De mai multă vreme, sunt unul dintre numeroșii admiratori ai activității marelui artist fotoreporter Emanuel Tânjală – „zeul suprem al fotografiei românești”, cum mai este el denumit – căruia am avut norocul să-i văd o parte din cele mai frumoase imagini fotografice publicate de-a lungul multor ani prin diferite ziare și reviste din țară, dar și pe cele selectate din unele expoziții internaționale și reproduse cu câțiva ani în urmă în paginile unor cărți de mare succes, fiind lăudat și în străinătate.
Sunt fericitul posesor a două din aceste cărți -„Jurnalul unui fotograf” (200 pag.), apărută în anul 2013 la marea editură „Humanitas” din București, și „Amintiri despre Țara Pierdută” (235 pag.), apărută în 2019 la „Editura Școala Ardeleană” din Cluj-Napoca – ambele cu zeci și zeci de splendide reproduceri fotografice. Desigur, planurile artistului nu s-au oprit aici, după marele succes al autorului la ediția din 2019 a Târgului de Carte Gaudeamus cu volumele „Lumea filmului românesc” și „Amintiri despre Țara Pierdută”. Evident, proiectele lui vor continua…
Toți cititorii acestor originale cărți au avut în plus surpriza să descopere că autorul lor este și un distins scriitor român, deosebit de talentat, un adevărat artist al cuvântului, captivându-ne prin istoricitatea momentelor, prin originalitatea lor, prin frumusețea descrierilor surprinse în obiectiv și al splendidelor peisaje românești înfățișate. De aceea, încă mai demult, autorul a fost solicitat să lucreze și să publice la mai multe ziare și reviste, precum România liberă, Flacăra, Satul socialist, Cinema, Formula As, Prezent,Vacanțe la țară ș.a.
Analizând atent opera lui, am constatat că acest artist vizual face artă nu doar de dragul artei, ci încă și mai mult, de dragul unor concepte și principii sănătoase informative, pe care le exprimă clar prin numeroase mijloace și sugerări artistice subtile, de înaltă ținută etnică, patriotică și morală. În centrul artei lui se află ideea, crezul și convingerea pe care ne-o impune, că o operă de valoroasă artă vizuală trebuie să transmită spontan un mesaj puternic celui care o privește, cu imagini realiste, convingătoare ca documente de viitor, și să genereze într-un fel sau altul o reacție de vizibil atașament din partea privitorului. Citindu-i ideile despre arta de ieri și de astăzi și, mai ales, văzându-le acum fixate ca tablouri oficiale, începem să înțelegem bine că arta contemporană fotografică nu trebuie să fie nicicum nebuloasă, absconsă, fără sens și țel, ci să decrie deschis o lume reală, vie, durabilă și interesantă nu numai pentru prezent, dar și pentru viitor.
Orice ieșire cu aparatul de fotografiat pe teren, a fost începută cu o idee practică și fezabilă, ca un moment sacru, cu o temă utilă, dinainte aleasă, din esența căreia s-a dezvoltat apoi un concept spontan, urmat de partea de execuție tehnică precisă, în conformitate cu un plan inteligent pe care artistul Emanuel Tânjală se vede treaba că l-a respectat, de la un cadru la altul, cu precauție și sfințenie – și de aici secretul marilor lui succese unanim recunoscute. Asta nu înseamnă că uneori artistul, când s-a simțit furat și de momente irepetabile, de tentante imagini neașteptate care i-au ieșit în cale, nu a profitat de ele, trecând pe lângă asemenea clipe nepăsător, ci inclusiv în astfel de momente unice, a trebuit să decidă a nu le piarde și atunci le-a surprins imediat pentru raritatea și noutatea lor, fie ele și ca documente de moment. Așa se explică diversitatea tematică a imaginilor înregistrate, bogăția și valoarea lor incontestabilă. Miile de fotografii făcute au devenit trepte strălucite care l-au propulsat spre glorie.
Dar oare ce știm despre viața și parcurgerea acestor trepte? Nu prea multe (decât că el voia să știe tot și că a studiat la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicarii care i-a fost de mare folos). Oricum, am fost toți convinși că artistul nostru fotoreporter are informații din mai toate domeniile, dar rareori a fost nevoit să le etaleze, întrucât acest maestru Emanuel Tânjală sau Manu, cum i se adresează numărul imens de prieteni pe care îi are, este o fire nu numai prietenoasă și misterioasă, ci și plină de o modestie proverbială, vorbind foarte puțin despre propria-i persoaă, lăsând în schimb ca opera lui să vorbească – și vedem că ea vorbește mai puțin prin cuvinte, ci în primul rând prin vibrante imagini convingătoare (iar acestea, din fericire, sunt foarte multe și foarte diverse). Într-adevăr, precum știm că se spune, o imagine complexă poate grăi mai bine decât o mie de cuvinte… Totuși, atunci când Manu se apucă să-și descrie, prin propriile-i cuvinte, chiar și numai câteva subiecte tridimensionale înregistrate grafic, păi atunci fiecare imagine în parte se transformă într-o adevărată poveste sau istorie captivantă care-l transformă pe maestrul fotograf într-un povestitor cu care și Creangă și Sadoveanu s-ar mândri; aceasta deoarece fiecare fotografie a lui începe să devină un mic document prețios, o concentrată pagină istorică neperisabilă și neașteptat de atrăgătoare, căpătând o viață și valoare ascunsă la care nici nu te-ai fi gândit. Mai mult decât atât: vorbind cu atât patos și măestrie despre șirul nesfârșit de scene-amintiri prinse pe filmele lui de celuloid și transpuse apoi pe hârtie, toate la un loc, vrând-nevrând, constatăm că au devenit în timp niște „cărămizi istorice” vii care au dat naștere minunatelor cărți pomenite mai sus – „Jurnalul unui fotograf” și „Amintiri despre Țara Pierdută” (dar și altele), care l-au transformat pe fotograful-vrăjitor într-un foarte original scriitor și jurnalist, iubit de toți care l-au cunoscut sau citit.
Totuși, char dacă autorul acestor pagini s-a arătat destul de zgârcit cu propria-i biografie, citindu-i cu atenție paginile cărților sale sau interviurile acordate unor reporteri ori gazetari, am putut afla, printre rânduri, că maestrul Tânjală mai are doi-trei pași până devine un vrâncean octogenar (tatăl dumnealui a trăit 102 ani) și că are o familie splendidă, el fiind înconjurat de trei zâne… Precum toți știm, reporterii noștri fotografi foarte apreciați prin profesia lor de colportori ai ineditului, vrând-nevrând, au putut cunoaște, de-a lungul anilor, sute de persoane și perosonalități de elită din România ori de aiurea, iar Emanuel Tânjală, care deja de mult timp devenise faimos, căci publica la cele mai citite organe de presă, chiar dacă, în general, căuta să fotografieze oameni simpli, muncitori și țărani de la coarnele plugului ori bâtrâni îstoviți de muncă, totuși a trebuit să imortalizeze și chipurile celor mai iubiți și cunoscuți sportivi, scriitori, poeți, compozitori, dirijori, savanți, artiști plastici, oameni de știință, actori de teatru sau filme, regizori, jurnaliști, politicieni etc., etc., devenind extrem de prolific, de cunoscut, de căutat și de multi-apreciat… Mulți din aceștia i-au devenit prieteni intimi (printre ei se numără și străini, cu care se înțelege bine, fiindcă Manu, intelectual foarte cult, vorbește corect și câteva limbi de circulație internațională). Ca să le înșir aici numărul și numele tuturor celebrităților cu care maestrul era și mai este în relații excelente, ar îsemna să mai umplu încă o pagină lungă. Unii dintre ei au plecat deja în lumea celor drepți. Dar dacă majoritatea acestor personalități de elită l-au bucurat sincer și i-au luminat frumos viața, câțiva dintre ei l-au dezamăgit profud; ba și mai neplăcut: unii, mai ales din cei cu funcții politice, i-au făcut destul rău, l-au urmărit, l-au pârât organelor de securitate care, ținându-l continuu în colimator, direct sau indirect, l-au persecutat insuportabil, sub denunțurile celor obedienți fostului regim comunist, motiv pentru care distinsul fotoreporter, sătul de asemenea multe nemernicii, s-a văzut silit să părăsească țara, emigrând în Statele Unite, unde și-a continuat în mod liber activitatea sa prolifică. Ocazia emigrării nu putea fi pierdută, căci până la începutul anilor ’80 avusese șapte expoziții de fotografie la București, de mare succes, pentru care, în 1981, a primit o bursă de studii la Perugia din partea guvernului italian și atunci a hotărât ferm să nu se mai întoarcă. Ca atare, în 1982 alege să treacă Oceanul și devine cetățean american cu întreaga lui familie, dar rămâne pentru totdeauna legat de spațiul mioritic unde, după zisa Revoluție anticomunistă, revine periodic, reluându-și activitatea de colaborator în presa devenită liberă, dar și la unele edituri importante, continuând să publice noi cărți („Lumea filmelor”, „Adevărul Luminilor Stinse”) și, de asemenea, să participe la expoziții internaționale (în Polonia, Bulgaria, Ungaria, Mexic, Brazilia, Argentina, Cuba etc.), iar acum fotografiile mai vechi și mai noi sunt publicate fără opreliști în ziare și reviste serioase din Europa și Statele Unite.
Desigur, cele mai cunoscute și mai citite căți ale scriitorului reporter sunt „Jurnalul unui fotograf” și „Amintiri despre Țara Pierdută”. Cuprinsul primei cărți cuprinde 17 titluri-capitole (Introducere, Începutul, Fotografii triste cu oameni uitați, Perioada Satul socialist, Perioada Flacăra, Perioada Cinema, Sergiu Celibidache, Italia, America, Formula AS, Reportajul, Fotografia ca act de creație, Alb-negru și lumină, Portretul, Instantaneul, Detaliul în fotografie, Fotografia-document și Fotograful de presă). Cât privește cartea „Amintiri despre Țara Pierdută”, aceasta are doar 6 titluri-capitole (Intro,Viața la țară ca o poveste frumoasă, Povestea poveștilor, Veșnicia a pierit la sat, Deziluzia cea mare și Casa fără temelie). Însă ambele cărți conțin o multitudine de fotografii prețioase, făcute cu inspirată alegere, cu migală, toate ilustrând, în înșiruiri interesante, perioade mai vechi alături de aspecte contemporane de actualitate, accentul fiind pus în primul rând pe viața poporului român din diferite zone rurale ale țării noastre, poze care, în majoritate cazurilor, sunt interesante, foarte naturale, neretușate și luate din unghiuri perfecte.
Viața simplă și curată a românului, de la bun început, l-a impresionat și l-a atras mult pe autor: „Am avut dintotdeauna o atracţie exagerată pentru satul românesc. M-am născut la oraş,în Capitală, dar mi-am petrecut copilăria în Vrancea, la Colacu, de unde tatăl meu plecase când avea 17 ani”, spune despre sine „Manu de la Vrancea”, aşa cum se prezintă adesea, artistul care a imortalizat Ţara Vrancei vreme de peste patru decenii: „Vrânceanul de la munte era supus numai lui Dumnezeu și părinților. Pentru el nu exista șef de tură, șef de fabrică, ori șef de partid, și nici nu era obligat să semneze o condică de prezență. Nu se scula diminețile împins de la spate de stat sau de șeful CAP, pentru că la el nu a putut pâtrunde colectivizarea. Comunismul l-a găsit la poalele dealurilor vrâncene, cu foarte puțin pământ dorit de șefii comuniști. Se trezea cu noaptea-n cap și pornea la muncă pe tarlaua lui. De acolo își hrănea familia și îl slăvea numai pe Dumnezeu. El, țăranul vrâncean, era o instituție”. Corectă descriere !
În mod firesc, asemenea aserțiuni nu puteau rămâne fără ecou. De aceea, din multiplele elogii scrise, citez, la întâmplare, una din pertinentele aprecieri: „Emanuel Tânjală este unul dintre numele cu răsunet din presa românească a ultimilor 40 de ani, căci are meritul de a fi dat o nouă definiţie şi o nouă dimensiune fotoreportajului. Arareori până la el subiectul unei fotografii de presă a fost surprins cu atâta inteligenţă şi analizat cu atâta minuţie. Virtuoz al alb-negrului şi al contrastelor între clar şi obscur, Emanuel Tânjală a avut dintotdeuna ştiinţa de a fotografia cu o remarcabilă economie de mijloace care l-a aşezat, în anii de început, în descendenţa onorantă a lui Henri Cartier-Bresson.”. (Prezentare pe site-ul Editurii Humanitas.)
Dragostea lui Manu pentru aparatele optice și manipularea lor a răsărit dintr-o fericită întâmplare povestită astfel de distinsul fotoreporter: „Aveam 17 ani când am pus mâna pentru prima dată pe un aparat de fotografiat. Îl cumpărase tatăl meu de la un client care venea la el la prăvălie. Era o cutie dreptunghiulară, neagră, în capul căreia se afla un mic vizor prin care priveam ceea ce-mi plăcea, după care apăsam pe un buton primitiv și zgomotos.” („Jurnalul unui fotograf”, pag. 7). Fericitul adolescent nici nu bănuia pe atunci că prin acest cadou tatăl său, nea Costică, îi oferise cheia vrăjită a viitorului din întreaga lui viață. Iar această viață va avea foarte clar două aspecte, absolut distincte: viața modestă din România, unde Manu nu mai sfârșește să-și amintească de fiecare dată, cu multă nostalgie și chiar cu lacrimi în ochi, de naturalețea atmosferei calde din binecuvântata lui familie rustică din Vrancea – și o altă viață, oarecum în contrast cu prima, o viață nouă, plină de opulență, din Lumea Nouă de peste Ocean. În sufletul lui de bun creștin, cele două lumi aflate la extremități geografice și social-politice, în profunzimea acestui suflet, ambele lumi sunt bine filtrate și contopite cu acceptări pline de egală înțelegere și prețuire, chiar dacă amintirile plaiurilor mioritice îl predomină și îl inundă adeseori pe autor… Cel puțin asta am înțeles când, la pagina 210, din cartea lui „Amintiri despre Țara Pierdută” – pe care o recomand tuturor – el scria (citez): „Orice fac, pe unde umblu, prind cu mine Vrancea și mă simt acolo mereu. Conduc mașina de la Lynchburg la Las Vegas și fac comparații cu Valea Sării și Colacu. Am cărat în suflet Vrancea și satele românești pe oriunde am ajuns în lume, ca pe niște filme pe care nu le-am developat niciodată. Sunt cuibărite ca într-un sanctuar bine păzit. Din când în când, mai deschid un sertar al amintirilor și mă aflu din nou acolo. Mă uit la fotografii și ascult voci imprimate pe un fundal sonor cu păsări de curte care își amestecă glasurile. Viața la țară a fost experiența mea capitală. Acolo am învățat să mă simt bine între oameni. Acolo am învățat să secer grâul copt, în luna lui cuptor, să bat nucii și să ar cu un plug de fier tras de Suru. Acolo am scris primele mele versuri. Acolo îmi plăcea să cutreier pădurile cu frații, surorile sau rudele mele, să mănânc fructe direct din pom, să joc de-a v-ați ascunselea în natură și să îmi găsesc libertatea.”
Și pentru că tot am luat acest citat din frumoasa carte despre „Țara Pierdută”, nu pot să nu precizez că în întreaga literatură română, unde, firește, mai sunt descrise și destule alte pagini de evocări peisagistice și sentimentale, nu cred totuși să mai existe vreo altă carte asemănătoare care să se ridice la nivelul acestor „Amintiri” absolut unice la noi, deoarece aici avem de a face cu o adevărată capodoperă, absolut originală, deoarce această evocare ilustrată pare un gen nou de monografie teritorială, un gen nou de descriere complexă, unde fiecare eveniment, fiecare evocare plină de precizări amănunțite, legate de acțiuni cotidiene întreprinse de o multitudine de personaje, de întâmplări și descrieri de eroi evocați cu nume proprii precise, de femei, bărbați, copii, prieteni, vecini sau rude de familie, pe lângă faptul că ni se spune cum îi cheamă pe fiecare și ce a mai făcut fiecare, avem ocazia să le și vedem chipul, anturajul, realizările sau să le cunoaștem treburile, meseriile, gândurile, rostirile, casele unde stau, interioarele locuințelor, ce mănâncă ei, felul cum se îmbracă și cum muncesc sau cum petrec – acțiuni absolut dinamice, interesante, însoțite de poze edificatoare, altfel spus o convingătoare monografie vie a unei comunități, un adevărat scenariu al cotidianului rustic specific românesc, care surprinde secvențe impresionante ale vieții sătenilor vrânceni și nu numai. Când terminăm de citit cartea, ne pare bine că i-am cunoscut pe tanti Veta, pe tanti Florica, pe Toader și Ionel Tânjală, pe unchiul Nică, pe moș Ion Oancea, pe domnul Costică Caragață, învățătorul erou închis și schingiuit în beciurile de la Zarca de bestiile Securității pentru învinuiri inventate – dar și pe mulți, mulți alți eroi sau români bravi ca ei. Cum spuneam, această carte ar trebui citită de toți. La fel ca și celelalte cărți ale maestrului Tânjală. Viața și opera lui revărsată nu numai pe pagini de valoroase volume, ci mai cu seamă înnobilată cu imagini originale pe care dacă le-am proiecta pe cer, ar ocupa un loc decorativ printre stele, această viață clocotitoare ne incită să gândim profund, să cunoaștem și să imităm frumosul îmbinat cu utilul, ceea ce ne poate sugera un incitant dramatism, iar dramatismul este suficient să se proiecteze pe conștiința noastră însetată de adevăr, sădind în sufletul nostru un fel de embrion dramatic care totdeauna va putea să ne stimuleze dorința de a cerceta și compara valorile umane din jurul nostru spre a descoperi farmecul tainic al necunoscutului.
Poate că de aceea avem nevoie în continuare de descoperitori și culegători de imagini perene care să ne încânte precum ne poate încânta acest artist greu de înlocuit, harnicul maestru Emanuel Tânjală.
————————–
Cristian Petru BĂLAN
Glen Ellyn, S.U.A.
30 aprilie 2022
