Partea I – Români care au fost în America şi s-au întors în ţară
Am întrebat mulţi români ce părere au despre America, iar părerile lor m-au condus la următoarea clasificare – există români care au fost în America şi s-au întors în România; există români care au venit în America şi au rămas, hotărâţi să-şi deseneze altfel viitorul; şi există români care trăiesc în România şi visează să calce măcar odată în viaţă pe pământ American sau să se stabilească aici definitiv.
Am vorbit cu câţiva oameni din prima categorie, români care au fost în America şi nu au rămas aici. Redau gândurile lor interesante, în special pentru că mulţi români fac eforturi să ajungă aici într-o zi, iar după ce ajung constată că nu le place SUA şi pleacă. O parte dintre românii care au fost în SUA şi s-au întors în România, au plecat acasă pentru că au fost nevoiţi să o facă – le-a expirat viza, contractul de muncă, bursa de studii, li s-a făcut dor de casă şi de viaţa lor de acolo. Cu certitudine mai sunt şi alte motive, dar cei mai mulţi au plecat pentru că nu le-a plăcut America şi nu li s-a potrivit acest stil de viaţă.
Cei care au venit aici şi au rămas, sunt cei care au primit burse de studii şi apoi oferte de muncă tentante în SUA. Sunt români care au venit cu contracte de muncă şi ulterior s-au hotărât să rămână în SUA. Sunt românce care s-au căsătorit cu români din America, sau cu americani cunoscuţi prin Internet. Sunt turişti români care au ajuns în SUA şi au rămas aici deşi nu aveau dreptul şi sunt români care au câştigat o rezidenţă permanentă în SUA prin Loteria Vizelor.
Ce au în comun cei care au rămas în Lumea Nouă? Dorinţa de a-şi împlini visele, de a-şi trăi propriul vis american. Ce au în comun cei care au plecat? Inadaptarea, incapacitatea de a accepta sistemul american şi de a se integra în sistem. Aceasta este concluzia pe care o trag în urma discuţiilor purtate cu românii care au vizitat SUA şi au plecat şi cu cei care sunt aici şi sunt hotărâţi să rămână.
I-am rugat să-mi răspundă la câteva întrebări şi iată ce am aflat:
Nick Sturza, 59 de ani, inginer. A venit în America în anul 2001 cu o viză J1 prin intermediul firmei Procer din Bucureşti, firmă care a adus în SUA, în perioada 2000 – 2002, circa 300 de ingineri şi electricieni români. Iată ce spune Nick despre America:
Trebuie să recunosc un lucru: niciodată nu aş fi crezut că voi ajunge să spun că nu-mi place America. De ce? Pentru că în toată perioada pe care am trăit-o acolo – nu mare, doar câteva luni, nu am găsit nimic din tot ce am visat eu zeci de ani. Ştiţi cum e! Nimic mai trist decât dezamăgirea.
Sper că prin ceea ce spun, să ajut oamenii să iasă din amalgamul plecărilor la întâmplare. Probabil că mulţi români îşi doresc să meargă în America la fel de mult precum mi-am dorit şi eu, dar ei trebuie avizaţi, să ştie ce-i aşteaptă.
Multe din experienţele mele de acolo au fost foarte plăcute şi asta a contrabalansat cumva starea cotidiană de disconfort trăită pe continentul nord-american. Am trecut puţin pârleazul şi până dincolo, în Canada. Probabil că nu mulţi dintre cititorii tăi au fost în America, tocmai de aceea îmi permit să am un punct de vedere ce contrastează cu tot ce ţine de mirajul “tărâmului tuturor posibilităţilor”. Unii, mai ales cei ce au ales să-şi aşeze viaţa acolo, îi spun în traducere inadaptare. Eu îi spun altfel: conservare a tot ceea ce înseamnă cultură şi civilizaţie, care îşi are rădăcinile mult în urma vremurilor, căci în esenţă aceasta caracterizează europeanul.
Sunt un duşman înrăit al imixtiunii englezismelor în vocabularul autohton. Am constatat asta după ce am ajuns în America. Mă refer la acele cuvinte şi expresii care îşi găsesc foarte bine corespondentul în limba română. A le folosi nu este altceva decât un mod de a te ploconi în faţa lor, a-ţi pierde identitatea care oricum este alterată de mulţimea de obiceiuri şi standarde ce năvălesc peste tine tot mai agresive şi în SUA şi acasă. Am conştientizat cât de mult ar trebui să ne pese de limba română, am conştientizat cât este de important să-ţi conservi autenticitatea atât de des încercată, mai ales printre străini. Practic ea te defineşte acolo, în SUA: apartenenţa la neamul românesc. Nu-i aşa că Sfântul Valentin a devenit o mare sărbătoare? Are ceva în comun cu noi, un popor eminamente ortodox? Normal că nu are, atâta vreme cât izul ei a devenit comercial şi nicidecum laic. Dragobetele cui l-am lăsat? Veţi spune că nu are nici o legătură cu tema acestui interviu. Ba are şi veţi vedea imediat.
America m-a învăţat să utilizez denumirile în limba engleză şi tradiţiile aşa cum le-am perceput acolo, doar atunci când nu au corespondent în limba română. Acum mi se pare cât se poate de normal şi m-am întrebat multă vreme de ce infatuatul de american nu gândeşte ca mine, încercând măcar să fie mai înţelegător cu tot ce ţine de comunicare (cea care a mai rămas săraca). De ce trebuie ca eu să-i suport slang-ul şi abrevierile pe care numai el le ştie şi să se mire peste poate că eu, europeanul, habar nu am de asta. Am început să-i apreciez mai mult pe francezi, tot cu această ocazie, pentru că ei nu acceptă derogări de la limba lor pe teritoriul francez şi îi obligă pe americani să se supună aceleiaşi reguli, ca pe oricare cetăţean al planetei. Am rămas perplex când am văzut cât de apreciaţi sunt francezii în SUA, spre deosebire de noi, care vorbim o română împânzită cu nenumărate cuvinte englezeşti. Oare de ce-i admiră ăştia pe francezi, şi pe noi ne ignoră, că doar din ’90 încoace facem eforturi să fim ca ei, să vorbim ca ei! Am înţeles, trăind în America – pentru că francezii îşi dovedesc puterea şi individualitatea, ca naţiune, când luptă pentru autenticitate. Francezii sunt naţionalişti, americanii la fel. Chapeau!
Să nu uit! Niciodată după şederea mea în America, nu m-am considerat pur şi simplu cetăţean român, ci cetăţean european! Am învăţat, în America, cât este de important să faci parte dintr-o organizaţie puternică. Tot acolo am simţit cât de norocos am fost că m-am născut în Europa, cel mai frumos continent, vioara întâi! Voi încerca, în cuvintele ce-mi stau la îndemână, să încropesc o mică poveste, în care să prezint locurile pe unde am poposit, în America, cu sau fără treabă.
Appalachians Mountains se întind de-a lungul coastei de est de la graniţa cu Canada până în zona New York-ului, asta dacă vorbim după amănuntele descoperite în ghidurile turistice. Nu sunt foarte înalţi, undeva în jurul a 9.000 de picioare, adică mai puţin de 3.000 de metri, ceva mai înalţi decât Carpaţii noştri. Cândva munţii au constituit o cale naturală împotriva expansiunii nou-veniţilor în cucerirea vestului. I-am văzut întâia oară atunci când am hotărât să văd New York-ul. Stăteam undeva în nordul Americii, în Michigan, aproape de cascada Niagara, într-un ranch al prietenilor mei. Trebuie să recunosc că acolo, în ranch, mă regăseam întotdeauna pe mine ca om, eram protejat de tot ce înseamnă “civilizaţie tehnologică” şi mă simţeam cu adevărat în vacanţă. Făceam opt-nouă ore până la destinaţie. Aveam o maşină, evident, căci altfel nu te poţi descurca în America. Aveai mult de mers de la o locaţie la alta; puteai şi altfel, cu avionul, dar era mai comod şi mai ieftin cu maşina, iar în plus puteai să admiri peisajul în voie.
Ca o paranteză, vă spun că în America am pus pe mine multe kilograme, şi nu din cauza sedentarismului, ci din cauza mâncărurilor suprasaturate în grăsimi, a zahărului, a siropurilor de porumb, miere şi arţar. Au tot felul de “nimicuri” atrăgătoare, cărora cu greu le rezişti fără ispita de a le gusta măcar. Asortate cu mersul cu maşina, aşa se justifică marea de supraponderali ce îţi izbesc privirea pretudindeni în America.
Nu vi se pare că începem să regăsim tot mai mult acest “peisaj” şi la noi? Consider că am fi putut lua ceva bun de-acolo. Şunci şi rap, în traducere, un fel de gunoi social, asta am luat de la americani. Stilul lejer – femei în pijamale la cumpărături, femei care calcă într-un salon de coafură o dată pe an; bărbaţi în şlapi şi pantaloni scurţi, nici un pic de pedanterie. Foarte rar vezi o femeie bine proporţionată, bine îmbrăcată şi cochetă. Mi s-a făcut dor foarte repede de femeile din România, frumoase, îngrijite, bine îmbrăcate. În fine, de fapt de ce vă spun despre munţii ăştia, mă veţi întreba? Ei bine, pentru că acolo am fost izbit pentru prima oară de sistem.
Mergeam liniştit pe o autostradă nesfârşită, cu un număr inimaginabil de benzi, şi mă tot uitam în stânga şi în dreapta ca nu cumva să pierd ceva din ce mi se arată ochilor. La un moment dat am văzut un soi de motel. M-am uitat la ceas şi mi-am zis că ar fi o tâmpenie să alerg ca nebunul până la New-York. Am pus mâna pe telefon şi i-am sunat pe ceilalţi, spunându-le că mi-aş dori să înnoptăm la cabană. Parcă avusesem gura aurită, pe loc am fost confirmat ca un om cu idei extraordinare. Aveam să fiu pentru prima oară pus în faţa lenei proverbiale americane. Am luat-o la dreapta spre munţi. În sfârşit am ajuns. Frumos, curat, maşini … Am propus să parcăm şi să dăm o tură. Expresiile feţelor celor ce mă însoţeau s-au pleoştit dintr-o dată. Cum adică? Să urcăm pe munte? Nu se poate, suntem obosiţi şi mai avem atât de mers, este imposibil – mi-au spus. I-am lăsat la cabană şi am început să urc. Am mers încet, admirând peisajul care îmi arătă natura în toată splendoarea sa şi mă bucuram în sinea mea că a rămas aşa cum a lăsat-o Dumnezeu. Bucurie de scurtă durată, căci mi-au apărut în cale scări turnate din beton, balustrade nichelate şi, într-un final, acel ceva ce a pus capac la toate: o scară rulantă!!!! Mi s-a făcut greaţă şi am revenit la cabană. Mi s-a explicat apoi că era montată pentru eventualii turişti cu handicap motor; şi m-am gândit atunci la eroii care au cucerit înălţimile din Hymalaia. Pentru cei care au rămas mutilaţi în urma experienţelor hymalaiene, ar fi fost bună scara. Îi scutea de crezul potrivit căruia “dacă există, trebuie cucerit”. Doar lenea nu poate fi învinsă, căci profitând de existenţa scării, toată lumea o foloseşte”.
