti» cum îi ziceau ceilalți deținuți. Dar cea mai legendară celulă fusese, la un moment dat, celula numărul 7, în care a stat cel mai mare zurbagiu, eroul duelurilor, cavalerul vestit, care a primit mai mult de trei ani, pentru nu mai puţin decât 47 dueluri, în care a sluțit ori schilodit o mulţime de oameni, ba pe câţiva chiar i-a omorât.
Respectivul cavalerul era descris ca un tip ciudat de om, „de statură colosală, pieptos, cu capul mare, cu părul tuns scurt, cu mustăţi lungi, groase şi negre, cu faţa brună, aproape buzat, cu ochi săgetători şi cu vocea răguşită. Mergând, el călca apăsat şi rar, oarecum gânditor. vorbind, el face gesturi puţine, dar totdeauna largi. Ani de zile de-a rândul el a fost spaima evreilor şi a ofiţerilor austrieci din capitala Ungariei”[2].
Fecior de bani gata, cavalerul încă de pe vremea când era student se ţinuse numai de ştrengării. Când a ajuns în capitala de pe Dunăre ca «jurist» îşi avea reputaţia făcută ca: „duelagiu bun şi de o forţă musculară încât în tot clubul atleţilor numai preşedintele se putea măsura cu dânsul. Înzestrat cu aceste daruri, el şi-a format un club mai restrâns, vre-o cinci, şase tovarăşi de seama lui, care ţineau să se ilustreze bătându-se cu sabia, cu pistolul, cu boxul, cu pumnul, după cum erau împrejurările. Vai de bieţii ospătari şi de cafegiii, pe la care se abătea această companie vestită: fugeau muşteriii ca de ciumă, fiindcă era destul, ca mutra vre-unuia dintre dânşii să nu le fie pe plac, pentru ca să fie provocat, aşa din senin. Iar teferi, numai de tot, puţini au scăpat din bătaia lui, meşteri până la unul în mânuirea armelor şi îndrăzneţi numai ca el. Se legau mai ales de evrei şi de ofiţeri din armata comună (austriacă), şi erau în stare să golească localul bătând cu scaune, cu sticle, cu mese ori cu pumnul. Aceasta însă numai dacă nu îndrăznea nimeni să-i provoace la duel. El însuşi nu provoca, fiindcă ţineaca adversarul să poată alege arma lui de predilecţiune, sabia. Voind să caute pricină, unul dintre dânşii, de obicei cel desemnat de staroste, sau cavalerul nostru, se ducea şi se aşeza fără multă ceremonie la masa, unde se afla cel «ales». Dacă atâta nu era destul, îi mai sufla şi fumul de țigară în nas. Se întâmpla ca cel insultat să nu mai caute drumul cel lung al «satisfacţiunii cavalereşti» şi să-şi ia o satisfacţie imediată. Atunci bătaia era gata. Şi rar cutezau poliţiştii s-o împiedece, deoarece clubul era foarte respectat de poliţie. Aceasta era procedarea cea politicoasă. Când era vorba de evrei, procedura era cu totul altfel. Provocatorul, trecând pe lângă cel «ales», se împiedica de el, apoi, simţindu-se insultat de această lipsă de „atenţie”, îi mai şi trăgea o palmă. Iar dacă se mai indignau şi alţii, cădeau palmele la dreapta şi la stânga şi scandalul era gata. Toate aceste n-ar fi fost cu putinţă, dacă în capitala Ungariei ar fi existat un singur club de felul acesta. Asemenea scene erau însă şi sunt ceva obișnuit la Budapesta”[3].
Cunoscuți şi temuţi de tot oraşul, pentru dueluri cu grămada şi oamenii îl arătau cu mâna discret, pe uliţe şi prin localurile publice şi se dădeau frumuşel la o parte când îl întâlneau. Unui avocat evreu, i-a dat o lovitură atât de puternică în duelul cu sabia, încât i-a zburat mâna cu săbie cu tot. Unui ofiţer din armata austriacă i-a tăiat cărarea din păr. Altul ofiţer i-a tăiat nasul, iar maestrului militar de scrimă i-a crestat fruntea. Tot astfel cu pistolul. Slăbiciunea lui era să-şi ţină adversarul în încordare, în faţa pistolului, să-l privească şi să-l facă să tremure, apoi spunea, unde-l ţinteşte. Acolo îl şi nimerea. Şi toate aceste ca un fel de profesiune. Făcea, ca la alergările de cai, ori ca la biliard, prinsori (pariuri), că aşa, ori aşa îl va tăia, ori îl va împuşca pe adversar, ici, ori colo îl va rănii. Căuta deci, prin orice invecțiune să fie provocat, nu numai din pasiune, ci totodată şi din gândul de a câştiga atât el, cât şi prietenii lui, care de asemenea făceau prinsori.
Unul dintre adversarii lui l-a ochit atât de rău, încât l-a atins glontele peste umăr. Cavalerul nostru, pierzându-şi sângele rece, după ce s-a văzut cât de aproape a fost de a pierde pariul, deşi trecut de primejdie, a tras cu necaz şi l-a nimerit în frunte. Un nou proces, celebru, deoarece victima era din înalta societate. Avocatul adversarului, dovedind în cursul acelui proces că, pretinsul cavaler, mergea la adversar căci sigur de reușită și tocmai de aceea făcea și pariuri, fapt pentru care și osânda sa a ieşit de tot grea.
Aceast proces l-a făcut pe cavaler și mai celebru. Mai ales femeile îl admirau ca pe un fel de semizeu. În temniţa de la Seghidin, încunjurat de o asemenea aureolă, parc-ar fi învins o armată duşmană, el a fost, mai mult stăpân decât rob şi a trăit ca un pui de împărat. Nici că era pe timpul acela prea aspru regimul de osândă pentru oamenii tari, și apăsați de asprimea legii. Dar pentru românii osândiți pe degeaba era greu de suportat orice privațiune la carcera de la Seghedin sau Vatz.
Şi veneau, la vestitul cavaler, mai ales cocoanele din înalta societate, ca să mângâie pe erou în zilele de suferinţe, ba una şi-a părăsit chiar familia şi s-a stabilit la Seghidin, pentru ca să-i poată aduce cât mai des mângâiere acestuia. Cât a stat el pe acolo temnicerii fugeau unul după altul, ba până chiar şi directorii s-au schimbat deoarece nu era chip s-o scoată la capăt cu cavalerul, care, violent din fire, devenea sălbatic după ce bea ceva mal mult, ceea-ce în temniţă făcea în fiecare zi. Unul dintre temniceri povestea că, într-o zi, punându-se cu alţi doi prieteni pe băut, n-a voit să se urce în celula lui până ce nu i-a băgat pe ceilalţi doi sub masă (adică până ce comesenii nu au căzut beți). I-a luat apoi în braţe, i-a dus ca pe nişte copii în celulele lor şi a început să răcnească şi să spargă tot ceea ce-i cădea în cale: uşi, scaune, mese, dulapuri, încât toţi temnicerii şi deţinuţii s-au ascuns din calea lui.
Într-una din zile a intrat în temniţă, tot pentru duel, un admirator al neasemuitului cavaler. Deținuții, curioși îl întrebară imediat despre „faptele săvârşite de erou” după ieşirea lui din temniţă. Între altele despre el se istorisi că, simţindu-se ofensat de un tânăr aristocrat, eroul cavaler l-a provocat. Acesta n-a avut încotro, a trebuit să primească, căci altfel ar fi mâncat bătaie zdravănă cu biciuşca. Tatăl tânărului însă, fiindu-i teamă să nu-şi piardă fiul în duel, trimise pe un om la cavalerul poveștii, rugându-l cu vorbe şi oferindu-i „douăzeci mii florini numai să-i promită, că nu-l va omorî în duel pe băiat”. Cavalerul l-a dat însă pe uşă afară şi a doua zi s-a mulţumit să-i facă tânărului său adversar o crestătură în frunte. E adevărat, că prin asta s-a purtat ca un cavaler. După o vreme a devenit și el om: s-a însurat și a devenit bogat. A luat fără îndoială pe Doamna, care-l însoţise la temniţă, pe care a și ruinat-o, căci ea ca femeie ușuratică nu era pentru distincția lui de cavaler! Apoi o zestre mare i-a ieșit în cale.
Relatarea detaliată a fost făcută de la Seghidin, în ianuarie 1894 de I. Rusu Șirianul și care se încheie cu duelul la care cavalerul a răspuns ca urmare a unei provocări venite din partea unui prieten, pe care l-a împușcat în duel. De ce? Pentru că acesta a îndrăznit și i-a cerut „să-i restituie banii împrunutați, dar într-o formă nedelicată”. Dar și tupeul fără de margini era ambalat în acele timpuri ca un „cavalerism” în care duelul putea salva situația.
—————–
Note:
[1] În Moldova la 16 martie 1842 Opisul domnesc ce întărea legea prevedea, în articolul 1 ca “duelul e o fapta nelegiuită și că dregătoriile sunt îndatorate a lua cele mai aspre măsuri sau pentru a-l preîntâmpina sau pentru a aresta pe faptuitori”. În articolele următoare erau enumerate pedepsele -egal de aspre- atât pentru dueliști, cât și pentru martori. În Codul Penal pus în aplicare de la 1 mai 1865, duelul este considerat delict special (Sectiunea IV, Despre duel, art. 258-261), iar legiuitorul român, pe lângă Codul prusian de la 1851, a avut în vedere și legea belgiană asupra duelului din 1841. În art. 258 se prevedea sancțiunea pedepsei cu închisoarea de la 15 zile pâna la 6 luni și cu amenda de la 200 pâna la 1.000 de lei pentru dueliști. Articolul 259 pedepsea cu închisoarea de la 15 zile până la 4 ani, dacă dintr-un duel ar fi rezultat moarte sau răniri. După un joc de cărți capitanul Vidrașcu a trecut la insulte, injurii și palme și în cele din urma la duel. Lupta desfășurată în grădina Casei Manu a fost inegală pentru că Drugănescu nu știa să mânuiască spada, așa că, fiind străpuns în ficat, a decedat. La acest duel a asistat și dr. C.D. Severeanu care povestea în amintirile sale ca a fost “mult timp șicanat de Parchetul de Ilfov”. Altele dueluri au fost comice. Ex. Celebrul colonel Dr. Carol Davila a fost eroul unui astfel de duel, finalizat prin umilirea adversarului său, sublocotenentul Apostolescu, care, după doua focuri ratate (Davila trăsese în aer), a căzut în genunchi, cerșind îndurare adversarului său. Altele s-au purtat pentru „fuste”. În 1893 Alexandru Medvay era prieten cu Eugen Brodschi (ambii din Galiția, stabiliți la Botoșani). Acesta din urmă, profitând de încrederea amicului său și de lipsa lui de la caminul conjugal, îi ademenește soția, și pleacă cu ea în Ungaria. După revenire, la prima întâlnire cu Medvay, e palmuit și provocat la duel. Lupta a avut loc pe moșia de la Burdujeni, Botoșani. După ce s-au schimbat trei focuri de pistol, Medvay, soțul ultragiat, a fost rănit mortal. A fost primul caz în care s-a judecat responsabilitatea martorilor. Au mai fost și alte dueluri politice, soldate cu „bon ton”, ca cel dintre I.G. Duca și Grigore Filipescu.
(Vatra, nr. 3/1894, p. 78)
[2] Ibidem
[3]Ibidem, p.79
———————————-
Colonel Dr. Constantin MOȘINCAT
Oradea, 1 iulie 2024
