În ciclul care se intitulează: „Poeme Vălărene” care dă titlul volumului şi e poate, cel mai reuşit, fiind alcătuit din poezii legate de locurile natale, de copilărie, de matricea spirituală. Autorul realizează şi tablouri rustice, idilice, în culori pastelate, scăldate într-o blîndă lumină. „Satul: Pe vale satul / într-o vesnicie rămas / străjuieste râul, / pe coline păduri de stejar. / Drumul serpuieste-n urcus / cu pieptul de piatră dezvelit, / printre case fântâni cu roată / în faţă măgura de calcar, / cu arbusti chirciţi de sete / Întunericul coboară / alunecând peste case, / de pe coama pădurii soarele / priveste ceasul clopotniţei / si pleacă mirat. / Noi ne apropiem / tăcuţi / de locul sfinţit / unde am lăsat copilăria / jucându-se cu timpul”.

Un sat „coborând în genunchi pe deal” a reprezentat întotdeauna un motiv de inspiraţie pentru poeţi, pictori, compozitori. Ei l-au transpus cu mijloacele artistice de care dispuneau, pe răbojul istoriei, înscriindu-l în veşnicie. Toţi autorii au fost seduşi de amintirea locului naşterii şi l-au „înnemurit” astfel, „dincolo de drumul veşniciei”.

Un portret admirabil este făcut de autor Bătrânului, figură luminoasă din sat, o efigie a neamului românesc: „Bătrânul: Urcă pe scara vârstei în solitudine / omul cu gândurile scrise si-n vorbe / cu multe întrebări nepuse / si răspunsuri clare si lungi. / Un trup ponosit de prea multe întâmplări / care-ţi mângâie auzul cu sunete difuze / un cântec de leagăn pe genunchi. / Iartă tot neastâmpărul / din pornirile iuţi ale tinereţii / respiră prin cuvinte alese / învelit în omături de ceară / ca într-o rugăciune. / Stie prea multe ca să mai spună / se odihneste cu pauze scurte / continuă obosit si îngândurat / cu ochi umezi, nevinovat / de dragostea cu care ne primeste / pe toţi în inima sa / ca pe niste copii / fără vârstă”. Aidoma este şi figura Bunicului din poemul cu acelaşi titlu. Răscolitoare în acest sens este poezia „Bunicul 2: Avea bunicul o pălărie frumoasă / mi-a dăruit si mie una la fel / mergea la muncă în gradină ori pe câmp / îsi aseza pălăria jos să nu o murdăreasca / eram mereu împreună, îl imitam / îi plăcea să mă îmbrace la fel cu el / fapt care s-a si întâmplat / copil cum eram, nu stiam că-i bolnav / si într-o zi a murit / nici asta nu am priceput dintr-o dată / asa că îmi tot asezam pălăria pe cap / si întrebam unde-i bunicul? / De atunci am rămas doar cu pălăria / în ea se ascunde bunicul / astăzi ca să fim împreună / nu numai în amintire, / o port la muncă în gradină / o asez jos lângă flori / si sap”.La fel sunt şi icoana Mamei şi a Bunicii care-i luminează încăperile amintirilor şi pe care le zugrăveşte-n cuvinte duioase.Nu numai locuri şi chipuri înfăţişează liric poetul ci şi tradiţii şi obiceiuri săteşti înveşnicite în memoria localnicilor şi păstrate cu sfinţenie şi pietate dar şi jocuri tinereşti, superstiţii, poveşti cu fantome.Tema înstrăinării de sat, de casa părintească este şi ea abordată în multe poeme. „La casa părăsită: …La casa părăsită / nici măcar ferestrele mici / nu mai privesc soarele / au cuie bătute-n  obloane”.

Poetul se simte dezrădăcinat când nici copacii, casele, podul de piatră nu-l mai recunosc: „Podul de piatră: …Satul din care sunt nu vrea să mă stie, / nu-i arde de nimic în aceste vremuri. / Rămân acasă cu gândul că am destul / sat în mine si nu-mi mai trebuie altul. / Până se va face un pod de piatră, / podul ăsta îl visez de copil”. Şi nu e de mirare, fiindcă: „acum sunt o altă persoană / dezamăgită de vesnicia asezată / deopotrivă în forme si lucruri / si desertăciunea existentă în oameni / singura bucurie pentru suflet / am mai trecut odată pe uliţele satului / neschimbate pe retina ochilor mei umezi”. (Singura bucurie).

Un frumos omagiu adus Cărţii, cuvântului scris şi înveşnicit se află în poemul: „ Cartea: Cartea-i o pădure de cuvinte / arborii ei ating cu vârful cerul / pe care-l destramă gândurile si plouă, / plouă în interiorul nostru cu lumină. / Păsări de vis o deschid pe aripi-n zbor / se îngălbeneste-n linistea templelor, / unde sosesc la izvoare limpezi / căpriori cu ochii îngropaţi în cerneală / să bea limpezimea apei sfinţite. / Trebuie să descopim cum se ridică / arborii în picioare şi minunea apare ca o zi / din noapte, cartea o pădure de cuvinte, / cu litere conturate din frunze. / Oamenii au o primăvară şi o toamnă / între care se petrec şi sămânţa rămâne, / să încolţească sub pană, o viaţă. / Rădăcinile ei prind în braţe pământul / şi lăstăresc frumos peste apuse civilizaţii. / Tăietorilor, adevărul e-n fagurele timpului / securea nu ucide arborii pe rând, / ei mor întotdeauna odată cu pădurea. / Cartea-i e o pădure de cuvinte. / Scrise si pe lemnul crucii tale”.
Un ciclu destul de consistent este intitulat: „Poemele anotimpurilor”. Sunt multe pasteluri de toamnă în care natura rezonează cu stările poetului. Unul dintre ele este: „Tăceri de aur: Din miez de mere coapte sorb razele târzii / Să nu mai simt povara odăjdiei de brumă / Sub dealul descântat m-astept să întârzii, / Copii de curcubeu se joacă-n cer cu humă. / Albastru prinde aripi de pasăre maiastră / Pierdută-n lutul ars de mesterii olari / Razele se culcă-n amiază la fereastră / Alături cu sărutul cioplit în pietre tari. / Podgorii risipite plâng frunza ruginită / Fântâni cu ciuturi negre ţin umbră la troiţe / Tăceri de aur prinse de-o aripă cernită / Îsi curg nemarginirea la fete în suviţe”.

Singurătatea înţeleasă ca destin asumat transpare în multiple ipostaze situându-l pe poet în intimitatea fiinţei ei, deşi, aşa cum am mai spus, el nu are vocaţia singurătăţii: „Pe buzele singurătăţii: Pe buzele singurătăţii / mijesc sosiri parfumate, / pasii lor se aud / cum vântură drumul / prin golul aşteptării. / Ploile bat în geamuri / cu picuri de suspine, / imaginile se succed / pe conturul tău interior / un tatuaj dureros / pe inimă. / Urme de foc, / lasă dâre de lumină / pe faţa intunericului, / cu genunchii la gură / te ascunzi lângă mine / precum apa sub maluri / de vuietul furunii. / noaptea se prinde în joc / si adormi pe nestiute, / pasăre întoarsă la cuib”.
Llelu Nicolae Vălăreanu(Sârbu) – un poet motivat, ajuns la deplina maturitate artistică, şi-a adunat în volum averea spirituală, nu pentru sine, ci pentru a o împărţi celor flămânzi şi setoşi de frumos, de adevăr, de bine. Cu acest volum şi-a dat măsura deplină a talentului şi sensibilităţii, într-o jertfă de sine cât se poate de lăudabilă.

,,Poeme Vălărene’’ de  Nicolae Vălăreanu (Sârbu)  – Editura Blumenthal, Bucureşti 2011.

CEZARINA ADAMESCU,Bucureşti

15-16 septembrie 2010

 

Nicolae Vălăreanu Sârbu

 

Poeme

Cu chipul celuilalt

În sufletul cui voi pătrunde
încărcat cu iubire
fără să se opună,
ci lăsând trecerea liberă.

E atât de plăcută locuirea
în camere cu ferestre de gând
unde te poți privi în oglinzi
cu chipul celuilalt.

Respiri împreună deodată
aroma risipită de flori,
arderea noastră e o dungă roșie
pe conturul inimii,

de aud lumina cum fuge
odată cu timpul din celule
îndepărtându-ne de cei ce am fost.

Metafora unor clipe înalte
naște cântecul patimii incandescent.

inima mea n-are bariere

să-mi spui
cum ai urcat pe frânghia timpului
fără aripi doar cu răbdare

ai reușit să ajungi pe țărmul așteptării
unde întâlnești imboldul necesar
pentru zidirea ce nu se mai dărâmă

în suflet ți s-a cuibărit lumina
dar cerul ei este prea înalt
și nu pot s-o ating decât cu privirea

de la tine n-am aflat nimic
inima mea n-are bariere
și caută meru s-ajungă la colivia păsării
să o elibereze

apoi să-mi cânți cu glas subțire
cum știi mai frumos
să-mi rămână melodia pe buze

În aer totul e un zbor

Ai uitatat pe masă bucuria
rămasă-n bucate sfințite,
în liniștea înaltă cât o clopotniță
din care bat clopotele învierii.

Într-un sat cu biserica pe dealul viei
unde pomii înfloriți sunt în sărbătoare,
oamenii respiră-n clipe fermecate
cuvinte dătătoare de viață.

În aer totul e un zbor
prin care se joacă lumina.

Se simte plutitor-n volute cântul
cum se înalță din inimi de copii,
îngerii se opresc și-l ascultă.

Cu ochii mai senini ca cerul
privesc în oglinzi albastre
cum se deschid porțile iubirii
mai înainte de semne.

Ea simte o ușurare,
o visare sub o pânza de pe ochi
ce se dă la o parte
cu un sărut fierbinte.

Luminoase transparențe

Gândește la tot ce nu-i cunoscut
ascunsul său tainic,
până-n ziua mirajului deplin
ce descoperă invizibilul vizibil.

Cel care caută permanent
găsește cu aura minții,
ce se află atât de aproape-n ceață
cu o viziune
ce depășește orice închipuire
și înlătură piedicile vechi.

Luminoase transparențe
își fac loc prin formele abstracte,
piatra unghiulară a rezultatului
dă roadele așteptate.

Tot îmbrăcând haina căutării
cu perseverenta întâmplărilor
intuiția se confirmă.

Noaptea învierii

În miezul nopții când lumina vestește
minunată învierea,
prin suflet curge suflul bucuriei.

Ruga fierbinte se preface-n pâine,
vin, caș dulce și ouă încondeiate
ce dau culorilor durerea patimirii,
capătă strălucire divină.

Îmi amân privirea-n pomii înfloriți,
să primesc frăgezime în gânduri
darul de al întâmpina înviat pe Iisus
și de a vesti și celorlalți.

Dimineața limpede ca după mântuire
aduce acasă curățirea
ca o boare din care respir
cuvinte vii.

Interior necunoscut

Și am denumit pământul odihnă
de se cutremura de neliniște
cu o teamă ce nu se poate învinge
de ce ar putea să însemne sfârșitul.

Noaptea ce mă-nfășoară-n răcoare
în verile toride,
încearcă să-mi pună la îndoială
adaptarea la desele schimbări.

Dacă din toate aș lua câte puțin
ar încolți repede încrederea
că totul se poate construi
dintr-un bulgăre de voință,

ce n-ar mai pleca de la mine
dintr-o cauză crescută cu ramuri
într-un interior necunoscut
ce-l tot adâncesc săpând.

Pe mare

Mi-e dor de-o femeie la pianul cu coadă,
Să-i văd degetele cum apasă pe clape,
S-aplaud iubirea unei regine schiloadă
În arderea din care nimic n-o să scape.

În câte galaxii străluceștese alba stea
Și câte altele rotind pe cer au rămas,
Cepusculul se stinge vâscos ca dragostea
Iar lumea-n fiecare zi mai face un pas.

Pe o mare cu țărmuri înalte de oglinzi
Luceafărul-și reflectă pe fața apei clar
Lumina-i tremurată ce nu poți s-o desprinzi,
Ca să rămână gerul în cercul său polar.

Aud cum clipele se alungă de se sparg
Iar cântecele lumii departe nu ajung,
Corăbii negre cu flamuri prinse la catarg,
Drumul până la tine îl fac atât de lung.

Între dragoste și sursă

Între dragoste și cu ceea ce se hrănește
există o sursă bogată
ce rămâne întotdeauna tainică.

Împlinirea ei capătă o nouă substanță
sporește odată cu dorința.
Nimic nu trebuie să ne sperie
mai mult decât sentimentele prefăcute
cu cenușa ascunsă.

Dragostea este mai mult decât o pot spune,
ea nu se exprimă, se trăiește în ea
ca melcul în cochilie
lăsând după el o dâră lucioasă.

Nestăpânită lumină

Nu e clipa căderii pleoapelor peste așteptări
nici a frunzelor peste inimi,
e o sănătate în carnea flămândă
nerv prins în sinapse,
tot mai căutată starea de împăcare
cu sângele pornit să înverzească.

Vrea mai repede trupul să-l răsfețe
sădindu-i în sămânță fructului copt
nestăpânită lumină
mai adâncă decât sâmburele
din care se naște vie ființarea
și răzbare prin curgerea timpului.

Pune stâlpi la porțile nesfârșitului,
drumuri căutând să le treacă
până la împărăția cea fără de veste
de la care se așteaptă întregirea.

Închis cu zăvoare între ziduri de piatră
privesc la ardezii cum ard
cu flăcări peste ape-n colind.

Dle. red.şef Lucian Oprea, v-am trimis  o cronică literară şi 9 poeme pentru publicare  în  „Gândacul de Colorado”.

Cu multă consideraţie,

           Nicolae Vălăreanu Sârbu                          

Sibiu, 17.05.2019
Vă rog confirmaţi primirea…

.