Mihaela Tatu este cea care a deschis un nou drum în televiziunea românească cu emisiunea de 3x femeie, un show care i-a adus celebritatea. O știe o țară întreagă, numai că majoritatea românilor cunoaște prezentatorul de televiziune și foarte puțini sunt cei care au avut ocazia să afle cum este omul Mihaela Tatu din spatele camerelor de filmat.
Kasandra Kalmann Năsăudean: Știrile din presă spun că nu mai lucrezi de ceva vreme la postul de televiziune Acasă. Și nici la Antena2. Publicul se obișnuise să urmărească „Celebri sau nu” și, mai mult, cu emisiunea „La Hanu’ lu’ Tatu” ai reușit să aduci muzica populară la ea acasă. Ce s-a întâmplat în viața ta în ultimul timp?
Mihaela Tatu: Omul de televiziune Mihaela Tatu nu este foarte diferit de omul din viața de zi cu zi. Doar că, acolo pe sticlă, sunt la “serviciu” iar atitudinea mea e normal să fie alta, nu? Am plecat de la Acasă de patru ani și lumea mă percepe tot ca fiind de “3xfemeie”. A fost o perioadă benefică atât pentru mine, cât și pentru posturile de televiziune comerciale, care erau încă la început de drum. Emisiunile promovau modelele autentice, reale, divertismentul era încă de calitate iar televiziunea, fie că voia-fie că nu, era un factor de educație pozitiv. Cel puțin eu am crescut și m-am format odată cu emisiunea pe care o realizam. A urmat apoi experiența de la Antena2, care pentru mine a însemnat un proces de formare, iar emisiunea “La hanu’ lu’ Tatu” a fost o provocare. A fost una dintre emisiunile dragi sufletului meu. În tinerețe am absolvit un curs de instructor de dans popular. Am și dansat o perioadă într-un ansamblu de dansuri populare din Brașov. Acolo am învățat zonele folclorice și de interferență, și specificul costumelor populare din fiecare zonă în parte. Niciodată nu m-am gândit că acele informații îmi vor folosi peste ani, la realizarea unei emisiuni de televiziune. Este uimitor pe unde-ți poartă viața pașii! Și realizez cât de important este ca tânărul, copilul, să aibă o bază solidă de cultură generală și de informație, în general. Anul trecut, în 20 mai, am avut o intervenție chirurgicală în urma căreia am rezolvat o problemă de sănătate care-mi dădea de furcă de multă vreme. În timpul perioadei de recuperare am realizat că este cel mai bun moment să iau o pauză și să-mi satisfac o mai veche dorință a mea. Să călătoresc. Și am început cu Dobrogea și Delta Dunării, trecând și la vecinii noștri bulgari. Apoi am vizitat o mare parte a Belgiei și a Olandei, ocazie cu care am cunoscut oameni de cultură și oameni care fac realmente lucruri extraordinare pentru țara lor. Au urmat apoi două destinații, Turcia și Tenerife, unde m-a însoțit și fiica mea. Am încheiat călătoria anul trecut cu două luni în Italia: trei săptămâni de vis în Sardinia, două în Toscana-Florența și restul în zona Latio-Roma. A fost extraordinar și mă gândesc la cât de puțin avem nevoie pentru traiul de fiecare zi și cât de mult ne putem îmbogăți sufletește și spiritual, călătorind, cunoscând culturi, obiceiuri și oameni noi. Sau cel puțin acest lucru este foarte valabil pentru mine. Anul acesta a început cu o săptămână tot în Sardinia, unde am participat la o sărbătoare locală care se ține de 656 de ani, Sa Sartiglia și unde am realizat și un scurt film documentar. Spectaculos. Am continuat cu două săptămâni în Mexic, în peninsula Yucatan, exact de echinocțiu nostru și anul nou mayas. Și totul a culminat cu Camino de Santiago de Compostela. A fost experiența vieții mele. Am făcut cunoștință cu zona de nord a Spaniei, de care m-am îndrăgostit iremediabil. M-am bucurat de ospitalitatea localnicilor și mi-am încântat privirile cu niște peisaje de vis. Am cunoscut oameni minunați, printre care și o doamnă specială din Barcelona, Pilar, pe care am vizitat-o acum o lună și alături de a cărei familie am petrecut 10 zile extraordinare, împreună cu fiica mea. Au urmat Bucovina și zonele Mehedinți, Caraș Severin și Banatul Sârbesc. M-am “odihnit” puțin la căsuța mea de la țară din zona Timișoarei iar acum m-am întors de vreo două săptămâni în București și mă străduiesc să mă racordez la realitățile urbane și la ceea ce se întâmplă în acest moment în media. Mult.., puțin…?! A fost ceea ce mi-am dorit să fac în această perioadă a existenței mele și mă consider norocoasă că am putut să mă rup de tot ce înseamnă “termen limită” și “direct” și să-mi îndeplinesc un vis. Baiul, e că, mai vreau. Abia m-am învățat…
KKN: Ești o persoană publică și datorită emisiunilor tale care ți-au adus celebritatea, foarte mulți români te iubesc, în special femeile. Cât de importanți sunt oamenii din jurul tău într-o asemenea perioadă?
MT: Sunt o ființă deschisă și prietenoasă. Și de când mă știu am comunicat cu ușurință. Mă simt bine între oameni și ei se simt bine cu mine. Probabil că se crează un schimb energetic pozitiv, care face bine ambelor părți. Apoi este uimitor ce influență am asupra celor din jur. Pe Camino nimeni nu știa ce fac și cu ce mă ocup. Dar îmi căutau prezența pentru că, ziceau ei, le creez o stare de bine, îi înveselesc și le trece oboseala. Acum, lipsind o lungă perioadă din media credeam că oamenii nu-și vor mai aduce aminte de mine. N-a fost așa, și acest lucru m-a bucurat mult. De fapt, cred că asta este adevărata satisfacție profesională. Ce mare mi-a fost bucuria când, tot pe Camino am întâlnit români care lucrau la pensiuni sau hostaluri și mă recunoșteau. Spuneau că le aduc „o gură de aer proaspăt de acasă”… Bucuria celor din jur pe mine mă hrănește. Și-mi face plăcere să le vorbesc. Să le împărtășesc din experiența mea de viață. Poate găsesc ei ceva bun de urmat. Să le mai îndulcesc puțin traiul cu un cuvânt bun, pe care-l rostesc cu sinceritate și înțelegere pentru viața lor și greutățile pe care au ales să le înfrunte departe de țară, pentru o existență decentă pentru ei și familiile lor. În Navarette am cunoscut o familie din Săpânța-Maramureș, doi tineri extraordinari și cei doi băieței ai lor, care mi-au spus că se pregătesc să se întoarcă acasă. Ea era farmacistă iar el lucra în transport. Am stat la ei o noapte, (mă chinuia o bășică rebelă în talpă…), și am văzut cam care este ritmul lor de viață. Cât muncesc, cât au timp să stea împreună, cât au timp pentru relaxare. Da, oamenii care vor cu adevărat să facă ceva, reușesc.
De la telespectatori primesc constant mesaje care spun că mă vor înapoi pe sticlă.
Cam asta este relația mea cu oamenii din jur. Am prieteni de drum lung, am amici, am cunoștințe. Și de-a lungul timpului viața i-a triat constant. Unii au intrat în viața mea cu surle și cu trâmbițe, și au ieșit discret făcând loc altora. Alții au intrat și au rămas. După cum ne e scris acolo, în jurnalul de bord pe care-l primești la naștere. Iar alături de mine a fost constant fiica mea, Ioana. Am făcut ceva bun în lumea asta.
KKN: Cum s-au comportat colegii tăi de breaslă cu tine, în tot acest timp?
MT: Firesc. Atât timp cât am fost în țară am primit invitații la emisiuni. Pe unele le-am onorat cu drag și din respect față de format sau față de realizator, pe altele nu. Din aceleași motive. Am o vârstă și o vechime în media. Mulți dintre ei au crescut sub ochii mei. Alții m-au promovat pe mine. Și repet, eu sunt o persoană sociabilă. Atunci când am avut problemele de sănătate nu am vorbit cu nimeni până nu le-am depășit. După, au fost alături de mine persoane la care nu m-am așteptat. Oamenii sunt uimitori.
KKN: Ești jurnalist, deci întrebările sunt instrumentul acestei meserii. Dacă tot suntem la acest capitol, spune-mi dacă există întrebări pe care nu le-ai pus niciodată invitaţilor tăi? Din ce motive?
MT: Da, există. În primul rând am învățat să fac diferența foarte clar între viața profesională și cea privată a invitatului meu. Dacă l-am invitat ca specialist să dezbată vreun subiect, nu amestec capra cu varza. Dacă mă interesează experiențele lui personale atunci îl invit pentru acel motiv. Și chiar și atunci nu-i pun întrebări legate de subiecte delicate pe care el nu vrea să le comenteze, precum boala incurabilă sau pierderea unui copil sau cele legate de intimitate. Pe de altă parte, formatele emisiunilor pe care le-am realizat până acum nu cuprindeau așa ceva. Motivele: decență, respect față de invitat și telespectator și față de mine la urma urmei. Nu pot să intru cu bocancii în viața cuiva și apoi după emisiune să-i zâmbesc galeș ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Sau să-i motivez că ăsta-i formatul. Nu pot să fac tabloide, can-can, bârfe și scandaluri. Oricum ăsta-i trend-ul. Dar am o tehnică a interviului prin care îl fac pe invitat să spună el, din proprie voință, cele mai tainice secrete fără să-i pară rău și fără să se simtă forțat. Am avut învățători buni.
KNN: Ce ne mai poți împărtăși din experiența prin care ai trecut în ultima vreme?
MT: Nu știu ce să-ți mai zic. Poate doar că în Belgia am avut ocazia să o cunosc și să stau de vorbă cu Patsi Sorensen, cea care conduce o asociație de susținere a victimelor traficului de carne vie, la nivel european. În Mexic am cunoscut jurnaliști alături de care am participat la ritualul trecerii în anul nou de la Piramida Kukulkan de la complexul Chichen Itza. De la ei am aflat cum e cu sfârșitul lumii prevăzut de vechii preoți maya. Este sfârșitul unui ciclu, după care, zic ei, vom trece la un alt nivel vibrațional. Cine poate. În Sardenia anul trecut am vizitat întreaga insulă, am pictat, am citit, am înotat. Ultima baie am făcut-o în doi noiembrie. Este locul unde mi-ar plăcea să trăiesc o perioadă mai lungă. Dar și în Tenerife. Am stat o săptămână pe insulă și am făcut plajă o singură zi, într-o croazieră. În rest, am vizitat și mi-am propus să mă reîntorc și să stau în zona vulcanului El Teide. Este un loc cu o energie extraordinară și am descoperit un hotel cu o priveliște de vis. Apoi pe Camino am făcut voluntariat și am refăcut marcajele pe câțiva km. Și acolo mi-ar plăcea să locuiesc o perioadă. Mi-am dat seama în acest an că sunt o ființă universală. Mă simt bine acolo unde inima mea se simte bine. Și, dacă se poate, în locuri cu cât mai multă natură. Nu agreez marile orașe. Vezi, asta mi-ar plăcea să fac. O emisiune cu și despre călătorii. Despre motivele pentru care oamenii pornesc în căutarea sinelui. Ce nu-i mai multumește la ei? De unde această neliniște, cu care ființa umană se confruntă în ultima vreme tot mai mult? Ar fi ceva, nu?! Să revenim.
KKN: Crezi în Dumnezeu și în sprijinul divin?
MT: Cu toată ființa mea. Iar acum, dupa experiența de pe Camino și mai mult. Și după tot acest an.
KKN: De câte ori ți-ai schimbat viața și cum este să o iei de la capăt?
MT: Of, Doamne, nici nu mai știu de câte ori. Și o voi lua de la început ori de câte ori va fi nevoie, voi simți sau viața mi-o va cere. Să vedem. O dată, când am luat decizia fermă și bruscă, spre disperarea familiei, de a renunța la contabilitate și de a încerca să spun povești copiilor la radio. Atunci am făcut cunoștință cu massmedia și totodată a fost prima cotitură importantă în viața mea. Dupa 11 ani de muncă într-o uzină, fie ea și într-un birou de contabilitate, nu-i de ici de colo. Celelalte etape de trecere de la radio la televiziune, apoi iar la radio și iar la televiziune, nu se mai pun la socoteală.
Următorul moment crucial a fost venirea mea la București, împreună cu fiica mea. Am schimbat orașul, cercul de prieteni, domiciliul, școala, colegii, profesorii. Totul. Și nu ne-a fost prea ușor la început. Dar am reușit împreună să trecem cu bine peste toate.
A urmat divorțul meu, peste care am trecut destul de greu, având în vedere că eram desparțiți de doi ani, tatăl Ioanei locuind în Italia și mai apoi în Spania.
A urmat plecarea mea de la postul de televiziune Acasă și începutul colaborării cu Antena2, urmată de această lungă pauză pe care mi-am luat-o spre bucuria și deliciul sufletului meu. Deci, cel puțin de cinci ori. Probabil că acesta a fost destinul meu atunci când am făcut cunoștință cu această lume, frumoasă de altfel.
Nu-i ușor să apuci taurul de coarne de atâtea ori și să o iei de la capăt încă o dată și încă o dată. Dar dacă mă gândesc mai bine, asta mă ține în formă. Sunt berbec. Îmi plac începuturile și provocările. Toate acestea nu exclud stabilitatea și siguranța. Dar dacă se ivește ceva ce mi-ar putea trezi interesul, atunci explorez cu multă bucurie domenii noi. A fost mai dificil pentru cei din jurul meu, care nu au avut o așa putere de adaptare la orice situație. Și mă refer la fiica mea.
KKN: Te întorci curând în televiziune? Ce proiecte ai în acest sens?
MT: Nu am luat încă nici o decizie de a mă întoarce în televiziune. Mi-e dor de platouri și de filmări dar nu pot face orice. Când voi găsi un format în care să mă regăsesc, cu drag și nerăbdare voi reveni. Mi-ar plăcea să fac o emisiune, repet, cu și despre călătorii, sau una folclorică adevărată, fără muzică etno, manele și lăutărească, divertisment de bună calitate sau un talk show. Dar nu pe probleme politice. Nu sunt bună pentru așa ceva.
KKN: Care ar fi cea mai importantă lecţie de viaţă pe care ai învăţat-o până acum?
MT: Să nu uiți niciodată cine ești. Să nu renunți niciodată la visul tău. Să crezi în tine și în Cel care ți l-a sădit. Că statutul de vedetă, azi îl ai, mâine, pufff… dispare ca un abur. Dar statutul de OM nu ți-l ia nimeni. Să fii autentic cu tine însuți și mai ales sincer și să nu lași măștile celorlalți să te influențeze.
KKN: De ce România şi valorile sale culturale nu sunt păstrate, apreciate, conservate, nici măcar acasă sau oriunde în această lume așa cum ar trebui să fie?
MT: Ei, să știi că întrebarea asta mi-o pun și eu adeseori. Își spuneam despre acea sărbătoare din Sardenia, Sa Sartiglia. Indiferent de vreme sau vremuri, această sărbătoare se ține de peste 650 de ani. Indiferent de câte războaie au trecut peste sarzi, ei își păstrează cu o mândrie fantastică tradițiile. Timp de trei zile orașul Oristano este blocat. Oameni și cai se pregătesc tot anul, pentru că au mândria lucrului bine făcut și dorința de a câștiga toate probele celor două zile de întreceri. Echipa pe care am urmărit-o și am filmat-o timp de trei zile, era formată dintr-un sculptor/pictor, un mecanic auto și un ghid la muzeul de istorie. Toți trei animați de dorința de a se prezenta cât mai bine în fața orașului. Tot timpul anului s-au întâlnit, și-au luat caii în primire și s-au antrenat pentru acest eveniment. Și nu era organizat de oficialități. Oristano nu avea primar de câteva luni bune, dar localnicii și-au promovat produsele și încurajau turiștii să consume doar produsele făcute în casă. Asta se întâmplă și în Croația și Austria. Sunt mândri de steagul lor, și-l arboreză de fiecare dată când au ocazia. Sunt mândri de costumele lor populare, care sunt și foarte scumpe și le poartă la toate sărbătorile cu mândrie reală. Ce se întâmplă cu noi? Ne este rușine de trecutul nostru (nu că l-am cunoaște foarte bine), de folclorul nostru, nu că l-am promova cum se cuvine, de drapelul nostru, de imnul nostru, de tot. Un popor fără datini și trecut este un popor care se stinge puțin câte puțin. Și chiar nu este așa. Tocmai am citit despre arheologii români, care au descoperit lângă Hunedoara ruinele unui oraș mai vechi decât piramidele. Și scrieri mai vechi decât tot ce s-a descoperit până acum. De ce ne este rușine cu noi? Poate și noi, părinții, avem o vină pentru faptul că nu le-am povestit copiilor noștri, cine suntem cu adevărat. Poate și media este de vină pentru că promovează nonvaloarea și este interesată doar de audiență cu orice chip. Nu știu de ce se întâmplă asta, dar se întâmplă. Ne-am americanizat, ne-am balcanizat, ne-am… nu mai zic nimic. Mai de grabă am auzit de români care trăiesc în străinătate și își țin obiceiurile cu mândrie și dor decât cei de acasă. Of, este atât de dureros.
KKN: Ce vină au cei ce ne conduc în această autodistrugere, începând cu forurile superioare şi terminând cu producători, muzicieni, jurnalişti?
MT: Ce vină au? Ți-am mai spus. Toate vinile de pe pământ. În mod deosebit cei ce ne conduc își văd doar de propriile interese înaintea celor ale țării și asta este foarte grav. Nu poți să trăiești într-un colț de rai pentru care nu ai nici un merit, și după ce că nu faci nimic pentru el, îl mai și distrugi. Poluare, tăieri abuzive de păduri, mizerie. Ce păcat! Nu merităm acest pământ de basm pe care ni l-a lăsat Dumnezeu. Și nu numai cei care ne conduc sunt de vină. Cu toții suntem de vină. Și nu înțeleg. Sunt oameni care merg în străinătate în concedii sau cu alte scopuri. Nu văd cum fac alții? Nu văd ce respect au față de tot ce-i înconjoară, nu simt respectul dintre ei și reciproc? Și iar îmi pun întrebarea: oare ce se întâmplă cu noi? Cu noi, românii? Gata, că-mi amărăsc iar sufletul. Știu, cu o floare nu se face primăvară, dar dacă fiecare dintre noi, în noi și în jurul nostru am încerca să facem ceva, simt că ar fi un început. Trebuie doar să ne dorim, să spunem: GATA! AJUNGE! Acum e momentul să-mi pese!
KKN: Mulţumesc pentru interviu şi îţi las ultimul cuvânt pentru cititorii publicației în limba română, Occidentul Românesc.
MT: Pentru voi, dragi cititori ai publicației Occidentul Românesc, îmi doresc liniște, sănătate, armonie, toleranță și să fiți puternici în tot ce veți intreprinde. Să fiți conștienti că tot ceea ce facem acum, este moștenirea copiilor noștri. O viață mai bună, într-o lume mai bună pe un pământ sănătos.
