Sunt la Tribunal, dar aşa din curiozitate. Să văd şi eu ce mai e pe aici. Şi văd, lume multă, oameni puţini!
Cum stă oare ea aici cu el alături? Şi copilul unde o fi în acest moment?! Îl aruncă de la unul la altul ca pe o păpuşă de cârpă? Înţeleg însă că nici nu s-a pus problema să i-l ia cineva pe copil. Ea l-a vrut şi l-a obţinut imediat, definitiv şi irevocabil.
Pe ea o cunosc foarte bine de ani de zile. Ce şi-or fi spus nou? Nici nu m-a chemat să-i fiu martor. Dar m-aş fi dus?
Îmi povestise că totul a fost foarte scurt. Ce uşor e să-l laşi pe copil fără tată! Cinci minute şi gata! Noi de o parte şi tu de cealaltă. Cum poţi să-i împarţi în două identitatea? El e tatăl lui în vecii-vecilor! Şi ce dacă nu mai e într-un certificat de căsătorie? Hârtii!
Înţeleg că prin unele ţări nu mai vor să se căsătorească la starea civilă. Se căsătoresc singuri. Se mută împreună, le spun tuturor că sunt împreună şi apoi le spun tuturor că nu mai sunt împreună. De ce să vină un avocat să se înfiltreze, să ştie şi să împartă averea lor?
La început nu le-am dat dreptate, dar pe masură ce am înţeles ce-i cu procesele am trecut de partea lor. Îţi ţine de cald hârtia prin care poţi demonstra că ai trecut, la un moment dat, pe numele lui sau al ei în unele cazuri?
Îmi amintesc de un tinerel, ce se îndrăgostise lulea de prietena mea Floarea, pe care-l chema Raţă. Voia să o ia de nevastă urgent, însă ei nu-i trecea nici prin gând.
-Dacă vrei trec pe numele tău! îi propusese acesta disperat.
-Nu, deocamdată nu sunt pregătită pentru căsătorie, a reuşit ea să-l convingă şi peste câteva zile nu mai erau împreună.
Mare brânză, domnule Raţă! Dumneata crezi că dacă-ţi schimbi numele eşti mai bun? Tot o pasăre comună rămâi. A, dacă te chema Lebădă era altceva! Dar nu cred că pe prietena mea o interesa asta. Ea l-a iubit pe nepotul doctorului din sat, în adolescenţă! Rupea podelele pe la căminul cultural cu el! Şi cum avea în copilărie doi obraji bucălaţi, ca două mere Ionathan, de o parte şi de alta a nasului ei puţin cam mare, ca al bunicii după tată, vă imaginaţi cum arăta după o învârtită ce dura câteva minute? Dar el fusese dragostea ei! Nici nu durase cine ştie ce, dar schimbând-o cu altă fată din sat, ea devenise geloasă, singura dată în viaţă. De ce? Nu ştiu, că doar nu era rupt din soare. Asta e părerea mea. Ea însă îl vedea ca pe ca pe Făt-Frumos. Nu-i frumos ce-i frumos, îi frumos ce-ţi place! De gustibus, non disputandum.
Prietena asta a mea era mai mare decât mine cu trei ani şi nu avusese o viaţă grea în copilărie. Părinţii ei deveniseră mai înstăriţi şi-i îndepliniseră dorinţele mult mai mult decât ni le-au îndeplinit nouă, mie şi lui sora mea părinţii. Mama ei dorea să o vadă profesoară în sat, ca să rămână în casă cu ea. Eu nu! Eu doream să plece din sat, cu orice chip. Dacă ar fi vrut să se întoarcă mai târziu, foarte bine. Dar nu înainte de a vedea lumea. De a vedea cât e de mare lumea şi dincolo de munţii Carpaţi şi dincolo de Dunăre şi de Marea Neagră. Nu departe de noi era satul în care s-a născut Aurel Vlaicu, şi de ce să nu zboare şi ea?!
