S-au împlinit şapte ani… din ’90 îmi tot doream să mă duc, să văd cum e acasă. Să pipăi, să aud, să adulmec cei şapte ani de-acasă. Acel “acasă” care pentru unii dintre noi e singurul, pentru alţii, aidoma mie – doar primul.
Vizita pe care am făcut-o în vara lui 1997 în România nu a fost o “vizită de lucru”, ci a însemnat revederea primei iubiri, dupa mulţi ani. Când îţi reîntâlneşti prima iubire încerci să fii obiectiv, să nu ignori ridurile, cicatricele hidoase. Dar nu poţi rămâne rece. Oricât ar fi de înstrăinată, de mutilată, oricât de puţin ar semana cu ceea ce ai cunoscut şi ai iubit odată, a fost şi continuă să însemne prima ta iubire. La întoarcerea în Germania am fost întrebată în legătură cu schimbările din România. Schimbări în raport cu ce? Cu România pe care am părăsit-o în adolescenţă? Cu România dinainte de ’90, pe care am cunoscut-o numai graţie profesiei mele de jurnalistă, cu România din timpul lui Iliescu? Numai oamenii care trăiesc acolo, numai cei care simt pe propria lor piele schimbările, fie în bine, fie în rău, numai ei sunt în măsură să răspundă la această întrebare. Pentru cineva venit din afară impresia este cea a unei tendinţe generale de schimbare spre bine. Din păcate deocamdată numai la suprafaţă, nu şi în mentalitatea omului de pe stradă cu care am încercat să stau de vorbă ori de câte ori am avut ocazia. Dar e un început.
La sosire
Încă puţin şi aterizăm. Cine a inventat ferestruicile avioanelor? La cei care se întorc “acasă” nu s-a gândit? Îmi lipesc faţa de geam, aş vrea să-mi pot scoate capul pe fereastra, să văd cât mai bine.
Eforturile îmi sunt răsplătite: lanuri, şosele, drumuri de ţară, câmp… a, uite o mogâldeaţă! Să n-o pierd din ochi, ce-o fi? Ce caută acolo, singură în plin câmp? Altitudinea scade, mogâldeaţa creşte. Până aici mi se pare logic. Concluzie de scurtă durată, căreia îi ia locul absurdul: e un soldat! În faţa unei gherete de tablă încinsă de soare, păzeşte ceva. Nu pare să-l tulbure nimic, nici măcar vuietul avionului. Mă surprind cuprinsă de nelinişte: l-or fi uitat aici?
Regasesc Bucureştiul modernizat, am senzaţia a ceva familiar. Probabil emoţia revenirii. Nu e decât o oarecare asemănare cu vechiul aeroport al München-ului: ca atmosferă, ca dimensiune. Funcţionarul din cuşca de sticlă îmi răsfoieşte paşaportul, mă întreabă amabil:
– O viză de o lună vă ajunge?
– Da, mulţumesc domnule, nu vă supăraţi, am văzut din avion un soldat lângă o gheretă. Ce păzeşte? nu era nimic în jur. Mi-e că l-au uitat acolo şi se usucă de căldură. Ce-i cu el?
(Observ că se uită atent pe primele pagini ale paşaportului)
– Petrecere frumoasă în ţara noastră, doamnă Edelina!
Mă grăbesc spre toalete: un vechi obicei de-al meu când intru într-o ţară. Nu, nu nevoile fiziologice pun stăpânire pe mine, ci curiozitatea. Este primul sondaj pe care îl consideră absolut obligatoriu ochiul meu de reporter la intrarea într-o ţară, oricare ar fi ea. Pentru ca toaletele unui aeroport sunt cartea de vizită a ţării respective. Cum arată în România? Mai bine v-aş spune cum miroase! Nu, mai bine nu… Faianţa mov închis, pardoseala udă, nu-mi pot imagina că ar fi vorba de urmele vreunei cârpe de curăţat, nu cred că există detergenţi cu “aroma” aceea, de neconfundat. În oala de porţelan plutesc chiştoace, ghemotoace de hârtie şi nu mai e cazul să precizez ce încă. Dând dovadă de o tărie de caracter şi rezistenţă olfactivă pe care nu mi le bănuiam, zăbovesc câteva minute încercând să descifrez mâzgăliturile de pe pereţi: “Cioară!”; “Bă, palmare, rămaşi în pană, hă?”; “Papacioc. Tel:……”; “Fă invelitoare, fă!”…etc… Mă decid pe loc să bat librăriile până găsesc un dicţionar de argou.
După multe căutări am găsit Dicţionarul de argou al limbii române: cioară, cioroi = negru, ţigan; palmar = hoţ de buzunare; învelitoare =amantă, prostituată
La câteva sute de metri de ieşirea din aeroport, taxiul este oprit de poliţie. Nu se aude prea bine ce vorbesc. Îmi este însa clar că politiştii îl ceartă pe şoferul gras, transpirat, enervat, care se scotoceşte prin buzunare dupa bani. Trebuie să plătească amenda: numărul taxiului nu e vizibil direct pe caroserie, ci pe o placuţă magnetică. La o adică o dă jos şi-şi transformă taxiul într-o maşină oarecare. Sau invers. În plus, nu afişează nicăieri preţul pe kilometru. Bine-aşa, îmi zic, să-l amendeze! Iată o schimbare în bine: există deci nişte reguli pentru apărarea clientului.
Ne continuăm drumul spre oraş. Ne ies în cale indicatoare, reclame, firme. Ca peste tot, în orice ţară. Da, dar aici sunt toate în româneşte! Nu-mi vine a crede, nu mă mai satur, le citesc cu glas tare. Mă amuză, mă uimesc, mă bucură. Sunt cuvinte româneşti! Da, mă aflu la Bucureşti!
(continuare în numărul viitor)
Edelina Stoian
