Preşedintele României, Ion Iliescu, a implinit la începutul lunii martie 73 de ani. Aflat încă în fruntea României, “Bunicuţa” bate spre Cartea Recordurilor, fiind cel mai bătrân lider dintre preşedinţii ţărilor care au facut parte din fostul lagăr comunist.
Preşedintele Ion Iliescu a declarat în 2001, cu ocazia zilei sale de naştere, că îşi doreşte să trăiască într-un climat de normalitate. El a spus că ar dori ca societatea românească să depăşească starea de “încordare artificială”. El a adăugat că procesul de schimbare din societate, greutăţile vieţii şi dificultăţile economice menţin o stare de tensiune. “Vreau să ieşim din aceasta fază a copilăriei construirii democraţiei româneşti şi să intrăm într-un climat de normalitate”, a afirmat şeful statului. Printre cei mai importanţi lideri ai Europei, Ion Iliescu ocupă un onorant loc trei ca vârstă, dupa italianul Carlo Azeglio Ciampi (83 de ani), şi grecul Konstandinos Stephanopoulos (77 de ani). Dar printre preşedinţii celor mai importante ţări care au supt de la sânul Mamei Rusia, Iliescu se poate mândri ca fiind cel mai vârstnic preşedinte.
•Carlo Azeglio Ciampi, preşedintele Italiei (născut în 1920)
•Jaques Chirac, preşedintele Franţei (născut în 1932)
•Johannes Rau, preşedintele Germaniei (născut în 1931)
•Konstandinos Stephanopoulos, preşedintele Greciei (născut în 1926 )
•Bern Pascal Couchepin, preşedintele Elveţiei (născut în 1948)
•Tarja Kaarina Halonen, preşedintele Finlandei (născut în 1943)
•Thomas Klestil, preşedintele Austriei (născut în 1932)
•Jorge Sampaio,preşedintele Portugaliei (născut în 1939)
•Vaclav Klaus, preşedintele Cehiei (născut în 1941)
•Vladimir Putin, preşedintele Rusiei (născut în 1952)
•Georgi Parvanov, preşedintele Bulgariei (născut în 1957)
•Ferenc Madl, preşedintele Ungariei (născut în 1934)
•Voislav Kostunica, preşedintele Serb. şi Muntenegrului (născut în 1944)
•Aleksander Kwasniewski, preşedintele Poloniei (născut în 1954)
•Rudolf Schuster, preşedintele Slovaciei (născut în 1934)
•Stjepan Mesic, preşedintele Croaţiei (născut în 1934)
•Boris Trajkovski, preşedintele Macedoniei (născut în 1956)
•Beriz Belkic, preşedintele Bosniei-Herţeg. (născut în 1946)
•Milan Kucan, preşedintele Sloveniei (născut în 1941)
•Vladimir Voronin, preşedintele Moldovei (născut în 1941)
•Alexander Lukashenko, preşedintele Belarusului
(născut în 1954)
•Aslan Maskhadov, preşedintele Ceceniei (născut în 1951)
• Leonid Kuchma, preşedintele Ucrainei (născut în 1938)
Notă: Belgia, Olanda, Danemarca, Spania, Norvegia, Suedia, Marea Britanie sunt monarhii
Scurtă biografie din lunga biografie de pe site-ul preşedinţiei
• Născut la 3 martie, 1930, într-o familie de condiţie socială modestă, în Olteniţa, un orăşel din sudul ţării, unde şi-a petrecut copilăria şi a urmat primii doi ani ai cursurilor şcolii primare, pe care şi le continuă la Bucureşti; tot aici urmează cursurile gimnaziale şi liceale, fiind, succesiv, elev al liceelor “Industrial-Polizu”, “Spiru Haret” şi “Sfintul Sava”. • În 1948, ca elev, s-a numărat printre fondatorii Uniunii Asociaţiilor Elevilor din România (UAER). A urmat apoi cursurile Facultăţii de Electrotehnică a Institutului Politehnic din Bucureşti şi ale Institutului Energetic de la Moscova. • În 1951 se căsătoreşte cu Elena Şerbănescu, de profesie inginer, cercetător ştiinţific în domeniul coroziunii metalelor, viitoare Nina Iliescu • Debutează profesional în 1955, ca inginer proiectant la Institutul de Studii şi Proiectări Energetice din Bucureşti, sectorul “Sisteme”. • În 1956 a fondat Uniunea Asociaţiilor Studenţilor din România (UASR) • În anii 1967 – 1971, a fost ministru pentru problemele tineretului, după care, timp de şase luni, a fost secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, când a intrat în conflict deschis cu politica “revoluţiei culturale” promovată de Nicolae Ceauşescu. Exclus din forumul central de partid, fiind acuzat de “deviere intelectualistă”, a continuat să adopte o atitudine critică faţă de dogmele “revoluţiei culturale” şi atunci când a îndeplinit funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Timiş, în anii 1971-1974, si pe cea de preşedinte al Consiliului judeţean Iasi, în anii 1974-1979. Ca urmare, treptat, a fost îndepărtat din viaţa politică. S-a aflat în permanenţă sub urmărirea şi supravegherea organelor de securitate, care au încercat să-l izoleze, să-l scoată din viaţa publică, să-i controleze şi sa-i limiteze posibilitatea de comunicare. • În perioada 1979-1984, conduce Consiliul Naţional al Apelor, unde, de asemenea participă la elaborarea unor studii de specialitate. A susţinut punctele de vedere ale specialiştilor în domeniu, pronunţându-se împotriva programelor megalomane ale dictaturii. Ca urmare, în 1984, a fost demis. • Din 1984 şi până la 22 decembrie, 1989, este directorul Editurii Tehnice din Bucureşti, unde îşi continuă preocupările profesionale, abordând şi alte domenii conexe, cum sunt ecologia, dezvoltarea durabilă, principiile şi raţiunea progresului economic şi tehnologic contemporan, societatea post-industrială şi informaţională, cunoaşterea. • În perioada anilor ’80 a fost preşedintele federaţiei române de caiac-canoe care a obţinut foarte bune performante naţionale şi internaţionale. • În seara zilei de 22 Decembrie 1989, se afla printreprincipalii fondatori ai Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi devine Preşedinte al (CFSN), organism al puterii provizorii de stat. • La sfârşitul lunii ianuarie 1990, s-a numărat printre fondatorii formaţiei politice – Frontul Salvarii Nationale, din care s-au structurat, apoi, Partidul Democrat şi Partidul Democratiei Sociale din România. • În perioada februarie – mai 1990 este Preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, organism nou creat care a preluat prerogativele puterii provizorii în stat şi în care au fost incluşi reprezentanţii tuturor partidelor politice apărute imediat dupa Revoluţie. • In 17 ianuarie 1997, Conferinţa Naţională Extraordinară a Partidului Democraţiei Sociale din România (azi Partidul Social Democrat) l-a desemnat preşedinte al PDSR, funcţie în care a fost reales la Conferinţa naţională din 20-21 iunie 1997.
• La 20 mai 1990, Ion Iliescu a fost ales preşedinte al României, pe perioada Adunării Constituante, de doi ani, aşa cum se prevedea în Legea Electorală, conform căreia s-au organizat primele alegeri libere, după aproape o jumătate de secol de totalitarism.
• La alegerile prezidenţiale din 11 octombrie 1992, primele alegeri organizate în conformitate cu noua Constituţie, a obţinut 7.297.551 voturi, – adica 61,5Î din totalul de 11.910.609 voturi exprimate.
• Înscris în cursa prezidenţială din noiembrie 1996 pentru un nou mandat, în turul al doilea al scrutinului electoral balanţa a înclinat în favoarea contracandidatului său, Emil Constantinescu. Este ales senator şi conduce, de pe băncile opoziţiei, grupul parlamentar al Partidului Democratiei Sociale din România (PDSR).
• Propus şi susţinut de PDSR, obţine un nou mandat prezidenţial în urma scrutinului din noiembrie-decembrie 2000, cu programul intitulat “Aproape de oameni, împreună cu ei”. La 20 decembrie 2000, depune jurământul în faţa camerelor reunite ale Parlamentului României, moment din care devine efectiv şef al statului pentru următorii patru ani. Este cel de al doilea mandat constituţional pe care Ion Iliescu îl îndeplineşte în cariera sa postrevoluţionară.
Evident, în cadrul prezidenţialelor nu au lipsit nici scandalurile. La un calcul sumar, reiese că Ion Iliescu este la al treilea mandat, fapt care nu este prevăzut în Constituţie. A venit şi răspunsul: preşedinţia dintre 1990-1992 nu s-a pus, pentru că nu era bună Constituţia, de sorginte comunistă. De abia din 1992 este valabilă chestia cu maxim două mandate. (L.G.)
