„Cazemata fixează identitatea poporului român.”
(Nicolae Iorga)
„Ne legasem cu jurământ pe cazematele noastre
să nu cedăm o palmă din sectorul ce-l aveam de apărat.”
(Col. Constantin Vissarion)
Lucrarea Colonelului (r) Dr. Constantin Moşincat – „CAZEMATA” este una din marile fortificaţii ale ştiinţei militare românești – prima lucrare ce abordează aprofundat acest subiect al istoriografiei româneşti care, în egală măsură, onorează şi înnobilează atât istoria naţională, cât şi pe cea universală.
„CAZEMATA” istoricului militar Col. (r) Dr. Constantin Moşincat, prefaţată de Col. (r) prof. univ. Dr. Ion G. Giurcă şi postfaţată de General de brigadă (r) Grigore Bartoş, se sprijină pe cei şase stâlpi megalitici, ca Hexapla marelui scriitor bisericesc Origen, armaţi cu betonul şi oţelul cercetărilor riguroase, sistematice, filtrate rafinat în care a turnat cu multă risipă informaţiile inedite într-un amestec cu elemente de analiză politică şi militară, împrejmuită şi împodobită cu o reţea felurită de anexe, ca o pădure alpină carpatină surprinsă în geana dimineţii de răsăritul soarelui.
Pentru a-şi aşeza „CAZEMATA” în cel mai strategic loc, învăluită de conştiinţa sa naţional-creştin-ortodoxă, camuflată misterios şi sprijinită pe o stâncă din dinastia Kogaionului, ocrotitoare milenară de Neam şi Biserică, Constantin Moşincat a surprins Zorii ce s-au aprins pe crestele primelor fortificaţii ale primilor oameni ai omenirii pelasgo-arienii, care atestă cultura şi civilizaţia lor protopatriarhală.
„Pe la mijlocul mileniului IV î.Hr., pelasgii sunt nevoiţi să-şi construiască ziduri, valuri de pământ şi şanţuri de apărare în jurul aşezărilor lor, pentru a face faţă năvălirilor triburilor nomade. În câteva bătălii decisive, îi înfrâng şi-i alungă. Civilizaţia lor continuă să se dezvolte paşnic, să înflorească şi ceea ce este mai semnificativ o reprezintă migraţia populaţiei excedentare:
„În mileniul al III-lea î.Hr., poporul pelasg se va angrena în mari mişcări şi deplasări de populaţie:
- spre sud, ocupând Asia Mică şi insulele Marii Egee (aşa se poate explica cum a ajuns alfabetul carpatic pelasg în Creta);
- spre sud-est, în Sumer (ducând cu ei scrierea care va fi etichetată ca «sumeriană»;
- spre Nordul Africii (cârja încârligată a păstorilor carpatici este prezentă în mâinile faraonilor ilustraţi pe pereţii piramidelor);
- spre India, în jurul anilor 1500 î.Hr., pomeniţi de cronicile Văii Indusului ca Arieni – Arya «străin» (multe legături spirituale s-au descoperit între civilizaţiile europene şi cea indiană)”. (Apud Teodor Filip, Imperiul pelasc – popularea pământului din România, în Clipa.com, nr. 1124, din 26 aprilie 2014)
„Rasa pelasgilor părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiunile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de „divini”, dioi, adică oameni cu calităţi supranaturale, asemenea zeilor.” (Homer, Ilias, X.v.429; Odys. XIX. v. 177)
Constantin Moşincat se adaugă şirului de cercetători filodacici D. Cantemir, N. Densuşianu, Eminescu, Haşdeu, Daniel Constantin, I. P. Culianu, C. C. Giurescu, Marija Gimbutas, Daicoviciu, Cornel Bârsan, Tudor Diaconu, Tudor Filip, G.D. Iscru, Mihail Diaconescu, Artur Silvestri, pr. Dumitru Bălaşa, Iosif Constantin Drăgan, Mircea Eliade, Andrei Vartic, Al. Busuioceanu, Antonie Plămădeală, Nestor Vornicescu, Ion Coja, pr. Ioan Vlăducă, Virgil Ciuca ş.a.
„Pelasgii sunt Naţiunea Matcă, iar Geţii sunt casta sacerdotală a pelasgilor, cei care vor inventa scrisul, în care v-a odrăsli tainele spirituale ale lumii şi v-a înflori”. (Creaţia).
„Virgil Ciuca, continuă istoricul Moşincat, situează scrierea primordială cu cifre şi litere de origine pelască (corect pelasgă n.a.), traco-dacică, inventată de civilizaţia formată pe meleaguri româneşti, întărite de scrierile de la 1575, a lui Nicolo Zeno în «Cărţile geţilor», confirmate independent trei veacuri mai târziu de Carlos Troia…”
Printre „misterele” ştiute se află şi temerara primă călătorie a lui Aethicus Dacicus, din anul 461 d.Hr., alături de echipajul său, în drumul spirală planetar. Textul e scris în lucrarea „Cosmographia”, păstrată în Biblioteca Publică a Universităţii din Leipzig, din care Teodor Filip citează: „Echipajul daco-histrian de 101 Cavaleri ai Zamolxianismului a plecat din Marea Neagră pe 21 Martie 461, străbătând, analizând cu atenţie Marea Mediterană şi coastele european-atlantice de la Strâmtoarea Gibraltar până în Marea Nordului şi dincolo de insulele Britanice, a traversat Oceanul Atlantic, descoperind America (Greenland) în orizontul datei de 21 Iunie 462 d-Hr. Aşadar cu 1.030 ani înaintea redescoperitorului Columb (12 Octombrie 1492)” Atunci, dragi oameni de ştiinţă, cine a descoperit America?! (Apud Teodor Filip, 101 cavaleri Zamolxieni în primul ocol al pământului (461-465 d.Ch.), în Clipa.com, nr. 1038, din 9 iunie 2012.
* Aethicus Donares a fost un strălucit filosof, explorator, geograf, om de ştiinţă, Cavaler Zamolxian, diplomat de cea mai înaltă morală, autorul operei monumentale „Cosmographia”, în care a prezentat spiritualitatea celui mai mare popor din Europa vremurilor antice, poporul pelasgo-daco-thrac. Trebuie amintit că, în perioada vieţii sale, hoardele hunilor lui Attila au rămas în istorie ca cei mai sălbatici năvălitori în imperiul Roman. Timp de două decenii (433-453) au trecut prin foc şi sabie Eurasia, snopind în bătaie legiunile romane. Cel care le-a venit de hac acestor hoarde barbare a fost generalul pelasgo-dac/ valah Aethicus, născut şi format ca „războinic nemuritor” în Dacia, la Durostor-Scythia Minor. În bătălia pe Câmpiile Catalaunice, din 451, îi zdrobeşte definitiv pe huni.
Generalul-filosof fusese modelat după prototipul creat de marele general chinez Sun Tzî (544-496 î.Hr.), care impunea nobleţe, onoare, jertfă şi pregătire aleasă: „generalul era filosof, literat, strateg, psiholog, mărinimos, prudent, îndrăzneţ, mândru fără vanitate, ferm fără încăpăţânare, scrupulos, fără a fi meschin, superior prin demnitate, spirit şi ştiinţă, conduită şi curajul virtuţiilor sale, drept şi imparţial.” („Pagini din gândirea militară universală”, vol. I, ediţie îngrijită de col. dr. Simion Pitea, col. dr. Gheorghe Tudor, Editura Militară, Bucureşti, 1984, p. 20)
Marele apologet geto-dac Mihail Diaconescu în capodopera sa „Istoria Literaturii Dacoromâne”, Ed. Alcor Edimpex, Buc., 1999, ni-l prezintă pe Aethicus Hristicus: „născut în Cetatea Histria, fondată de geţi în anul 657 î.Hr., în a doua jumătate a veacului IV, într-o veche familie de nobili. A fost un mare erudit, un strălucit filosof, un brav general, un renumit neguţător de aur, argint, pietre scumpe şi un faimos diplomat, călătorind de la Marea Neagră la Marea Mediterană, Dalmaţia, Tracia, Thesalia, Peninsula Scandinavigă, Spania, Armenia, Mesopotamia, Mongolia, India, Izvoarele Gangelui, Insula Ceylon, Greenland, Arabia, Canaan, Egipt, Libia. Pe lângă toate comorile spirituale ne-a lăsat şi propriu alfabet Aethicus cu 22 de litere, fiecare literă având o denumire proprie: A – Alamon; B – Becah; C – Cathu; D – Delfoy; E – Efothu; F – Fomethu; G – Garfon; H – Hetmu; I – Iositu etc.” (op. cit., p. 398-399)
„Fortificaţiile străbunilor noştri încă din antichitate arătau gradul lor de civilizaţie, de cultură, de râvnă, de pricepere şi de ingenizitate, astfel încât precum Marele Zid Chinezesc care, şi-a atras faima întregii lumi şi geto-dacii ridicau cetăţile lor pe crestele cele mai abrupte, sau pe platouri înalte, ca de pildă Costeşti, Sarmisegetusa, Corneşti, Sântana, Stânceşti, Bâtca Doamnei ş.a., înconjurând lanţurile de munţi cu ziduri-fortăreţe. „Construcţiile din pământ, lemn şi piatră sunt mărturii ale ingeniozităţii locale făurite în scop de apărare.” (Col. (r) Dr. Constantin Moşincat, „Cazemata”, Editura „TIPO MC”, Oradea, 2021, p. 119)
Ancorată în Tradiţia străveche, Cazemata a devenit verigă de legătură pentru toate timpurile încercărilor şi provocărilor istorice ce s-au revărsat peste Ţara noastră şi în mod expres pentru perioada contemporană când Naţiunea română a trebuit să dea marea şi suprema Jertfă de sânge, de Eroi, Martiri, Mărturisitori în Războiul de Întregire între 1916-1919 şi apoi în cel de Re-reîntregire 1941-1945.
Trebuie să amintim tuturor generaţiilor, ca să se ştie pururea, că dincolo de geniul strategic al marilor Comandanţi, precum Dragalina, Grigorescu, Prezan, Culcer, Averescu, Praporgescu, Scărişoreanu ş.a., cu întreaga armată română de eroi şi martiri care au înălţat România Mare pe soclul Unităţii sale fireşti, naţionale – de totdeauna, a urmat momentul la fel de monumental al dezrobirii Ardealului, al ocupării şi eliberării Budapestei din vara anului 1919, cu farmecul lui inedit care îl încununează şi îl înalţă veşniciei şi universalităţii.
Sub impecabila coordonare startegică a generalului Gheorghe Mărdărescu – Comandantul Comandamentului trupelor din Ardeal, grupurile General Demetrescu, General Holban, General Moşoiu, General Mihăescu, restul comandanţilor de Divizii, Batalioane, Regimente, Companii, Plutoane, cu întreaga lor oştire s-au încununat de eroism, mândrie, bravură, onoare, demnitate şi apoteoză.
„După 6 zile de la trecerea Tisei, trupele noastre şi-au îndeplinit misiunea: urmărirea forţelor inamice la vest de Tisa, până la completa lor distrugere şi ocuparea capitalei Ungariei, centrul de rezistenţă politică al comuniştilor şi focarul anarhiei şi tiraniei bolşevice. În urma luptelor aprige din zilele de 24-26 iulie, care au dus la năruirea completă a ofensivei ungureşti şi transformarea ei într-o retragere precipitată şi dezordonată, armata roşie nu s-a mai putut menţine şi a fost obligată să capituleze. S-au predat trupelor noastre 6 divizii (I-VI-a), cuprinzând: 1.235 ofiţeri, peste 40.000 sodaţi, 348 tunuri de diferite calibre, 2 guri de foc de 305 mm, 332 mitraliere, 52.000 arme, 4.316 carabine, 579 revolvere, 109 puşti-mitraliere, mii de săbii şi pumnale, precum şi o enormă cantitate de muniţii şi material de război de toate categoriile, între care şi 87 aeroplane.” (Gen. Gh. Mărdărescu, „Dezrobirea Ardealului şi Ocuparea Budapestei (1918-1920)”, Paul Editions, 2019, p. 203-204)
Faima Cazematelor dincolo de meritul arhitecţilor, inginerilor, constructorilor, a avut pentru soldaţi, ofiţeri, comandanţi un rol moral, de protecţie, de încurajare, de aruncarea cu mai mult avânt în lupta de apărare şi de sacrificiu pentru Patria Sfântă.
„Cazemata reprezintă o expresie Paşnică a românilor, care surprinde plăcut prin mesajul încărcat de Entuziasm, Patriotism, Curaj, Credinţă, Fidelitate, Onoare, încadrate de Vocaţia, Iubirea şi Devotamentul proiectanţilor şi constructorilor militari, legaţi de Cazemate prin jurământul de Credinţă pentru Patrie. Cazemata poate fi o pildă de ingeniozitate, de Mândrie pentru generaţiile de Patrioţi cu ţel comun menţinerea unităţii naţionale.” (Colonel r. Dr. Constantin Moşincat, „Cazemata”, p. 18)
La ridicarea unor astfel de obiective strategice privind Războiul de Întregire naţională toată ţara a răspuns cu buciumul înflăcărat din suflet, PREZENT! S-au făcut donaţii diverse de la soldat la general, de la ţăran la rege, de la casnică la regină, de la meseriaş la magistru artist, de la preoţi la monahi, de la plugar la savant, de la celib la căsătoriţi. Ierarhii B.O.R., au dat doar binecuvântări şi pastorale. Natura donaţiilor a fost diversă, de la contribuţia onorantă a Cavalerilor ordinului Mihai Viteazul, la verighetele unor familii, la tablouri, cărţi, concerte sau covoraşul persan al elevei străjere din clasa a IV-a Ionica Georgescu, fiica generalului Georgescu P. Ion, care îmbărbăta cu zel soldaţii în Poarta Someşului, omagiindu-l pe nemuritorul şi divinul EMINESCU.
La celălalt război de reîntregire, Ţara a strigat din nou cu inima însângerată şi cu sufletul aprins: PREZENT!, iar Carol al II-lea a rânjit: ABSENT! Deviza bravei Armate Române a fost: LUPTA FĂRĂ RETRAGERE!, dar s-a frânt de laşitatea regalo – politică prin: CEDARE FĂRĂ LUPTĂ! Decizia Consiliului de Coroană influenţată de camarila condusă de metresa sa, Lupeasca, a fost de RETRAGERE! De CEDARE! De CIOPÂRŢIRE a NAŢIUNII!
În vremea retragerii paşnice, dar îndurerate cu lacrimi de sânge din Bucovina de Nord, din Basarabia, s-au comis o serie de atrocităţi asupra populaţiei civile, credincioase, omenoase, ospitaliere, ca cel asupra convoiului de căruţe de la Soroca.
„Populaţia evreiască organizată în bande a deshămat caii de la căruţele Cercului de Recrutare şi au sechestrat tezaurul administraţiei financiare cu circa 15-18 milioane lei. Pentru că s-au opus administratorul financiar Ion Gheorghiu, av. Stănescu, cpt. Georgescu, de la Cercul de Recrutare, precum şi subofiţerii Enea, Murafa şi Eustafie Gabriel au fost împuşcaţi de evrei, alţi subofiţeri au fost degradaţi, iar preotul oprit să se evacueze. Batalionul 2/ R.39 I., a fost dezarmat în gara Bălţi de evrei şi soldaţii ruşi. Din efectivul de 1.060, doar 100 de soldaţi au mai plecat, fugind din Bălţi, ceilalţi fiind arestaţi… La Chişinău, evreii au deschis închisoarea şi au asasinat pe comisarii Pascal, Mateescu, Severin şi Stol. ” (A.M.R., fond 5418, dos. 1833, f. 1-26, p. 401-402)
„Ordinul de retragere a fost unul dezonorat pentru Armată şi inadmisibil pentru Regele Carol al II-lea. La români marii conducători, în toate timpurile, şi-a găsit sfârşitul pe câmpul de luptă, în fruntea oştirii. Carol al II-lea a luat calea exilului, de unde îşi pregătea revenirea după război, ca în 1930! (Nu calea, ci caleaşca, adică trenul cu vagoanele sale de aur şi de comori n.a.) <<Conducătorii>> fugari sunt numiţi la alte popoare: trădători! Carol al II-lea <<reevaluat>> politic, a fost repatriat şi înmormântat cu onoruri militare.” (Cazemata…, p. 18) Prin vrerea regelui Carol al II-lea, care a girat rapturile teritoriale din Iunie-Septembrie 1940, sub bagheta jocului de interese al Masoneriei, Regatul Român a rămas fără o suprafaţă de 100.000 kmp şi o populaţie de 7.000.000 de locuitori.
În vreme ce trădătorul-călău al naţiunii române ortodoxe, Carol al II-lea a fost reînfiat şi înmormântat cu cinstiri regale, osemintele zecilor de mii de Eroi-Martiri zac, cine ştie pe unde împrăştiate prin munţii, văile, câmpiile Ţării sau pe străine meleaguri, unde şi-au dat viaţa cu bucurie, iubire, mândrie naţională şi ostăşească. „Osemintele eroilor, căzuţi pentru cucerirea Odessei, sunt răspândite pe toate câmpurile de luptă. Din păcate unii nu au, nici măcar, creştinescul semn al crucii la căpătâi.” (Col. r. Dr. Constantin Moşincat, Cazemata…, p. 155)
Acum, sub semnul declaratei democrații, osemintele românilor ce au dăruit Nației viața lor pe câmpul de luptă, au fost „onorate” de politicienii actuali prin reîngropare în cutii de carton deoarece, se pare, că lemnul pădurilor noastre nu a mai ajuns până la evenimentul dedicat lor! Sub celălalt călău, laş şi trădător Mihai I, căci, ce se naşte din pisică, tot…, aflaţi fiind în plin război cu sovieticii, a predat Armata și pe Mareşalul ei, Ion Antonescu-Șeful statului, duşmanilor de moarte ai neamului, hoardelor bolșevice. Instalarea regimului comunist în România s-a făcut prin decrete regale și tot prin decrete regale a fost azvârlită Elita spirituală a poporului în temniţele regalo-comuniste la cererea politrucilor sovietici. Tânărul iubitor de bolșevici,pentru ajutorul dat de trecere sigură și lină de la monarhie la republică, a primit de la Stalin Ordinul Victoria, pentru mârşava OSTENEALĂ, pentru VÂNZAREA şi ÎNFRÂNGEREA Patriei jertfite, dar și rentă viageră și dreptul de a pleca cu două trenuri de „nimicuri ” inclusiv colecția de tablouri a regelui Carol I, bun lăsat testamentar patrimoniului național!
„Cotropirea pentru a doua oară a Basarabiei şi Bucovinei de către sovietici s-a făcut, cu largul concurs al Regelui, Mihai I. Consecinţele doar poporul le-a suportat, el, Regele a fost <<reevaluat>>, de cine, cum şi pentru care fapte? Tăcere în jurul subiectului! Beneficiari?: custodele coroanei, şi tot ce a creat un ONG-regal!…”(p.20)
Ce folos că Armata Română încă mai aveau rezerve materiale şi morale pentru a învinge inamicul bolşevic, în august 1944, iar temutele cazemate încă nădăjduiau să-şi sprijine ostaşii, când regele a dat lovitura de stat.
„Lovitura de la Palat a Regelui Mihai I, de la 23 august 1944, a dus la căderea frontului fortificat, şi deschiderea unui culoar de 700 km prin care sovieticii au defilat şi înfipt steagurile de eliberatori, (prădători, invadatori de fapt n.a.), aliaţi ai regelui Mihai, decorat ca semn de recunoştinţă.” (Cazemata…, p. 39)
„Carol al II-lea, ţinea un jurnal cu principalele evenimente plasat, ca el, În zodia Satanei, în care a manifestat intransigenţă faţă de toate personalităţile la care se referă, el situându-se, însă, în afara scenei politice, carte încheiată la 15 decembrie 1945, în Rio de Janeiro … Interesant de remarcat este faptul că el îi laudă pe sovietici … şi nădăjduia, chiar să revină pe tronul ţării, cu sprijinul lor. ” (Cazemata…, p. 25)
Moştenirea ereditară transmisă din Stămoşii şi Străbunii legendari, dacoromânii milenari până azi a păstrat caracterul Nemuritorilor de cinste, de eroism şi de jertfă. Paradoxal, în afară de maghiari şi altă etnie fariseică, în afară de otrepele politice de azi, mulţi străini de-a lungul timpului ne-au adus cuvenita cinstire, precum istoricii Dio Cassius, Iordanes, Nicolo Zeno care a scris Cărţile geţilor, publicată în 1557 în 10 cărţi, 7 dintre ele fiind rezervate geţilor, Carlos Troya (1784-1858), a scris o istorie de 3.500 de pagini, admirând pe geţi, iar mai târziu francezul A. Arand, mărturisea cu veneraţie în anul 1936, că, „Poporul român este cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamului; într-adevăr, acesta este unul din cele mai vechi popoare din Europa. Însă, fie că e vorba de traci, sciţi, de geţi sau de daci, locuitorii pământului românesc au rămas aceeaşi, din epoca neolitică, era pietrei şlefuite, până în zilele noastre, susţinând astfel, printr-un exemplu, poate că unic în istoria lumii, continuitatea unui neam.” (Apud Constantin Moşincat…,op. cit., p.60)
Continuitatea neamului geto-daco-român a dăinuit prin adevăr, bunătate, cinste, credinţă, curaj, demnitate, datini, dreptate, educaţie, elită, fermitate, folclor, geniu, hărnicie, iubire, jertfă, înţelepciune, libertate, luptă, monoteism, neaplecare, obiceiuri, omenie, onoare, rugă, răbdare, statornicie, suferinţă, tradiţie, umor, unitate, vitejie.
Teza statorniciei a susţinut-o cu zel şi Iosif Constantin Drăgan. „Atunci când soldaţii lui Caesar pătrundeau pe uliţele Romei cu gloriosul lor general în cap strigând <<Urbani, servate uxores, maechium calvum adducimus!>> – „Cetăţeni, păziţi-vă nevestele, căci aducem pe bărbatul cel pleşuv!”, (puteau însă să strige şi, bărbaţi păziţi-vă femeile, femei păziţi-vă bărbaţii… n.a.), aici la Dunăre, Carpaţi şi Marea Neagră exista un stat puternic cu o populaţie de aprox.2.000.000 de locuitori.” (Iosif Constantin Drăgan, Statele traco-geto-dace şi istoria lor, în File din istoria militară a poporului român, vol. 12, Ed. Militară, Bucureşti, 1982, p. 1-32)
Evident, autorul nu-l uită nici pe marele general, marele erou Traian Moşoiu, care ne presară cuvinte nemuritoare din „Proclamaţia către ardeleni”, după ocuparea oraşului Reghin la 7 Noiembrie 1918, subliniind prin grai dulce marele său caracter.
„Români!
Nu vin ca un cuceritor, căci voi v-aţi cucerit deja Ardealul…, vin numai ca să cimentez ceea ce voi înşivă aţi cucerit… Cu noi aducem libertatea, iar dreptatea este scrisă pe steagurile noastre.” (Col. r. dr. Constantin Moşincat, op. cit., p. 79)
Sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ajustat catastrofal pentru Neam de vânzătorul Iuda – Mihai I de Hohenzollern cu concursul unor generali trădători, al liderilor comunişti şi cei ai partidelor botezate istorice, a frânt Armata, a rupt Ţara, a sfărâmat şi granitul Cazematelor. „Prin tratatul de pace de la Paris, din 1947, iscălit de România, cazematele trebuiau dezafectate, sub supraveghere sovietică. A scăpat o singură cazemată, din întâmplare, deasupra ei şi-a construit, paznicul de pădure, o mică colibă din crengi şi paie la Zăbrăuţi-Doaga.” (Cazemata, op. cit., p.157)
Victoria sovieticilor s-a datorat diferenţei forţelor oponenţilor încă de la începutul conflictului, Armata Roşie avea Divizii-190, soldaţi-3.289.851, artilerie-59.787, tancuri/ tunuri de asalt-15.687, avioane-10.743, iar Germania + aliaţi, Divizii-166, soldaţi-4.306.800, artilerie-42.601, tancuri/ tunuri-4.171, avioane-4.846; a imixtiunii politice germane asupra marilor lor comandanţi, a întârzierii prea mult în unele teatre de operaţii, de plidă punga de la Kursk, ori Cotul Donului, neieşirea din încercuire a armatei a VI-a mareşalului von Paulus, prin ordin expres al lui Hitler, ş.m.a.
Lângă acestea s-a adăugat ajutorul colosal material primit de sovietici din partea fraţilor americani: 427.000 camioane, 5.000 blindate uşoare, 7.000 tancuri grele, 5.000 tractoare de artilerie, 2.000 ateliere autopropulsate, 14.000 avioane, 2.000 locomotive, 11.000 vagoane, 500.000 telefoane de campanie, 2.670.000 tone de produse petroliere, 4.478.000 tone produse alimentare, 6 rafinării de petrol complete, o fabrică de pneuri, mari cantităţi de arme portabile, uşoare, materiale medicale, ateliere mecanice. Partea engleză s-a alăturat cu 5.031 tancuri, 6.800 avioane, 4.600 tunuri antitanc, 150.000.000 proiectile diverse, plus aportul decisiv al mareşalului Gheorghi Jukov, caracterizat de belgianul S. Fressanges:
„Om cu o voinţă de nezdruncinat şi extrem de energic, Gheorghi Jukov a condus armata sovietică în toate momentele de cotitură ale celui de-al Doilea Război Mondial. El este cel care a împiedicat armata germană să cucerească Leningradul în septembrie 1941, cel care a dirijat apărarea Moscovei în octombrie 1941, cel care a condus Armata Roşie în marşul ei spre Berlin şi a acceptat în mod oficial capitularea necondiţionată a Germaniei în primăvara anului 1945.” (… în Hitler contra Iuda)
După război, Jukov ajunge ministrul apărării sub Hrusciov şi arhitectul strategiei militare în vremea războiul rece. A intrat în conflict cu regimul puterii atee care a uitat repede faptele sale covârşitoare, fiind exilat de două ori şi numele şters din istorie. Faptele de legendă ale mareşalului Gheorghi Jukov sunt asemănătoare cu cele ale mareşalului nostru Ion Antonescu, cu unele mici excepţii. Primul a fost învingător, celălalt învins, dar nu din vina lui, ci din vina exclusivă a regelui trădător. Primul a fost trimis în exil şi şters din istoria ţării, nu universală, o perioadă de timp. Al doilea a fost arestat de rege, condamnat şi împuşcat prin vrerea lui, aliat cu duşmanul naţiei pe care o subjuga, dar cu mâna şi arma comunistă. După moarte comuniştii l-au scos din istorie. Neocomuniştii de azi, urmaşii sovieticilor, l-au recondamnat şi l-au ucis spiritual interzicând MEMORIEI naţiei să-l cinstească.
În mandatul monarhului german al României, Carol I, s-a început din anul 1882, construcția de fortificaţii, începând cu Cetatea Bucureşti şi frontul cuirasat unic în Europa, Focşani, Nămoloasa, Galaţi. Fortificaţiile au avut cel mai mare susţinător în mareşalul Petain, în vreme ce generalul Normand, considera că războiul nimicitor „restabilise eficacitatea” fortificaţiilor şi dacă „fortificaţia nu câştiga bătălia, ea permite Armatelor a o câştiga”, iar mareşalul Debeney, amintea în prefaţa lucrării „Essai sur la fortification moderne”, semnată de generalul Leveque, că fortificaţiile de la Froideterre, Souville, Vaax, Thiaumont şi Bois Bourrus au fost stâlpii celei mai sângeroase bătălii din istorie de la Verdun din 21 Februarie – 18 Decembrie 1916.
Toţi comandanţii români din ordinele lor de operaţii au scos cuvântul RETRAGERE! Între sfârşitul lunii Mai şi jumătatea lui Iunie 1944 Divizia 11 Infanterie s-a remarcat prin eroismul ieşit din comun al unor Eroi între eroi, precum soldatul Voicu Constantin din Romanaţi, maiorul Iancu Huidovici din Barcaj-Tutova, căpitanii Aurel Buiculescu, Ioan Popescu, Stan C. Stan care au primit „Crucea de Fier”, clasa a II-a, Locotenent – colonel Constantin Pişculescu din Perieţi-Olt a primit „Steaua României” clasa a IV-a cu spade şi panglică de „virtute militară”, sublocotenentul Constantin Stoicănescu a fost decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”, sergentul Gheorghe Nicolae din Grojdibod-Romanaţi a primit „Crucea de Fier” clasa a II-a, Locotenent-colonelul Titulescu Romulus, ordinul „Mihai Viteazul”, iar monahul Iustin Pârvu acoperit cu pământ de explozia unui obuz la Mosca, lângă Târgu Neamţ, a fost salvat de Maica Domnului, dăruindu-i harul prisositor al harismei de Mare Duhovnic, Mare ctitor de lăcaşuri, luminător al Ortodoxiei Vlaho-Moldave.
Ofensiva armatei sovietice ce se prefigura în partea a treia a lunii August 1944, a găsit în cazematele româneşti un adevărat bastion, peste care Armata Roşie nu a trecut! A fost însă de ajuns trădarea regelui Mihai I ca să sfărâme rezistenţa, să lase fără grai cazematele şi să predăm ţara şi armata inamicului barbar. „Orgoliul regal a biruit. Regele Mihai I, fără nici o înţelegere cu poporul, cum fals a declarat în Apelul către ţară, fără nici o analiză militară şi fără de garanţii, cu toată avertizarea mareşalului Antonescu că <<ţara pe mâna ruşilor nu o dau>>, a scos din luptă armata română, a dezonorat-o şi a predat-o în bună parte lui Stalin. Până pe 12 Septembrie 1944, când s-a iscălit Convenţia de armistiţiu, dictată de Molotov, dar şi după, România a capitulat în faţa sovieticilor, făr ripostă!” (Cazemata…, p. 204)
Armata română aliată cu cea germană mai dispuneau în luna August 1944, de încă două alternative favorabile. Primul, putea continua lupta cu sorţi de izbândă imediat sau dacă nu, se puteau retrage strategic în Munţii Carpaţi – Cetatea inespugnabilă, în Cazematele naturale ale Vetrei străbune, aducând apoi cu sine şi victoria. Dar VICTORIA a obţinut-o Mihai I regele trădător, care a acţionat criminal aducând genocidul asupra poporului creştin ortodox, care în marea lui smerenie îl venera.
Istoricul militar Col. r. dr. Constantin Moşincat în grandioasa sa lucrare, abundentă prin natura informaţiilor inedite, a schiţat şi medalioanele câtorva mari generali: Gh. Mosiu, C-tin Ştefănescu Amza, N. Samsonovici, Florea Ţenescu, D. Vasiliu, inginer proiectatnt al sistemului fortificat al României Mari, Gh. Florescu, N. Stoenescu, I. Gheorghe sau colonelul Constantin Vissarion, marele erou, un apropiat al cazematelor, care regreta ordinul regal transmis cu mârşava, odioasa cedare.
„Iubiţi Camarazi,
Când am venit în Noiembrie 1939 la comanda Regimentului, la prima adunare în Oradea v-am spus: Înţeleg să comand regimentul cu suflet, cu căldură, cu dragoste şi omenie, pentru că, numai la cald se sudează, se cimentează şi se desăvârşeşte cea mai perfectă legătură sufletească şi forţa morală, necesară nouă în special în timpuri grele.
V-am recomandat, insistând:
– să fiţi buni camarazi,
– să aveţi toată încrederea în mine,
– să ridicăm la rang de virtute spiritul ostăşesc, demnitatea şi spiritul de jertfă…
Am plâns cu toţii că lăsăm în urmă o parte din pământul Patriei şi pe fraţii noştri care rămâneau în teritoriul cedat, – lăsam în urmă suflet din sufletul nostru, lacrimi din lacrimile noastre, dureri din durerea de veacuri a neamului, cu credinţă că pânza ungurului nu va fâlfâi acolo decât vremelnic.” (ibid., p. 491-493)
Pământul Patriei este Trupul fiinţial al Vetrei străbune în care ard necontenit Ţăranii, Mamele, Preoţii, Călugării, Monahiile, Geniile, Eroii, Mărturisitorii şi Martirii neamului ca Altar al tuturor generaţiilor trecute, prezente şi viitoare!
Pământul Patriei sfinţit prin sângele sacru al înaintaşilor este întinat uneori de profanatori ierarhi ca mitropolitului Vasile Mangra, prin pastorala sa abjectă:
„…Siliţi-vă a dovedi mai mult cu faptele, decât cu vorbele, împlinirea datoriilor voastre cătră sfânta noastră biserică şi cătră stat…, rugându-vă neîncetat: ca Domnul Dumnezeu să încununeze, să umbrească capul Maiestăţii Sale, împăratului şi regelui nostru Francisc Iosif I. În ziua războiului, să-i întărească braţul, să-i înalţe dreapta, să-i susţină stăpânirea, să-i supună toate neamurile, cari s-au ridicat cu război asupra noastră…” (Oradea Mare – Nagyvarad, 16 Oct. 1916, Vasile Arhiepiscop şi Mitropolit). Slujindu-l pe răufăcătorul de jos l-a trădat pe Binefăcătorul de Sus.
Brâul de piatră, de fier a fost întărit de brâul spiritual al vetrelor mănăstireşti. Cea mai remarcabilă fortificaţie i-a aparţinut generalului Georgescu P. Ion, din Zănoaga-Romanaţi, tatăl năstrujnicei eleve străjere, care a sădit în anul 1939, la 50 de ani de la înălţarea la ceruri a Luceafărului geto-dac, CODRUL EMINESCU cu 10.000 de brazi pe platoul culmii Gutinului.
„CAZEMATA” colonelului r. Dr. Constantin Moşincat îmbrăţişează simbolic legiunile tuturor cazematelor româneşti, dar şi pe cele străine, prin exegeza abordării, prin acrivia ştiinţifică, prin influenţa strategică, prin intensitatea diversităţii lor, prin interesul surprinzător al argumentării ce aruncă o privire admirativă din multiple unghiuri, pornind de la retrospecţia antică până în zilele de ieri ale istoriei contemporane, justificând astfel rolul de osmoză, de înfrăţire al ei cu natura noastră minunată şi brava armată română binecuvântată, din care au ţâşnit spre cer Oştirea de aure ale Eroilor, Mărturisitorilor şi Martirilor Neamului geto-daco-român.
Remarcabila caracterizare a Cazematelor făcută de mareşalul de Xaxa rămâne definitorie peste timp: „Ca şi soldaţii, cazematele îşi recapătă simpatia numai în apropierea pericolului imediat, atunci când inamicul trece frontiera. Ca şi soldaţii, cazematele sunt obiectul privirii şi speranţei tuturor. Le vrem atunci stânci de granit înfrăţite, care să înfrunte furtuna, vestitoare de rezistenţă şi de izbândă. Aşa ne spune trecutul lor glorios şi milenar.” (Apud Lt. col. D. Vasiliu, Fortificaţia permanentă, p. 4)
Bunul Dumnezeu a dăruit neamului românesc CAZEMATA credinței strămoșești care ne-a apărat milenii la rând de dușmanii cei mai perfizi ai tuturor timpurilor !
Onoare și putere de creație urăm domnului colonel r. Dr. Constantin Moşincat pentru ca împreună cu toți cei care ne plecăm în fața jertfei bravilor români să păstrăm CAZEMATA SFÂNTĂ A NEAMULUI DACO- ROMÂN ÎN DĂINUIRE !
————————————————
Gheorghe Constantin NISTOROIU
Cavaler de Clio
17 Ianuarie 2022
+ Sf. Cuv. Antonie cel Mare
