Eram pentru a doua oară la Berlin şi mă bucuram în taină că mă puteam plimba în voie prin locuri prin care, până nu de mult, prezenţa mea de „enemy alien” ar fi fost de neconceput. Dar, în ciuda intenţiilor mele paşnice, oraşul continua să mă ţină la distanţă. Pe scurt, orice acţiune aş fi început, nu se lega defel. „Enemy alien”, aşa supranumiseră americanii tinerele nemţoaice care se încumetau să înceapă o viaţă nouă peste ocean, căsătorindu-se cu soldaţi GI, la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial. Definiţia asta ostilă n-ar fi trebuit să mi se aplice tocmai mie, de vreme ce trecuse o jumătate de secol de atunci. Cu toate acestea, e evident că există paralele între situaţia acelor mirese şi destinul meu. Cu puţină imaginaţie, căsătoria dintre o fostă „şoimiţă al patriei” din generaţia „decreţel” şi un fost pilot de spionaj militar RFG-ist ar fi putut servi drept subiect filmului „Mr. & Mrs. Smith”.
Revenind la Berlin, mă apăsa amintirea sejurului meu anterior. La invitaţia Ambasadei Americane pentru interviul de viză fusesem refuzată franc. Motivul: not qualified, insuficient pregătită pentru o banală lună de miere in SUA. „Să meargă soţul singur, el are paşaport german”, sugerase funcţionara de la ghişeu. „Mai încercaţi peste trei ani, dacă mai sunteţi căsătoriţi până atunci”, a adăugat pe ton sentenţios. Oricum, cu paşaport românesc nu sunt garanţii. În fond, cinci limbi străine şi un titlu academic nu schimbă stema de pe buletin. Pot cel mult spori valoarea mea potenţială pe piaţa muncilor dubioase de peste ocean; s-au mai văzut căsnicii de formă.
Nu tocmai optimistă, luasem din nou drumul capitalei, de data aceasta pentru formalităţi la Ambasada Română. Inutil de menţionat că nu aşteptam prea mult nici de data aceasta. Eşecul, fireşte, nu a întârziat să apară, îmbrăcat sub mantaua şicanelor birocratice clasice: lista de documente era incompletă, orarul Ambasadei era cu totul altul decât cel de pe internet, telefonul şi adresa recent schimbate nu apăreau în cartea de telefon a oraşului.
Am ieşit din clădire cu lacrimi în ochi, strivită de povara neputinţei sclavului, faţă cu autoritatea atotputernică. Ghinionul meu era că apucasem deja să mă lepăd de cojocul indiferenţei, cel care îmi înlesnise supravieţuirea în comunism. Prea repede mă obişnuisem cu bunăvoinţa funcţionarilor germani, adevăraţi serafimi grijulii faţă de emigranţii esteuropeni, intuind, parcă, traumele câinelui hăituit de lupi.
* * *
Berlinezii, ca mai toţi locuitorii de capitale, au renume de guralivi, extrovertiţi şi aroganţi, comportându-se de parcă ei ar fi buricul pământului şi s-ar pricepe la toate. Dacă apuci să-i cunoşti mai bine, afli în ei prieteni de nădejde, energici şi optimişti. Ca şi când ar fi vrut să demonstreze că nu face excepţie de la regulă, prietena mea m-a înşfăcat de braţ, forţând nota: „hai s-o facem lată!”
Impropriu spus „lată”, când ai de-a face cu o femeie care ţi-ar putea fi mamă. La ce mare brânză mă puteam aştepta? Raţionament greşit – aveam să aflu după aceea, în timp ce mă lăsam purtată pe străzile metropolei, ameţitor pulsânde, ameninţând parcă să explodeze din toate încheieturile. Marion turuia necontenit poveşti din copilăria ei plină de peripeţii din oraşul care pe atunci semăna cu o fâşie Gaza a zilelor noastre. M-am ruşinat de neştiinţa mea, aflând că Berlinul de Vest a fost, pentru o vreme, izolat complet de restul lumii, înconjurat de comunişti. Şi eu care credeam că aflasem deja totul de la Radio Europa Liberă! Copiii de pe atunci, printre care şi Marion, îşi petreceau timpul recuperând pachetele de alimente şi cărbuni pe care piloţii aliaţi le lansau peste zona rămasă neocupată, riscându-şi viaţa. Vremea „bombardamentelor cu stafide” a făcut istorie, salvând oraşul de ger şi de frig.
Zâmbeşte misterios, fardată decent, cocheta blondă la şaizeci de ani, în timp ce îşi aminteşte povestea iubirii ei pentru un german din Berlinul de Est. Treceau graniţa de câte ori puteau, pentru a se îmbrăţişa pasional prin crângurile împădurite din apropiere. Nici azi nu ştie ce să creadă despre bărbatul care a dispărut brusc din viaţa ei, pentru ca, decenii mai târziu, după reunificarea Germaniei, să-i mărturisească fără convingere că, pasămite, era deja căsătorit pe atunci. Dar, dacă minte? Poate l-au prins, poate l-au „convins” să devină informator. Poate.
Pregătite sufleteşte pentru amintiri dulci-amare, ne-am trezit, ca din întâmplare, în faţa fostului punct de frontieră, supranumit Checkpoint Charlie, astăzi muzeu (Slavă Domnului!). Al treilea, după Alpha şi Bravo, conform prescurtărilor alfabetului aviatic internaţional, punctul de control Charlie e sinonim cu speranţa. Nedreptatea, minciuna, cătuşele, îndobitocirea, lipsa de toleranţă, discriminarea, sărăcia, foamea, dedublarea, într-un cuvânt dezumanizarea proletcultistă, avea o limită aici. Locul geografic al noului început, crăpătura în Zidul Berlinului prin care se putea respira aerul curat al libertăţii exista cu adevărat, chiar dacă era bine păzită: Checkpoint Charlie.
De ce punct de control, şi nu graniţă? Din simplul motiv că numai socialiştii se considerau o ţară separată; Occidentul vedea Germania ca pe o ţară divizată în două sectoare, fără frontiere. Şi aveau dreptate, până la un… punct de demarcaţie. Pe măsură ce ne apropiam, starea mea de nelinişte devenea din ce în ce mai neplăcută.
* * *
Când eşti cetăţean liber, trăitor într-o ţară democratică, nu e normal să te temi de un steag sovietic enorm, sfâşiat la un colţ, cândva roşu, azi de un gri decolorat, cu o stemă în seceră şi ciocan demult uitată, care atârnă neglijent de faţada unui bloc. Cu scârbă răsucesc capul în altă direcţie şi mă trezesc faţă în faţă cu portretul supradimensional al unui soldat care îmi întoarce privirea de parcă ar vedea prin mine. Degeaba l-au ales chipeş şi cu faţă „umană”: chipiul lui cu cozoroc supradimensionat şi pasmanteria roşie de pe epoleţi trădează apartenenţa la o lume pe care o înghesuisem în cotloanele amintirii. Mă duce automat cu gândul la uniformele copilăriei – temutele şepci de miliţieni.
La doi paşi, pădurea de cruci, cu fotografii de oameni omorâţi prematur, morţi din dragoste de viaţă. Prea mult aduce cu Piaţa Universităţii, prea tinere sunt chipurile lor. Cine-ar fi crezut că există asemănări atât de frapante între istoriile noastre atât de diferite? De ce mă simt, brusc, vinovată pentru simplul fapt că trăiesc?
Ca o salvare, intrarea în muzeu găzduită de inofensivul magazin de suveniruri din dispărutul RDG oferă soluţia de evitare a nedoritului acces de panică. Asaltăm trecutul, păşind lejer pe sub pancarta care ne avertizează în engleză, rusă, franceză şi germană (germana e ultima!) că, vezi, Doamne, părăsim sectorul american: YOU ARE LEAVING THE AMERICAN SECTOR, VOUS SORTEZ DU SECTEUR AMÉRICAIN. Şi ce dacă? Uite că se poate, şopteşte vocea interioară, după ce a prins curaj.
Ce folos că am plătit intrarea cu cardul bancar, semnând nonşalant pentru 25 de Euro (ce de bani: un sfert de salariu, înainte)?! Se năruie avântul, ca un castel de cărţi în sala întunecoasă, la auzul imnului muncitoresc cântat de coruri de dimensiuni mamut. Înghit în sec la vederea paradei miilor de corpuri umane mişcate la unison de o mână nevăzută, în proiecţie pe un ecran de pe perete. „23 August”?
O paraşută confecţionată din petice, un cărucior pentru cărat pământul dintr-un tunel subteran prin care au fugit 57 de oameni, un minisubmarin din materiale casnice, un zmeu cu motor de Trabant şi rezervor de motociletă Jawa, o maşină Isetta, cu scaunul din dreapta confecţionat în aşa fel încât sub tapiţerie să se ascundă, în buret, un om, iar pasagerul propriu-zis să-i şadă, practic, în braţe. Mărturii zguduitoare ale tentativelor reuşite de evadare din Berlinul de Est, graţie inventivităţii şi puterii pe care numai disperarea o poate da.
Dar sunt şi fotografii sfâşietoare, de familii despărţite de sârma ghimpată; un transfug împuşcat murind lent, golit de sânge, pe fâşia dintre sectoare, sub privirile încremenite ale soldaţilor neputincioşi – transmisiune în direct, la televizor. Rece. Rece şira spinării, rece războiul care mocneşte neînceput şi neterminat, ameninţare mereu prezentă – nu cumva să faci un pas greşit. Nici eu, nici ei, nici tu, nici noi. Nimeni nu-şi asumă răspunderea de a porni gâlceava. E bine să ai grijă de toate şi, dacă se poate, să nu respiri.
„Eu sunt un cetăţean al Berlinului”, spune pe ecranul muzeului din Checkpoint Charly un Kennedy răvăşit, mişcat până la lacrimi în faţa maselor de locuitori ai Berlinului de Vest, care nu înţeleg de ce le-a tăiat cineva străzile, casele, familiile şi sufletele în două jumătăţi inegale. Un soldat sare peste gardul de sârmă ghimpată, o fracţiune de secundă care decide întreaga lui viaţă, linia subţire de demarcaţie dintre dezertor, mort sau om liber, mâna destinului imortalizată în chiar clipa închiderii definitive a porţilor, ora zero. A fost ultimul om scăpat din ţara care, în secunda următoare, s-a transformat în închisoare, pentru mai bine de şaisprezece milioane de oameni.
Fundalul sonor se schimbă. Din megafoane răsună limba de lemn a unui funcţionar cu ochi roşii, care dă din mână agitat, ca şi dictatorul nostru. Deasupra capului, stema frapant de asemănătoare cu a noastră, compas în loc de seceră, dar aceleaşi spice de grâu pe fundal roşu, pâinea din belşug care, de fapt, venea drămuită, ne alimenta… raţional.
Masă cu lampă aprinsă, interogatoriu, maşină de scris pe care s-au dactilografiat manifeste, Gandhi, Walesa, piept despuiat în faţa unei ţevi de tanc, radio rusesc cu butoane rotunde şi lungimi de undă intenţionat „scurtate”, din care se aude Vocea Americii bruiată corespunzător, tancuri care strivesc sub şenile primăvara de la Praga, Stalin, Leningrad. Davai!
Ultimul transfug RDG-ist evocă momentul în care soldatul american deschide portbagajul şi îl anunţă că poate păşi în libertate; soţia îl întâmpină, în mână cu biletul pe care scrie „Nu te mai întoarce acasă”. Mototolit biletul, zdrobit trecutul, sfâşiate inimile. Oameni reuniţi după spaime de moarte. Oamenii palizi, gânditori, păşesc cu teamă prin zidul despicat, cu lacrimi în ochi şi cu frică în suflet, atât de cuminţi, atât de fericiţi. Bat tovărăşeşte cu palma deschisă pe capotele Trabaturilor, care rulează în convoi lent, de parcă nici lor nu le venea să creadă că s-a terminat. Atâta cumpănire, cuminţenie, evlavie impresionează mai mult decât o mie de strigăte regizate. Împreună. Atât. Ce vrei mai mult?
Urcă nodul din gât pe măsură ce trecem dintr-o încăpere în alta. Aerul e din ce în ce mai rar, se zguduie plămânii, gâlgâie lacrimile care nu se mai înghit. Mi-e ciudă pe mine, pe slăbiciunea mea, ce naiba, doar am trăit şi văzut destule. Mi-e şi ruşine de cei din jur cum mă scutur necontrolat, icnind şi sughiţând, ca o figură tragică, în plină deznădejde.
Se apropie un domn de-al casei. Nu-l pot numi angajat sau supraveghetor, pentru că muzeul e opera acelor benevoli care, dintotdeauna, şi-au pus la dispoziţie apartamentul şi viaţa, celor dornici de a arunca o privire în sectorul socialist, luând contact cu familia de acolo sau nutrind planuri de evadare. Unul din îngerii noştri păzitori, aşadar, schimbă o privire mută cu însoţitoarea mea şi ne ghidează spre un scaun de lângă geam. Exact la timp pentru a mă prăbuşi ca ruptă din talie, cu faţa ascunsă în palmele îngheţate, o grămăjoară de surcele. Mă străduiesc să respir şi să mă adun.
Ieşim în stradă, în urma noastră răsună coruri de pionieri aparent veseli, cântând Internaţionala. Parcă-am mai îmbătrânit cu zece ani. Bucata de zid cumpărată la venire, beton armat de înaltă densitate, e sfărâmicioasă şi-mi lasă un praf alb pe degete.
Marion mă sprijină de cot şi mă priveşte îngrijorată: „De ce nu mi-ai spus?”. „Ce?
N-am ce să-ţi spun, nu ştiu ce am, nu pot să-mi amintesc nimic grav”, îi răspund, buimacă. Poate sunt un caz patologic, din acelea despre care sunt filme la televizor, poate am trăit ceva cutremurător, iar creierul meu refuză să-şi amintească. Sau poate că am doar un defect la recepţie, ca radioul rusesc Selena; cineva a ascuns în mine un diapazon, dar l-a plasat necorespunzător. Vibrează nepoftit, la te miri ce. Bruiaj.
Pancarta cu soldatul e tot acolo, lângă minuscula cabină de grăniceri, doar că, de pe partea aceasta, redă, în replică, fotografia unui tânăr american, cu bereta reglementară, fără chipiu supradimensionat.
Citim instrucţiunile pentru următoarea etapă din viaţa noastră: ÎN SECTORUL AMERICAN, INTERZIS PORTUL DE ARME; RESPECTATI REGULILE DE CIRCULAŢIE!
Apoi, dacă asta-i tot, atunci, cu plăcere, cu mare plăcere!
