Criza curentă (Covid19/SARS2) aduce în atenție, pentru mine cel puțin, problema referitoare la poziția științei și a oamenilor de știință în relație cu influența lor asupra felului în care funcționează societatea. Problema este, în opinia mea, că oamenii de știință sunt priviți de mulți ca fiind arbitri finali ai „adevărului” – ergo, capabil, deaspura tuturor celorlalți, să decidă în privința hotărârilor de politică practică afectând societatea. Sunt de părere că acesta este un fel de gândire și practcă defectuos, și chiar periculos.
Nu cred că știința, și oamenii de știință trebuie să funcționee la nivel strategic. Rolul lor ar trebui să ramână la nivelul operațional, tactic cel mult. Voi folosi analogia democrației – un fenomen din ce în ce mai rar, din păcate… Ca o paranteză, după cum spunea Winston Churchill, democrația este cea mai proastă/ineficientă formă de guvenare… asta până când începi s-o compari cu toate celelalte!
Cum funcționează o democrație… funcțională? Are ea la vârf, la putere, ca diriguitori ultimi, strategici, ca dătători de legi etc – specialiști? Oameni de știință? Nu. Dătătorii de legi și decizii finale, strategice, sunt politicienii (parlamentari, senatori, miniștrii, prim miniștrii, regi, regine – amatori, dacă vreți, ne specialiști, „laici”. Ei sunt reprezentanții cetățenilor obișnuiți, ca mine și ca tine. Eu formulează și votează legile, decidi politica de aplicare a lor în practică. Sigur, sub ei, și în serviciul lor, pot funcționa grupuri de specialiști, de oameni de știință – dar rolul lor este de consilieri tehnici, sau de implementatori – aceștia NU iau deciziile finale, strategice.
Deciziile importante, strategice, politice (etimologia fiind „polis”/cetate – cetățeni), sunt luate pe baze largi, și nu numai pe baze științifice, care ramân din necesitate înguste.
De ce? Fiindcă deciziile strategice, de politică aplicată, trebuie să țină seamă de multe elemnte, de numeroase variabile ce depășesc cu mult cardul îngust, științific – pentru a afecta ( pozitiv, se speră) cea mai larga proporție posibilă din numărul cetățenilor. Pentru a realiza acest lucru, politicienii trebuie să facă continuu compromisuri (un lucru important) intre diferite variabile – spre exemplu timpul (fiindcă pot exista diferențe între efectul pe termen scurt, mediu, sau lung al unei hotărâri), sau diferitele grupuri de interese (spre exemplu angajații și angajatorii, cei din domeniul public sau privat etc), sau probemele internaționale prezente care pot afecta o hotarâre politică internă etc etc etc etc. (De aceea nici o hotărâre politică nu poate fi perfectă, și nici nu trebuie să ne așteptăm la această utopie).
Dar reîntorcându-ne la oile noastre – concluzia este că o hotărâre politica nu poate fi luată numai be baze științifice, pe opiniile specialiștilor. Ei sunt numai unul din elementele care influențează și modelează hotărârea, dar nu singurul – atunci cînd politicieni trebuie să ia decizii. Nu este de domeniul oamenilor de știință ca sa ia în considreație toate aceste variabile complexe, interactive, care pot afecta o decizie asupra societății în general, sau a unui segment din ea. Am dat doua-trei exemple de asemenea variabile (care sunt dincolo de domeniul specialiștilor) dar numărul lor poate fi mult mai mare.
Deci… arbitrul final al „adevărului în acțiune” (exemplul dat, fiind cel al politicilor), sunt laicii – oameni de rând, politicieni, parlamentari, regi, regine. Nu specialștii, sau oamenii de știință, care ramân un element important in luarea deciziilro, dar doar UNUL din posibilele elemente. Și e normal să fie așa. Unele state au făcut experimente, aducând pentru o perioadă grupuri la putere, în poziții stragecige, grupuri de „tehnocrați”. In cel mai bun scenariu, aceștia au funcționat aproape la fel de bine precum politicienii adevărați (laicii), dar de multe ori au funcționat mult mai deficitar.
Acest fenomen – de a nu pune neparat știința în rolul de arbitru ale cărui hotărâri sunt fără drept de apel – ar trebui aplicat la viață în general. NU vreau să diminuezi importanța științei. Ci să atrag atenția că în ultima vreme (câteva decade) a fost pusă pe locul hotărâtor, strategic, ca ultm arbitru al adevărului. Dumnezeu a murit (cum a spus Nietzsche) iar locul lui a fost ocupat de știință. Oamenii de știință sunt acum marii preoți ai noii religii.
În loc să ramână în rol operațional/tactic, științei i-a fost pus pe tavă rolul stratecic. Ori, cum am argumentat, ea nu este echpată să țină seamă de complexitatea vieții și comortamentului uman individual, ca societate, țări, și omenire în general. Nu are modalitatea de a analiza coerent toate aceste variabile. Nu este echipată pentru așa ceva.
Se asumă, în mod greșit, că știința, și oamenii de știință – pot răspunde orcărei întrebări, și sunt repozitorii cunștințelor finale, și de netătăduit IN ORICE DOMENIU. Argumentul meu este că există domenii pe care știința nu le poate acoperi (arta, filozofi, întrebările existențiale fundamentale etc, sunt doar câteva exemple).
Dar substratul începutului acestor probleme – care a dus la această lipsă de echilbru în favoarea științei, este mult mai complex. Nu îl voi aborda acum. Dacă ați citit până aici, vă veți întreba care-i legătura acestui eseu cu titlul lui? Nu știu nici eu. Poate este doar o refulare a subconștientului meu, dar asta e doar o bănuială.
***
WHO DECIDES IF THE PUDDING IS GOOD?
The current Covid19/SARS2 crisis has brought into focus, for me at least, the conundrum regarding the position of science and scientists in relation to how society functions or should function. The problem is, in my view, that scientists are viewed, by many, as the ultimate arbiters of “truth” – and therefore the ones capable, above everybody else, to determine public policy. I believe this is very flawed thinking, and ultimately can be dangerous.
I do not think that science and scientists should function at a strategic level. Their role should be pitched at the operational or, at most, tactical level. I will use the analogy of a functioning democracy (an increasingly rare phenomenon, sadly). As an aside, when considered on its own, democracy as a concept and practice is – as Winston Churchill aptly put it – a very inefficient way of governing. But it looks suddenly far better (it is the best in fact) when compared with any other form of government!
How does a functioning democracy… function? Does it have in charge, as ultimate strategic decision makers and lawmakers, broadly speaking, specialists? Scientists? No. The ultimate law and decision makers are politicians, most of which are “lay people”. They are the representatives, proxies, of ordinary citizens, you and me – be it as parliamentarians and senators (formulating and passing laws) or as ministers of different departments, as executives, dispensing policy in a practical manner. Sure, under them may function some groups of specialists, scientists in their various domains, which act as either advisers or even implementers – but NOT as ultimate decision makers. The decisions are formed and formulated as policy – meaning on a political (meaning broader reasoning) basis, not purely on a scientific basis (which will necessarily remain narrow). The term polis (etymology for politics) stand for city – citizens, ordinary people. In other words the policies are meant to focus first and foremost on the interest of the broadest possible segment of citizens. To achieve this (which it will never do perfectly), it needs to always compromise and do trade-offs – be it in terms of time (short vs long terms, for example), implications and links to other policies, effect on different interest groups and complex criteria on how to grade this, international issues possibly interfering with the effect of the policy etc etc etc etc. (this is WHY policy will never function perfectly, nor should it be expected to).
But returning to the issues germane to this discussion – a policy decision cannot and should not ever be made purely on scientific, specialist, terms. Specialists and scientists can at best act as advisors from their narrow segment of specialization. They are only one element of many variables politicians need to consider when making laws, designing policy etc. Scientists cannot possibly understand or decide in terms of all other complex variables affecting policy – and above I described only two or three as examples, but there could be many more.
So… the final arbiter of “truth in action” (policy applied) are lay-people – politicians, parliamentarians, ministers, prime-ministers, presidents, kings, queens – and NOT scientists. And so it should be. This makes sense. Sometimes countries have brought it “technocrats” as law and strategic decision makers. These experiences have, at best, been similar, in terms of the quality of the policy effects, to those made by layman (real) politicians, and often they have been worse.
This (the non-primacy of science) should also apply to life in general and to worldviews – but it does not, right now, and this, I regard as dangerous (I may deal with why I believe this in another essay). Science and scientists have become de facto (self-appointed, but also enabled by us) high priests of what is “true knowledge”. It and them have been allowed to dictate strategy, instead of remaining at the operational/tactical level, which is their natural and effective place of action.
There is this assumption of the superiority or even the singularity of scientific knowledge. In other words that the scientific method is the only way to access any possible knowledge and to answer any possible question. That is perhaps the reason why this unbalance situation – in which scientists have become high-priests of a new religion – has begun and flourished.
Of course, my posit is that no, science is not the only way of gaining knowledge, that there are fields of inquiry and endeavour which science is not equipped to cope with. Moreover, that science, while efficient at an operational/tactical level – as a useful set of tools and mechanisms for gaining knowledge in its circumscribed domains – should not be allowed the strategic role it is allowed today, where everyone simply bows to it and follows it.
Sure, the substrate of this problem is a lot more complex – and it pertains to how this unbalanced way of thinking has developed and why. But I will stop here, for now. If you read this far, some of you might have (good on you!) you might wonder why that title. I don’t know either. Some form of subconscious free association. But this is just a guess.
——————–
Daniel IONITA
Sydney, 09.06.2020
