Ar putea fi mai degrabă spațiul balcanic propriu-zis, dacă nu fosta „Republica Banathia”, sau spațiul ocupat azi de indivizii născuți din famiile mixte a multiculturalității Europei Centrale. Dar a apărut o altă concepție, cu care nu doresc să intru în polemică, ci doar să subliniez câteva din caracteristicile ei, până ce acestea nu dispar totalmente din presa noastră „ din teritoriu”. Din păcate, „moda” aceasta ingenioasă se estompează, purtătorii ei și-au cam atins țelurile vieții.
Din păcate, zic, ingenioșii colegi europeni nu au nimic comun cu acest concept. Poate că s-au născut prin orășelele și satele fostului teritoriu imperial, dar nu înseamnă că ar avea afinități elective cu acesta, măcar niște strămoși. Spunea haios Marin Almăjan, „sunt nepotul Mariei Theresa”. Totodată era mirat că pe timpul facultății nu-mi etalasem prenumele „Erwin”, cu toate că-mi era trecut în buletin. Într-o eră comunistă era mai bine să pari român curat. O asemenea eră traversăm și azi. Colegii „europeni” nu m-au invitat în clubul lor, din motive subiective. Pe linie maternă chiar sunt din Mitteleuropa. Străbunicul meu, german/sudet, Johann Jankowszky, venise de la Praga la Budapesta, unde o cunoscuse pe străbunica mea, fiica grofului (ungur!) Soos din Vilagos/Șiria. A rezultat bunica mea, Katarin. Ea devenise secretara comersantului timișorean evreu german, Klein, mare muieratic. El deja avea o familie, două fiice, așa că mama mea, a treia, nu s-a născut legitim…Tatăl biologic a fost gentleman, plătind-o bine pe bunica mea, lipsindu-ne însă astfel de orice moștenire și emigrând în Palestina. Apoi ea se căsătorise cu vienezul Planinger. Mama s-a căsătorit cu ofițerul Gărzii Regale, Bureriu. Bunicii mei, proprietari de magazin, au fost „naționalizați” de comuniști. Tatăl meu a fost pe front, așa că mama și cu mine am fost scutiți de deportare în Siberia.
Este un arbore genealogic tipic pentru o minoritate din Europa Centrală. În clubul E3 nu mai exista așa ceva, așa că, mai bine le-a fost fără un scriitor care să le tot spună că „Mitteleuropa sunt eu…”
Deci, cred că „A treia Europa” e un demers bazat pe o fantazare inexactă, un background cenușiu în care s-ar dori amestecată, cum spune Nicolae Breban, „O echipă de necreatori în primul rând, de comentatori doar…care se cred un fel de guru al culturii româneşti”,
ei fiind persoane fără vocații de scriitor sau alte haruri artistice ( nici nu era necesar din moment ce sunt remarcabili eseiști), alături de câteva nume consacrate în spațiul spiritual occidental:„ Visând la Europa Centrală, paradisul pierdut” scrie Iulia Popovici , „Europa iluziilor pierdute” titrează cu aceeași nostalgie Tudorel Urian. La Timişoara, există (sau exista) și o fundaţie, „ A Treia Europa”, asociată unui Centru de studii nostalgice și o carte-reper, biblia „Mitteleuropa periferiilor”.
Conform reperelor convenite ar fi vorba de un spaţiu cultural, „periferic”, nu știu în raport cu cine, un „construct mental care sfidează geopolitica”. Adică nu se definește printr-o delimitare precisă, în timp ce ne-am fi așteptat să existe un eventual concept vizând suprapunerea cu harta fostelor Puteri Centrale. Care numai periferice nu sunt.
Vom vedea cine i-a inspirat pe cercetători și în ce s-a transformat această inspirație. Asta în timp ce există o concepție globală, chiar după căderea zidului Berlinului și închegarea Uniunii Europene, conform căreia europenii sunt fie occidentali, fie estici. Catolic-protestanți sau ortodocși. A treia cale, struțo-cămila, nu există. E destul de ciudat faptul că „grupul de cercetare” se axează pe nisipuri mișcătoare. Cu umor involuntar Iulia Popovici declară că „însăși regina Angliei a vorbit despre Europa Centrală. Dacă ea spune că există, atunci chiar există. Că nimeni nu ştie cu precizie ce înseamnă, asta e cu totul altceva.” God Save the Queen! Anglia nu se afla în clubul Europei Centrale, cu care s-a războit și era să piardă, împreună cu tot Occidentul european, dacă nu intervemea și cel american…
Tratativele de pace de la Paris din 1919 au demonstrat câtă geografie NU au cunoscut decidenții anglo-americani și francezi care au împărțit continentul. Spre deosebire de acei militari, există (adoptați de club ) un oarecare Michael Heim (SUA) care „cunoaşte toate limbile Europei Centrale”, un Tom Judt (englez, probabil evreu, stabilit în Statele Unite) şi, desigur, eurosceptic, apoi Jacques Le Rider din Sorbona, germanist, specializat în cultură austriacă și, în fine, Vladimir Tismăneanu. Toți autori ai unor studii privind spațiul spiritual vizat de regina anglă.
După dispariţia Imperiului şi decăderea Vienei din drepturile sale de metropolă (ciudat, europoizii timișoreni nu se ocupă și de Budapesta, fiind ei probabil un fel de peneriști), conceptul de “a treia Europă” ar fi reintrat în actualitate ca alternativă la dualitatea Est-Vest. “Noi suntem evreii Europei”, spunea francezul ceh Milan Kundera în ceea ce pare a fi textul fundamental al central-europenităţii și Tragedia Europei Centrale. Observăm că scrieri precum „Tragedia Germaniei” de Lucian Boia și aceeași tragedie germană din opera lui Thomas Mann sunt mult mai consistente decât cele ale autorilor de eseuri din fostul imperiu austro-ungar, adunați și comentați de purtătorii de drapel ai inexistentei Europa nr.3.
Este adoptat și…Kusturica (nu știu ce caută un sârb în marmelada asta!) declara că de când stă la Paris nu mai poate face filme, pentru că în Franţa, spre deosebire de Serbia, (care nu se găsește în centrul continentului, n.n.) nu vede nimic interesant pe stradă când deschide fereastra. Nu tu un Gavrilo Princip, Seselj, un Miloșevic, un Karadjic, un Zoran Bregovic…Ce s-ar mai distra astăzi, de când cu atacurile teroriste! Cineastul a fost inclus în mod abuziv în clubul E3. Balcanii nu fac parte din acest spațiu, timișorenii n-au învățat nimic din lecțiile Tribunalului de la Haga.
Tudorel Urian observă foarte exact că „raţiunile de ordin politic au făcut ca în România să se vorbească prea puţin şi niciodată în vorbe măgulitoare despre spaţiul politic şi cultural al Europei Centrale. Politica unei ţări preponderent ortodoxe, a cărei sărbătoare a întregirii este direct legată de ceea ce se numeşte tragedia Europei Centrale, aflată apoi în zona de influenţă a Uniunii Sovietice nu putea privi decât cu resentimente şi complexe spre un spaţiu pe care istoria oficială îl identifica drept sursă a tuturor primejdiilor imaginabile.” Iarăși o eroare, corectată de Lucian Boia, care vede tocmai în spațiul balcanic primejdia cea mare, și un neobișnuit climat al violenței, nicidecum în Europa Centrală și mai ales în Germania.
Imediat după căderea regimului comunist, la Timişoara ( oraşul din România cel mai ancorat la realitatea culturală central-europeană) a luat naştere, așadar, grupul de cercetare „A treia Europă”, coordonat de Cornel Ungureanu, autor al cărții „Mitteleuropa periferiilor” (PERIFERIA, IATĂ O REALITATE OPTIMĂ PENTRU SPAȚIUL LOCUIT DE ROMÂNI), Mircea Mihăieş şi Adriana Babeţi-Simlovici. Deci ne aflăm în Mitteleuropa periferiilor. Dacă pentru Milan Kundera Europa Centrală era un spaţiu foarte bine conturat din punct de vedere religios, geografic şi politic, pentru Cornel Ungureanu el se defineşte, corect, în primul rînd ca un spaţiu cultural, în centrul căruia se află Viena. (Nu știu de ce nu și Budapesta, mereu absentă din propriul ei teritoriu! N.n.). Aparţin acestui spaţiu „Robert Musil, Franz Kafka, Jaroslav Hasek, Konrád György, Miroslav Krleja, Vasko Popa , Andrei ( se scrie de fapt ANDREAS ) A. Lillin, Franyó Zoltán, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Emil Cioran sau Petre Stoica, toți aderând la spiritualitatea Vienei (…) La sfîrşitul anului 1913, puteau fi zăriţi în celebra Café Central din Viena, aşezaţi la mese diferite, înconjuraţi de prieteni sau de adepţi, de tovarăşi, de tineri rebeli sau de artişti famelici, Freud, Lenin, Hitler, Stalin, Troţki, Stefan Zweig (…); la doi paşi era Hofburgul, reşedinţa bătrînului împărat, care se pregătea să sărbătorească şapte decenii de domnie” (p. 378). Menționez că ar fi trebuit lărgită aria celebrităților cu Stefan George, Georg Trakl, Hugo von Hofmannsthal, expresionismul întinzându-se însă și spre artele care nu-i sunt confortabile autorului cărții. Și Blaga a văzut acolo picturile lui Kokoshka, dar după mine marele poet nu a devenit astfel un expresionist. Dar la muzică nu se pricep deloc comentatorii spațiului Mitteleuropa. Adică postwagnerienii Anton Bruckner și Gustav Mahler țin și ei de Viena. Ca și expresioniștii Arnold Schoenberg, Alban Berg, Webern. De ce nu și bănățeanul Bartok Bela? Suntem de acord că Viena a produs o copleșitoare cantitate de cultură nobilă pe metrul pătrat, incomparabil cu alte locuri din lume. Însă, din păcate, fără Andreas A. Lillin sau Petre Stoica, incluși forțat în acest perimetru cultural. Și fără Rebreanu, Slavici sau un Blaga. A se vedea din ce sentiment tragic al înfrângerii derivă expresionismul austriac și Viena post-imperială. Blaga trăia în lumea victorioasă a României Mari, fără prea multă tristețe existențială…Perceptibilă eventual la pro-germanistul Arghezi. De unde și până unde aceste selecții subiective și incomplete?
Un adept al E3 afirmă șăgalnic: „El însuşi produs cultural al Mitteleuropei periferiilor, Cornel Ungureanu îşi priveşte cu iubire personajele”. Nu știam noi cu ce vienez din Caraș locuim în periferica noastră Timișoară. Și comentariul curge slugarnic: „Cornel Ungureanu este un critic sentimental şi tonul său dobândeşte adesea accente de melancolie tipice literaturii post-imperiale.” Exagerat, căci sigur nici Ungureanu nu e nepotul Mariei Theresa! ESTE O IMPROVIZAȚIE HAZARDATĂ SĂ SE MEARGĂ PÂNĂ LA IDENTIFICAREA UNUI COMENTATOR CU PERSONALITĂȚILE COMENTATE. Și textul mitteleuropean relevă un alt personaj controversat: „Vedeam zilnic trecând prin Timişoara un bătrân înalt, distins, cu un păr alb, nepermis de lung pentru vârsta lui”. Nu e chiar Liszt Ferenc, ci Andreas A. Lillin, căci despre el vorbește nostalgic Ungureanu. Acest hipster comunist este autorul celebrului roman proletcultist „Jetzt da das Korn gemahlen” și al unui volum de amintiri din copilărie, „Măștile”, deci nu este defel reprezentativ pentru așa-zisa Mitteleuropa. Obsedat de extremismul german, Lillin mi-a adus odată la redacție un material conținând o filipică la adresa lui Thomas Mann pe care îl făcea pur și simplu nazist. A trebuit să refuz politicos publicarea acelor aberații, probabil datorate pur și simplu invidiei, foarte frecventă la scriitori. În acele vremuri tânărul critic Cornel Ungureanu îl detesta pe Lillin, care era pe atunci redactor la resortul de critică literară al revistei Orizont. Acuma, că i-a luat locul, poate să-l vorbească numai de bine…Lingușitorii fundației spun: „cartea lui Cornel Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor, este o minunată saga”…MINUNATĂ. Cam vag, dar exagerat. Adjectivele nu trebuie să înlocuiască un comentariu, sobru, fără zorzoane sentimentale.
Scriitorii sunt deobicei personalități de sine stătătoare. Nici măcar un curent declarat, ca expresionismul, nu-i poate aduna în același cenaclu. Comună le este doar ambianța social-politică, nu și modalitățile expresiei artistice. Nu suntem la colhoz. Cât despre URSS, aceasta nu a bolșevizat complet valorile Europei Centrale până la a crea o nouă percepție despre ceea ce a aparținut dintotdeauna spiritului occidental. Struțo-cămila Estului mitteleuropean s-a realizat doar pe plan geopolitic. Desigur, nu sunt de ignorat acei scriitori români pe care desființarea imperiilor i-a transformat sufletește, insuflându-li-se în schimb pasiune pentru ambianța oriental-balcanică a Moldo-Valahiei (Rebreanu, de exemplu.)
Intervin peste un „interviu cordial” pe care și l-au luat reciproc Adriana Babeți-Simlovici și Cornel Ungureanu. Adriana Babeti: „Pentru că acest număr al revistei noastre (Orizont, n.n.) participă la campania de lectură Timișoara (citeste Timisoara, initiata de Fundatia „A Treia Europa” si de „Orizont”, n.n.), m-am gândit ca nu ar fi deplasat sa includem autori care imortalizeaza, evident, în moduri diferite, Timisoara.
Cornel Ungureanu: Evident! Ce ma uimeste la statistica noastra este faptul ca s-a scris enorm, ca exista multa, foarte multa literatura despre Timisoara.
(Erwin Lucian Bureriu, intervenție imaginară: Evident! Nu mă uimește din partea voastră ignorarea romanului meu „URAGANUL DE FIER”, o carte despre spațiul spiritual timișorean, despre Canalul Bega și multiculturalitatea noastră, despre familiile mixte, din care fac parte și eu. Cartea a fost cenzurată în socialism de colegul meu Ion Marin Almăjan, pe când era director al editurii Facla, dar a apărut după revoluție, izbindu-se de tăcerea comentatorilor. Am fost un scriitor între voi, „criticii”, care ați fost și ați rămas simpli spectatori ai creației, „o echipă de necreatori, de comentatori”. Greșeala este că și acum vă imaginați destinul vostru, mult deasupra truditorilor beletristicii. În ce privește poezia mea, critica a observat că e vorba de un expresionism. L-am adulat pe Georg Trakl. Apoi afinitățile elective m-au purtat spre Kafka și Thomas Mann. Spre muzica lui Wagner și Bruckner. Locuiesc, da, la periferie, sau șase luni pe an în STATELE UNITE, dar această „provincie pedagogică” nu ne-a determinat să renunțăm la modelele noastre occidentale…)
A.B.: Am însa convingerea ca tema culturii central-europene, asa cum am început sa o investigam acum 10 ani, într-un proiect de grup, „A Treia Europa”, stimulat de Mircea Mihaies, nu s-ar fi lasat descoperita altundeva în România decât la Timisoara, asa cum am imaginat-o noi. Initial ca proiect pedagogic si stiintific, dar si ca proiect cultural. Tinerii care s-au ocupat cu precadere de studiul literaturii (Marius Lazurca, Dorian Branea, Gabriel Kohn, Daciana Branea, Sorin Tomuta, Tinu Pârvulescu, Ciprian Valcan, Szekernyés János, Ioan Peianov, Balász Imre, Eleonora Pascu, Laura Cheie, Aranka Bugy, Adina Costin, Gabriela Glavan, Cristina Cheveresan, Dana Chetrinescu, Dumitru Tucan, Sorin Cucu si câti altii), dar si cercetatorii maturi, începând cu Andrei Corbea, Jacques Le Rider, Kazimierz Jurczak, Vasile Popovici, Ioana Both, Smaranda Vultur si noi doi, cu totii putem depune marturie pentru ideea de mai sus.
(E.L.B.: Este cu adevărat impresionant cum se formă, în jurul nucleului tare, un grup, sectă, cenaclu. Revoluția culturală din 1989 a MĂTURAT vechea strânsură intelectualicească, forțând intrarea în scenă a mai noilor păpușari care agită idei și fantome, ocupând tot spațiul tipografic finanțat de stat și Uniunea Scriitorilor, din cotizația noastră a tuturor. Sunt autoproclamații TINERI SCRIITORI ȘI ZIARIȘTI, cu trecerea anilor, nici nu mai sunt atât de tineri…)
C.U.: Ai dreptate. Dar, spre deosebire, de pilda, de ceea ce au facut grupurile de antropologie-istorie orala (al Smarandei Vultur) sau cel de sociologie, prin studiile Gabrielei Coltescu sau Alin Gavreliuc, ca sa nu mai vorbim de istoricii afiliati fundatiei (Valeriu Leu, Victor Neumann, Vasile Docea), noi nu am focalizat suficient Timisoara.
A.B.: Nu mai vorbesc despre suita de numere tematice realizate pentru „Orizont”. Interesant de stiut ar fi ce impact real are în restul țării aceasta vizibilizare a Timisoarei, care, pentru noi, e o chestiune de constiinta civica si culturala, fara sa avem o clipa senzatia ca am face apologia unui provincialism ulcerat de orgolii si frustrari.
C.U.: Cred ca, în majoritatea cazurilor, stradania noastra e bine perceputa, desi la început au fost voci care ne-au amendat cu suspiciune.
(E.L.B.: E de mirare suspiciunea? E de mirare că, în locul lui Petre Stoica nu vorbiți mai degrabă despre Nicolae Breban. Descendența sa este germană iar afinitățile sale țin de Nietzsche și Thomas Mann…)
Care este, de fapt, A TREIA EUROPA? În mod categoric SPAȚIUL BALCANIC, cel al fostei Iugoslavii. O foarte bine definită zonă geopolitică, se sustrage de la normele europene. Lucian Boia, în TRAGEDIA GERMANIEI oficiază o exonerare a vinovăției Puterilor Centrale în WW I, atrăgând atenția asupra incompatibilității europene a Serbiei cu Europa. Istoricul nu acceptă canonul interpretativ dominant al istoriografiei postbelice potrivit căruia Germania ar fi avut în mod exclusiv vocaţia unui stat generator de război, totalitarism şi antisemitism. S-au văzut aceste înclinații şi la alte naţiuni europene de seamă: expansionism, militarism, rasism. Tot răul a pornit de atentatul de la Sarajevo, un impuls contra unui imperiu bine consolidat economic și cultural, dintr-o persistentă invidie, dintr-un complex de inferioritate atavic.
Lucian Boia: “Ar fi naiv să ne închipuim că Serbia era mai binevoitoare cu naţionalităţile decât Austro-Ungaria. I-a lipsit, ca peste tot în Balcani, cultura acceptării diversităţii etnice şi a identităţii minoritare…Despre Bosnia orice discuţie este inutilă; recentul genocid ar fi fost de neconceput sub stăpânirea austro-ungară. Austro-ungarii discriminau, dar nu masacrau. Trebuie spus că Serbia a dovedit, de-a lungul unui întreg secol, un potenţial de violenţă ieșit din comun.”
Se adaugă aici, ca o reconfirmare a imperialismului Serbiei Mari, încurajat de pacea wilsoniană: mai târziu Tito avea să-i ceară lui Stalin teritorii, doleanțe stopate de dictatorul asiat. Au urmat odioasele măceluri gestionate de Miloșevici, războiul religios/schismatic, sancționat în mod necesar de bombardamentele NATO. La ce ne putem aștepta dinspre Balcani? La câte o surpriză, cum a fost recenta admisie a migranților dinspre Serbia spre Occident. Maghiarii au fost primii care au ridicat un gard de apărare a civilizației apusene, în vreme ce, așteptând inutil să fie inclusă în UE, Serbia, aparent tolerantă față de migranți, trimitea inclusiv teroriști, ca-ntr-un război cu Europa; nu mai era Gavrilo Princip, erau musulmanii kamikadze.
Ce fel de artă emană din această a treia Europă? Străbat în afară câteva mostre de literatură cu iz naționalist și antiamerican. O muzică stranie, poluantă, cu aspect oriental. O Lepa Brena…Un exemplu de kitsch agresiv, zgomoteca muzicală a lui Goran Bregovici. Aproape de neînțeles sunt afinitățile românilor cu aceste manifestări „artistice”. Prosârbismul valah se explică prin afinitățile cu spațiul balcanic al Estului României…Dar despre asta, altă dată.
„Mitteleuropäischer Wirtschaftsverein” (Central European Economic Association) was established in Berlin with economic integration of Germany and Austria–Hungary (with eventual extension to Switzerland, Belgium and the Netherlands) as its main aim. Another time, the term Central Europe became connected to the German plans of political, economic and cultural domination. The „bible” of the concept was Friedrich Naumann’s book „Mitteleuropa” in which he called for an economic federation to be established after the war. Naumann’s idea was that the federation would have at its center Germany and the Austro-Hungarian Empire but would also include all European nations outside the Anglo-French alliance, on one side, and Russia, on the other. The concept failed after the German defeat in World War I and the dissolution of Austria–Hungary. The revival of the idea may be observed during the Hitler era. In 1927 the Central European countries included: Austria, Czechoslovakia, Germany, Hungary, Poland and Switzerland. Italy and Yugoslavia are not considered to be Central European because they are located mostly outside Central Europe.” România iese integral din combinație, căci Occidentul nu face diferențe între Moldo-Valahia, adică Estul și fostele teritorii imperiale central-europene, Ardealul și Banatul. Oricum, e interesant de observat acest comentariu care a inspirat fundația timișoreană.
O a treia Europa a fost, cel puțin din punct de vedere geopolitic statul Republica Banathia (1918) și ar fi urmat statul Transilvania (deziderat al emigrației române de la Paris, 1945). Republica bănățeană a fost proclamată înaintea Republicii Ungare. O formațiune statală într-o regiune fără tradiţie în acest sens până atunci, dar în contextul în care în Europa Centrală monarhiile se transformau în republici social-democrate. A fost prima de acest fel din Europa Centrală. Ideea acestei formule statale era aceea de a păstra Banatul între granițele naturale, Mureș-Tisa-Dunăre-munți, în integralitate. Acesta a fost nu numai un deziderat maghiar-german, ci și o dorință a românilor. Provincie a Ungariei, Banatul era o entitate cu o personalitate distinctă, acea jumătate montană era și bine industrializată, bogată în huilă, fier și mai târziu în uraniu. Jumătatea de câmpie era fertilă, bine organizată de pe vremea colonizării realizată de habsburgi. Poseda cea mai densă rețea de căi ferate de pe continent. Multietnic, Banatul arăta ca un land central-european. Conștiința de sine a locuitorilor îi făcea să se identifice, după 1918, cu aspirații autonom-statale. Conducerea Republicii Bănăţene se străduia să menţină o unitate, în tonalitatea toleranței tradiționale, față de apartenenţa etnică a locuitorilor, un gest nobil care a fost apreciat în contextul stării de confuzie în cazul populaţiei germane, considerată înfrântă într-un război pe care nu ea l-a declanșat și care era singura naţionalitate importantă fără un stat de aceeaşi origine în vecinătate. Reșița germană susținea Banathia. “Manifestul şvăbesc” cerea ca Banatul să nu fie divizat de către Conferinţa de pace, în fond, același lucru îl cerea și Adunarea de la Alba Iulia, să i se acorde o “autonomie suverană”, iar apartenenţa sa viitoare să fie hotărâtă printr-un plebiscit. Care n-a avut loc. Conform realității, Lucian Boia consideră că nici la Alba Iulia nu a fost un plebiscit deoarece nu a existat un vot al tuturor naționalităților, care ar fi avut, probabil, un alt rezultat.
Balcaniada unităţilor militare sârbe a continuat în Banat ocupând abuziv Timişoara. Banatul sârbesc nu a avut un precedent statal, fiind rodul împărțirii teritoriale de la Paris.
ION ANTONESCU prezenta un document la Conferința Păcii, 1919: “Prin cedarea Torontalului se stabileşte între noi şi sârbi o frontieră cu totul artificială, ceea ce din punct de vedere militar este rău pentru ambele ţări. Din punct de vedere istoric Banatul şi cu el Torontalul n-au aparţinut niciodată sârbilor. În ziua când Torontalul va fi în mod arbitrar rupt din trupul Banatului noi nu vom mai putea întinde nici odată o mână prietenoasă celor pe care i-am ajutat în momente grele.”
MIRCEA RUSNAC: „Cele 114 zile ale existenţei Republicii Bănăţene au zburat ca vântul şi ca gândul. Statele învecinate s-au năpustit, precum o haită de lupi hămesiţi asupra unei prăzi bogate, sfâşiind-o.”
SEVER BOCU:„L-au despicat, după o înţelepciune solomonică, Banatul în două şi azi se caută rătăcite, stinghere, aceste părţi amândouă, căci pe locul amputaţiei se scurge sângele şi puterea lor deopotrivă!”
Există și o Europă a familiilor mixte. În România mică acestea erau mai mult rezultantele căsătoriilor între neamuri ortodoxe ori musulmane. Ele aparțin, așadar Estului. Ardealul și Banatul sunt zone ale căsătoriilor dintre români și maghiari, germani, evrei sefarzi. Așadar europeni occidentali, până în 1918. Productul literar-artistic al acestei categorii de indivizi ar reflecta în modul cel mai original conflictul lor sufletesc, afinitățile elective, înclinația spre o rasă sau alta. Multiculturalitatea este o comoară încă nevalorificată, necomentată în studiile vreunei fundații. Oamenii cu sânge amestecat s-ar putea să ofere vaccinul antinaţionalist.
Și de ce n-ar fi „A Treia Europa” întreg acel cordon sanitar, impus de pacea de la Paris, ca tampon între bolșevismul sovietic și Occident, adică Iugoslavia, România Mare, Polonia, Cehoslovacia? Un spațiu geopolitic, care și-a demonstrat virtuțile fracționându-se, mai mult sau mai puțin violent. Ar fi interesant ca obiect de studiu, pentru istorici, sociologi, dar și pentru prefațatori și comentatori de literatură și arte. Frământările interne ale intelighenției acestor state, unele fără o existență anterioară, altele sfâșiate de seisme naționale au avut, fără îndoială rezultante originale, adică opere lipsite de un precedent în lumea modernă.
EPILOG. Așadar, privită cu detașare, din exterior, prezența unui spațiu spiritual central-european devine o iluzie privată, adepții ei creează o diversiune utopică. Tipic pentru România post-revoluționară în care modalitatea de a străbate în viață este asocierea în grupuri de acțiune, studii, fundații. Nu e considerată viabilă existența personalităților în afara clanurilor. Asocierea este deobicei emblema existențelor mai puțin dotate cu harul creației individuale, care nu mai valorează nimic într-o lume lipsită de criterii valorice. A treia Europa nu este lumea artistică. Este găselnița unui grup de intelectuali fără deosebite vocații artistice, cu un trecut apropiat de fostul activism al perioadei socialiste, care se dezic de un trecut lipsit de mărire, în care au încercat să-și construiască o operă folosindu-se de materia primă din imediata apropiere.
Decăderea beletristicii a favorizat o lume de prezentatori, comentatori, recenzenți, care au izbutit să obțină joburi rentabile, voind să reprezinte resturile spirituale ale împărăției.
ERWIN LUCIAN BURERIU
San Francisco
