Un adevărat Love Story cu final fericit, romanul Celesta al doamnei Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu (Editura Mirton, Timișoara, 2018) reunește rațiunea și sentimentul, o calitate rară pentru o poveste de dragoste, în care ne-am aștepta să primeze tonalitatea în game minore și limbajul jurnalului intim. Sunt pagini scrise cu pasiune și luciditate totodată, supervizate intelectual, cu eleganță și noblețe. Pe un background dramatic, de lumini și umbre, evoluează două personaje menite să-și unească destinele, urmărite permanent de o celestă persoană (nu de instrumentul muzical cu clape), plecată în veșnicie, spre ambianța sublimă din ceruri. Autoarea nu revine cu detalieri ținând de titlu, urmând să aflăm, pe parcursul derulării textului, că personajul ce susține obsesiv eșafodajul poematic al romanului este decedata soție a renumitului poet Teodoru.
Scrisă la persoana întâi, cartea ar putea avea reflexe autobiografice, dar acestea contează mai puțin. Este inscripționarea pasiunii dintre un poet matur, văduv, Teodoru, și o profesoară universitară, singură, Arina, scriitoare la rândul ei. Între cei doi este o anume diferență de vârstă, ceea ce nu constituie, totuşi, un obstacol în declanșarea pasiunii reciproce. Valsul nobil și sentimental pare a fi condus de partea feminină, un caracter puternic, în compensație perfectă cu sobrietatea de maestru a lui Teodoru. Idila se derulează ca o melodie infinită, netulburată prea mult de evenimente și personaje marginale. Defuncta soție, o fostă pasiune, plină de personalitate, de care poetul nu se poate despărți nici în aceste circumstanțe obiective ale existenței, devine o prezență cvasimaterială și obiect al frământărilor noii iubite. Acesta este un moment culminant al poematicului roman. Cei doi îndrăgostiți sunt oameni realizați, însă pierderile suferite de amândoi îi determină să-și regăsească viața prin căsătoria lor. Nu este, fireşte, singurul motiv al apropierii, alte motive fiind afinitățile elective comune celor doi și atracția reciprocă, puternica prezență a umanului, a iubirii.
Ne apropiem de momentul final, în care celesta defunctă, încă prezentă „fizic” într-o urnă funerară, va fi înhumată, nu simbolic, ci de facto, lăsând mai multă liniște în existența noului cuplu.
Romanul unei iubiri, de fapt, povestea acesteia, pare scris dintr-o suflare (deşi, din câte ştim, elaborarea romanului a durat destulă vreme), o monodie fără ramificații polifonice, cu puține episoade cu adevărat epice, care nu-i modifică structura. Prezența comentariilor despre Biblie vine să consfințească trăinicia noului cuplu. Această parte a înălțării sufletești prin spiritualitate dislocuiește un posibil filon epic. Personajele trăiesc într-o lume vegheată de cele sfinte, mai bună, mai binevoitoare și mai propice vieții.
Trebuie spus și faptul că autoarea, totodată personajul care se destăinuie la persoana întâi singular, este dedicată ambianței științifice, devenind și redutabil comentator al operei literare a domnului Dorcescu.
Eu cred că amândoi se prezintă ca unicat în această lume cu tot mai puțină încredere și credință.Nimic frivol în aceste pagini de un lirism accentuat, în care luciditatea elaborării se combină cu tonul pasional, lăsat să zburde în voie. Câteva întâmplări relatate din mediul scriitoricesc confirmă valoroasa prezență a noului cuplu într-o ambianță adecvată profesiunii lor comune, stârnind uimire și prețuire totodată. Apariția unor personaje cu numele lor reale îmi amintește de romanul faustic al lui Thomas Mann, în care piesa muzicală „compusă” de scriitor și pusă pe seama personajului central, este dirijată de celebrul Klemperer; este o modalitate utilizată rar, care induce o nuanță simpatică, luminoasă, de duioșie și umor. De fapt, proza sentimentală, superioară, bine temperată, a cărții este, pe cât de compactă și de dimeniuni moderate, pe atât de bogată în modalități stilistice. Se reține arta dialogului, care individualizează iscusit personajele.
Celesta e totodată un omagiu adus celei ce a existat cândva, având o marcată prezență în societate și mai ales în conștiința soțului ei. Din respect pentru o mare iubire trecută, personajul feminin al autoarei vine să instaureze o nouă iubire, demonstrând că aceasta nu este doar apanajul vârstelor juvenile. Aș îndrăzni să afirm că e vorba aici de o premieră și nu numai în creația literară feminină de la noi. Cineva trebuia să scoată seniorii din tradiționala penumbră în care îi așază societatea „activă”. Iată că persoane sortite uitării și deznădejdii sunt în realitate la fel de active și pregătite să înceapă o viață nouă, de data aceasta de la înălțimea unei noi purități și în demnitatea deplinei maturități intelectuale.
Sunt pagini frumoase, tonice, arborând în jur culorile speranței.
