Impresionat de forța artistică a nuvelistului, romancierului și formidabilului povestitor Cinghiz Aitmatov (1928-2008), cu certitudine cel mai cunoscut scriitor kirghiz, iată ce spuneam despre el în articolul Rolul de frunte al povestitorului în marea literatură rusă din 10 septembrie 2011: „Dintre scriitorii sovietici de după Gorki, cu siguranță că cel mai înzestrat povestitor este kirghizul Cinghiz Aitmatov. A făcut din plin dovada înzestrării sale de narator chiar de la apariția splendidei nuvele Geamilia, un emoționant poem închinat dragostei atotbiruitoare.
Talentul lui de excepțional povestitor iese în evidență și din scrierile sale de maturitate, precum romanele O zi mai lungă decât veacul și Eșafodul, în care încântarea cititorului este permanent ținută trează atât prin fluența istorisirii și prin suplețea criticilor la adresa regimului totalitar, cât și prin fermecătoarele povestiri concepute aidoma unor paranteze, ca de pildă tulburătoarea istorie a mankurtului, povestiri care au menirea să dilate și să îmbogățească acțiunea din punct de vedere emoțional și artistic”.
Da, în marea literatură rusă (inclusiv partea valoroasă a celei sovietice), care știm prea bine că este plină ochi de redutabili povestitori (Nikolai Gogol, Lev Tolstoi, Anton Cehov, Ivan Bunin, Maxim Gorki, Mihail Șolohov și alții), căci după ce în anul 1956 este admis la Institutul de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova, iar în perioada 1958-1966 devine corespondentul ziarului Pravda în Republica Kirghiză, el scrie cu aceeași determinare și folos cultural în limba rusă și maternă.
1.Nuvelistica aitmatoviană
Recitind în aceste zile câteva dintre cele mai izbutite și cunoscute nuvele ale lui C. Aitmatov, incluse de Editura Albatros (București, 1989) în volumul Cântecul stepei, cântecul munților (Geamilia, Plopșorul meu cu băsmăluță roșie, Vaporul alb, Cocorii timpurii), ba chiar și captivantele romane O zi mai lungă decât veacul și Eșafodul, mi-am zis că nu strică să-mi sistematizez în scris impresiile artistice (și nu numai) zămislite de aceste proaspete și atente lecturi, astfel încât – cu conștiința lucrului temeinic făcut – să mă bucur că ele vor ajunge la mulți iubitori de bine, frumos și adevăr.
Da, dar nu înainte de-a face cuvenita precizare că avem parte de asemenea delicii spirituale prin străduința unor admirabili traducători: George Lesnea, Mircea Aurel Buiciuc, Nicolae Iliescu și Ion Covaci din limba rusă, Ion Frunzetti, Edgar Papu și Sorin Mărculescu din spaniolă, Petre Solomon și Ion Frunzetti din engleză, Alexandru Philippide, Teodora Popa-Mazilu și Marcel Gaftone din franceză, Eta Boeriu și Tudor Moise din italiană, Ștefan Aug, Doinaș și Al. Philippide din germană etc.
Apărută în anul 1958 (prima creație aitmatoviană referențială), nuvela Geamilia l-a impresionat atât de mult pe scriitorul Louis Aragon, traducătorul ei în franceză, încât a considerat-o „cea mai frumoasă poveste de dragoste din lume după Romeo și Julieta”. Adică o capodoperă, care cunoaște numai în Franța șapte ediții…
Acțiunea nuvelei se petrece într-un aul/ail (sat) kirghiz în timpul celui de-al doilea război mondial, aul în care – ca pretutindeni în localitățile sovietice din acei grei ani – munca trudnică de bărbat căzuse pe umerii femeilor, bătrânilor, invalizilor și adolescenților, toți aceștia trebuind nu numai să-și asigure cele necesare traiului de zi cu zi, ci și să sprijine „frontul îndepărtat, undeva între Kursk și Oriol” cu hrană.
Tocmai de aceea, scriitorul dedică nuvela „Tuturor celor de-o vârstă cu mine (cu naratorul, nota mea, G.P.), care au crescut cu mantalele părinților și ale fraților mai mari”, iar naratorul-adolescent, cumnatul Geamiliei (soțul ei Sadîk era pe front!) ne înfățișează epuizanta muncă din timpul secerișului: „Săptămâni întregi nu treceam pe acasă, zile și nopți în șir ne aflam pe ogor, la arie ori în drum spre gară, unde erau cărate grânele”.
Raporturile dintre narator și Geamilia sunt excelente: el îi spune gene (nevasta fratelui mai mare), iar ea îl alintă cu kicine-bala sau „băiețelul”, „deși nu mai eram deloc băiețel și ca vârstă nu ne despărțeau prea mulți ani”. Însă datina/tradiția cerea cumnatei „să se adreseze fraților mai mici ai bărbatului cu kicine-bala ori kaini”.
În plus, Geamilia fiind „fără asemănare”, ei se simțeau formidabil împreună: „(…)eram voioși și puteam să râdem din nimic, să ne fugărim prin curte”. Acea „fără asemănare” a Geamiliei rezultă din tușele impecabil aplicate de autor pe portretul ei fizic („Bine făcută, zveltă, cu părul aspru și drept, împletit în două cozi groase, își lega cu iscusință basmaua albă, trăgând-o pieziș pe frunte; îi ședea bine și îi punea în valoare pielea smeadă și netedă a feței”) și pe definitoria succesiune a schițelor moral-spirituale (ca fiică de herghelegiu, se pricepea foarte bine la cai și călărit; „în firea ei se făceau simțite oarecari trăsături bărbătești, ceva aprig, uneori violent”; știa să se înțeleagă cu vecinele, însă „dacă era jignită pe nedrept, n-o întrecea nimeni în cuvinte de ocară, ba, uneori, mai și târnuia pe vreuna dintre buclucașe”; îi respecta pe vârstnici și-i asculta, fără să-și plece cu fățărnicie capul în fața lor și „nu se ferea să-și exprime părerile” cu curaj și în mod deschis; nu în ultimul rând, era veselă „ca un copil”, fapt pentru care „dădea buzna în curte” când se întorcea de la muncă și-i plăcea să cânte, îngânând mereu ceva, „fără să se sfiască de cei bătrâni”), dar neasemănarea tinerei eroine se afirmă până la șocant atunci când se îndrăgostește lulea de nearătosul Daniar (fire închisă, necomunicativă, cu un picior beteag, ochi visători și o singură bluză de soldat, pe care o îmbrăca umedă după ce și-o spăla singur în râu), mai exact de cântecele lui răscolitoare despre munți și stepă (în astfel de momente, mărturisește naratorul-adolescent, „îmi venea să mă culc la pământ și să-l îmbrățișez puternic, numai pentru că îl poate iubi într-atât”), așa încât – mai înainte de întoarcerea lui Sadîk și fără să se sinchisească de gura consătenilor sau de năvalnica afecțiune a lui kicine-bala, singurul martor tăcut al revirimentului celor doi – pleacă pentru totdeauna în lume cu omul iubit.
Da, pentru că însetată de dragostea îndelung așteptată și neprimită în scurta conviețuire (de doar patru luni) cu soțul legiuit, la arie Geamilia îl caută pe Daniar („am venit, singură am venit”), unde – simțind mai profund ca naratorul-adolescent „că sufletește e mult mai bogat ca noi toți” – îi face această declarație-rugăciune a femeii împlinită sufletește prin atotputernicia dumnezeiescului sentiment: „N-am nevoie de el (de soț, nota mea, G.P.), de dragostea lui târzie, zică lumea ce o vrea! Iubitul meu, singuraticul meu, n-am să te dau nimănui! Eu te iubeam de mult, Și când nu te cunoșteam – te iubeam și te așteptam, și tu ai venit de parcă știai că te aștept!”
Scrisă într-un limbaj cuceritor de simplu și curgător (traducătorul Nicolae Iliescu a preferat să utilizeze termeni neaoși, precum: ail, adal, arîk, ketmen sau gighit, dând la subsol explicațiile trebuincioase), nuvela Geamilia impresionează atât prin sublima ei armonie lăuntrică, principalul izvor al uriașei sale bogății artistice, cât și prin frumusețea „picturilor” (prezente, de altminteri, în toate scrierile acestui mare maestru al cuvântului): „Se făcuse noapte, pe cer scăpărau roiuri de stele, stepa picotea somnoroasă, și numai cântecul lui Daniar curma tăcerea, răsuna și se stingea în depărtarea blândă, întunecată”.
Întrucât celelalte trei nuvele din volumul Cântecul stepei, cântecul munților nu se ridică la valoarea artistică a Geamiliei, le voi prezenta in nuce.
De pildă, nuvela Plopșorul meu cu băsmăluță roșie este compusă dintr-o introducere (întâmplătoarea întâlnire a povestitorului cu un șofer ciudat), două povestiri (prima a șoferului Ilias, reîntâlnit de autorul-ziarist în compartimentul trenului spre Kirghizia, cealaltă a faimosului cantonier/picher Baitemir Kulov din munții acestei țări) și un scurt Epilog: angajamentul lui Ilias că va începe o nouă viață, după ce marea dragoste Asel (căsătorită cu el peste vrerea părinților ei) se satură de bețiile și derapajele lui, își ia copilul și pleacă în lumea largă; de fapt, ea este găzduită de vrednicul și nefericitul Baitemir, a cărui familie și casă fuseseră „măturate” de o avalanșă, pentru ca după mai mulți ani și în urma unui accident provocat de conducerea camionului sub influența alcoolului, Ilias să fie găzduit chiar în casa cantonierului, unde-și întâlnește familia complet înstrăinată de el (Asel nu vrea să-l cunoască, băiatul nu-l mai ține minte).
Dincolo de captivanta ei fluență, nuvela Plopșorul meu cu băsmăluță roșie reține atenția cititorului prin două caracteristici: (a) Partea cea mai consistentă este spovedania lui Ilias în Povestirea șoferului, modalitate narativo-artistică ce te duce de îndată cu gândul la celebra nuvelă Sonata Kreutzer a lui Lev Tolstoi (noaptea, într-un compartiment de tren, nefericitul Pozdnîșev își descrie chinurile provocate de gelozie și evoluția acesteia până la uciderea soției sale), apoi la F.M. Dostoievski, în a cărui operă, ea (spovedania) este mereu întrebuințată, atât de sufletele pure (prințul Mîșkin, Alexei Karamazov), cât și de cele infernale (Nikolai Stavroghin, Dmitri Karamazov); (b) Nespusa duioșie aitmatoviană însoțește ca o umbră mai multe personaje (Ilias, Asel, Baitemir), greu încercate de război și de atrocitățile sovietice postbelice (magistrală este denunțarea acestora în romanul O zi mai lungă decât veacul prin legenda mankurtizării!), însă cu toții le depășesc și se salvează, fie prin conștientizarea lor și prin sinceră căință (cazul lui Ilias), fie prin voință și providențiala întâlnire a sufletelor înrudite (Asel și Baitemir).
Extrem de duioasa nuvelă Vaporul alb, înfrățită prin temă cu scrierile lui Charles Dickens și în plan artistic cu întreaga literatură universală a genului, înfățișează puținele bucurii (poveștile bunicului Momun, îndeosebi aceea despre Maica Cerboaică cea Cornută – străbuna bughinilor din munții Tian-Șan și din vecinătatea lacului Issîk-Kul, ocheanul cu care privește vaporul alb de pe marele lac endoreic, visând că el – prefăcut în pește – înoată până la vas, unde se întâlnește cu tatăl său care este marinar, care l-a părăsit și acuma, aidoma mamei stabilită la oraș, are o altă familie, mult îndrăgitul ghiozdan dăruit de bunicul pentru prima lui zi de școală, pe care-l culcă în pat alături de el și cu care discută ca și cu un bun prieten, ba chiar stâncile botezate de el „cămila culcată”, „șaua”, „lupul” și „tancul”), dar mai ales multele și tăcutele suferințe ale unui băiețel de șapte ani și fără nume (cu siguranță că autorul a dorit să facă din el exponentul tuturor copiilor nefericiți!), abandonat de ambii părinți (noroc cu bunicul Momun, singura ființă care îl iubește și-i pasă de el) și fără prieteni, dar atât de impresionabil și înzestrat (fratele mai tânăr al mult înzestratului și nefericitului Janko din scurta nuvelă Janko-muzicantul a lui H. Sienkiewicz), încât – martor fiind la ticăloșiile unchiului Orozkul: beții, bătăi administrate sterpei Bekei, fata mai mare a lui Momun, nu în ultimul rând disprețul și grosolănia cu care-și tratează socrul – ajunge să-și pună întrebări alarmant de grave pentru frageda lui vârstă: „De ce trăiesc oamenii astfel? De ce unii sunt răi, iar alții sunt buni? De ce unii sunt fericiți, iar alții nefericiți? De ce sunt unii de care se tem toți și alții de care nu se teme nimeni? De ce unii au copii, iar alții nu au?”
Iar atunci când, sculat de pe patul de boală, asistă cu dezgust la ciopârțirea și înfulecarea superbei Maici Cerboaică cea Cornută, împușcată prin indirecta vrere a lui Orozkul chiar de inimosul și serviabilul Momun Descurcărețul (e drept, a pângărit acest lucru sacru „pentru fiica lui nenorocită și chiar pentru el, pentru nepot”), băiatul mai suferă un șoc îngrozitor la vederea bunicului mort de beat (nu-l mai văzuse niciodată așa) și, deci, incapabil să-i audă jelania: „Auzi, ata (tată) mă fac pește, plec pe râu în jos”…
Deplângând această inumană stare de lucruri în multe familii sovietice (și nu numai), autorul aduce la final un mișcător omagiu copilului fără nume, ce respinge răutatea și urâțenia lumii înconjurătoare: „Ai trăit ca un fulger care a strălucit o dată și s-a stins”.
Mai puțin realizată în plan artistico-ideatic, nuvela Cocorii timpurii are acțiunea plasată în preajma celui de-al doilea război mondial și în primii ani ai conflagrației, iar lumea este văzută în prima parte prin ochii copilului Sultanmurat (dragostea față de părinți și frați, călărirea și îmblânzirea măgărușului Coamă Neagră, mânatul cailor pe neuitatul drum făcut cu tatăl lui la oraș), apoi prin ochii adolescentului, cel mai voinic din clasa a șaptea, când tata este mobilizat, scrisorile de pe front vin rar, mama este disperată și epuizată, școala este încălzită cu paie, care „duduie ce duduie în sobă, dar fără niciun folos” și când el se îndrăgostește de Mîrzagul, cea mai frumoasă colegă.
Dar iată că în una din zile intră în clasă directorul, împreună cu Tînaliev, președintele colhozului, și Sultanmurat (Sultan îi spun apropiații), împreună cu încă trei colegi zdraveni, sunt retrași de la școală pentru arăturile de primăvară din stepă. Toate merg strună în primele zile (aratul, ba chiar bucuria flăcăiandrilor la vederea cocorilor timpurii), până când, într-o noapte, sunt atacați și imobilizați de niște hoți, care le fură câțiva cai. Cu chiu, cu vai Sultanmurat reușește să se rostogolească până în spatele celui mai apropiat ortac și-i eliberază mâinile, ca acesta să poată veni în ajutorul celorlați.
Pe urmă încalecă în grabă pe Ceabdar, minunatul cal al lui taică-său mai înainte de colectivizare, și pornește pe urmele hoților. Când ajunge aproape de răufăcători și cere caii furați, unul dintre ei îl împușcă pe Ceabdar, el cade și-și julește mâinile și fața, apoi – înarmat cu frâul, curelele și zăbala calului – așteaptă atacul lupului flămând, scenă nefinalizată de Aitmatov, ci făcută cadou imaginației cititorilor…
Cum spuneam, Cinghiz Aitmatov are sublime descrieri ale naturii (îndeosebi stepa și munții, de unde și numele volumului), plasticizări comparabile cu numeroasele și inspiratele tablouri ale lui Wladyslaw Reymont din tetralogia Țăranii. Iată o elocventă probă în acest sens: „Vremea era frumoasă, deși cerul era noros. Printre nori însă, se deschideau largi ferestre senine, și soarele ba se arăta, ba se ascundea, pământul încălzit aburea, mirosea a pământ reavăn, eliberat din strânsoarea zăpezilor”.
2.Romanul O zi mai lungă decât veacul
Apărut în anul 1981 în fostul URSS, și parcă intuind glasnostul lui Mihail Gorbaciov (din 1985, Aitmatov devine consilierul reformatorului și apoi ambasador al Uniunii Sovietice la ONU și Bruxelles), romanul O zi mai lungă decât veacul, ne spune Alexandru Mușina în Postfața A treisprezecea zodie la această carte cu exact 12 capitole și tradusă de Ion Covaci și Denisa Fejes (Editura Univers, București, 1996), întocmai ca Ulysses (celebra scriere a lui James Joyce), se „întrupează” într-un loc sacru (halta Boranlî-Burannîi, „un cătun cu opt căsuțe” din imensitatea spațiilor deșertice Sarî-Ozeki, lucru statornicit de autor prin laitmotivul: „Pe aceste meleaguri trenurile goneau dinspre Est spre Vest și dinspre Vest spre Est…Iar de o parte și de alta a căii ferate se întindeau marile spații deșertice Sarî-Ozeki – Ținutul stepelor galbene. Pe aceste meleaguri, toate distanțele se măsurau pornind de la calea ferată, ca de la un meridian Greenwich…Iar trenurile goneau dinspre Est spre Vest și dinspre Vest spre Est…”) și un timp sacru în limitarea lui (acțiunea romanului, ne înștiințează prefațatorul, „durează exact o zi, dar această zi e «mai lungă decât veacul», deoarece pe parcursul ei personajul principal, Burannâi Edighei, un fel de Leopold Bloom, își trăiește întreg trecutul, dar și ascultă sau își reamintește vechi legende locale și, în final, se confruntă cu ceva care va marca, pentru secole de aici înainte, destinul întregii umanități”), fapt care – prin „racursiuri temporale”, dese întoarceri în timp și prin introducerea unor elemente științifico-fantastice – fac din această creație aitmatoviană, de-o simplitate „sinonimă cu viața”, un captivant și instructiv „roman inițiatic”.
Toate legendele și amintirile lui Edighei Jangheldin, botezat în ținut Edighei Burannîi (pentru că, ne lămurește autorul, „lucra la halta Boranlî-Burannîi încă de când se întorsese din război”) sunt adorabile nuvele, pe care Aitmatov, urmând celebrul exemplu cervantesc din nemuritorul roman Don Quijote de la Mancha, le altoiește în chip firesc și logic pe firul acțiunii, astfel conferind scrierii sale multiple planuri, dimensiuni, componente și sensuri, care necesită efort din partea cititorilor interesați, întru descoperirea și decriptarea lor.
De pildă, fermecătorul poem în proză Tânguirea lui Raimalî-aga către fratele său Abdilhan sau poemul despre „un Goethe al stepei”, nu este decât tragica poveste kazaho-kirghiză a îndrăgostirii bătrânului și vestitului cântăreț Raimalî (prin extensie a artistului genial) de tânara, nonconformista și înzestrata Beghimai, cântăreț și poet care – spre deosebire de marele bard german – va fi condamnat la moarte de mărginiții membrii ai familiei sale, în principal de nătângul lui frate Abdilhan, el însă – bătut și legat de un mesteacăn – continuând să viersuiască până în ultima clipă a vieții: „Când tabăra va coborî din munții vineții,/nu m-aștepta, iubită Beghimai:/de bunăvoie m-am suit la ceruri…”
Dar cea mai izbutită inserție artistică și cu cel mai mare impact socio-cultural, despre care Alexandru Mușina susține că „nu are doar o valoare etiologică”, ci constituie chiar „pattern-ul care structurează cartea lui Aitmatov și care ne permite să descoperim semnificația și complexitatea legăturilor simbolice între planurile cărții, legături altfel doar «semnalizate» din când în când”, este terifianta legendă a mankurtului, inventată sau poate preluată și magistral prelucrată de scriitorul kirghiz.
Cu atât mai mult cu cât, pe tot parcursul romanului (pentru Edighei, de exemplu, măruntul și flecarul activist Sabitjan, fiul defunctului și vrednicului Kazangap, este un mankurt!) suntem avertizați că „«mankurtizarea» este omniprezentă, că ea se manifestă sub deghizările cele mai neașteptate, că ea reprezintă o primejdie potențială în orice clipă a vieții noastre, în orice moment al evoluției omenirii” (Al. Mușina).
De altfel, continuă postfațatorul, „lupta împotriva mankurtizării nu ia niciodată sfârșit, cu atât mai puțin în «era cosmică»”, depinzând doar de noi „ca a treisprezecea zodie, «Zodia Mankurtului», să nu le înlocuiască – definitiv! – pe toate celelalte”.
După prima citire a romanului în urmă cu mai mulți ani, iată ce scriam în articolul Schimbarea la față a mankurtizării: „Legenda mankurtului, una din cele mai teribile şi mai terifiante utopii negre, este magistral prezentată în superbul roman O zi mai lungă decât veacul a scriitorului kirghiz Cinghiz Aitmatov.
Într-o manieră cuceritoare, graţie echilibrului şi forţei de expresie, marele artist relatează înfricoşătoarea istorie a mankurtului. Cândva, se spune, în întinsele stepe de la Sarî-Ozeki năvălise blestematul popor al juanjuanilor, popor nomad, sălbatic şi războinic, în permanentă căutare de pradă şi robi. Printr-o barbarie demnă de cele mai tenebroase perioade ale istoriei, aceştia le aplicau prizonierilor un „tratament” ce-i aducea în starea de mankurt, adică de robi desăvârşiţi: li se ucidea memoria!
Nefericiţii erau tunşi chilug, după care li se aplica pe capul astfel pregătit un şiri, un fel de «căciulă» din pielea de pe gâtul unei cămile, anume sacrificată pentru această operaţiune. Apoi prizonierii, astfel dichisiţi, erau expuşi la soarele torid al stepei. Fâşiile de piele se uscau şi strângeau capul victimei ca nişte cercuri de fier. Mulţi mureau din cauza durerilor insuportabile. Dar dacă vreuna dintre victime trecea această probă de foc, după câteva zile trebuia să mai reziste la o încercare înspăimântătoare: firele de păr creşteau şi, neputând să iasă prin platoşa de piele, ele se răsuceau şi pătrundeau în ţeasta condamnatului la acest supliciu!
Într-un asemenea mod inuman se obţineau robi de mare preţ: complet idiotizaţi prin uciderea raţiunii şi a aducerilor aminte, respectivii mankurţi funcţionau ca nişte roboţi eficient programaţi! Cu voinţa complet neutralizată şi fără urme de dorinţe umane, ei erau devotaţi stăpânului până la sacrificiu şi-i îndeplineau ordinele fără crâcnire, chiar dacă aceste ordine vizau săvârşirea unei crime.
În stilul său duios-răscolitor, Cinghiz Aitmatov narează peripeţiile lui Naiman-Ana (o altă Vitoria Lipan), plecată din aul (sat tătăresc) pentru salvarea fiului ei, devenit mankurt după ce căzuse prizonier în mâinile juanjuanilor. Sărmanul rob nu-şi mai recunoaşte mama, se arată complet insensibil la dovezile ei de dragoste şi la rugăminţile ei fierbinţi de a pleca împreună, ba mai mult, la ordinul stăpânului, singura autoritate care-l pune în mişcare, tânărul mankurt îşi ucide mama…
Termenul de mankurt a fost aplicat oportuniştilor bolşevici, care de regulă (cel puţin în faza de început) îşi trădau ţara, familia şi prietenii, pentru a deveni fideli executanţi în slujba unei ideologii asasine. Prin extensie, oricare zelos activist de partid, ce punea/pune cu nădejde umărul la făurirea universului concentraţionar (naţionalizare, deportări, colectivizare, torturi, crime, globalizare), se comporta/se comportă aidoma unui mankurt. E drept că acolo unde metodele «paşnice» de îndoctrinare, respectiv de absorbţie şi spălare de creiere, nu dădeau rezultatele scontate, se trecea fără şovăire la arsenalul mijloacelor brutale: privare de drepturi şi libertate, necontenită teroare fizică şi psihică, bătăi şi torturi, prin care se urmărea «remodelarea» victimelor vizate, adică anularea socio-intelectuală a «înrăiţilor» ce refuzau compromisul şi colaboraţionismul, chiar cu riscul de a-şi pierde viaţa. Nu aşa s-au petrecut lucrurile la noi prin atrocele program de reeducare, conceput de Nikolski şi uneltele sale? O asemenea unealtă în mâinile securiştilor a fost însuşi Eugen Ţurcanu, teribilul călău prin intermediul căruia s-a derulat acest program. Dar când tăcerea a fost sfâşiată de răcnetele torturaţilor (din păcate nu toţi au rezistat la acest crâncen test) şi de protestele străinilor, securiştii n-au ezitat să-l dea morţii pe Ţurcanu…
Regimul ceauşist s-a străduit la rândul lui să creeze omul nou, o monstruozitate docilă, laşă, linguşitoare, mincinoasă, leneşă, primejdios ticăloşită în substanţa sa intimă. E drept, nu mai erau la modă metodele barbare anterioare, însă scopul urmărit prin mijloacele mai rafinate de erodare psihică aveau aceeaşi nedezminţită finalitate: ascultarea oarbă de preceptele comuniste şi distrugerea oricărui germen de opoziţie! Or, între omul nou şi mankurt cu siguranţă se poate pune semnul egalităţii.
Am sperat că după Decembrie ’89 lucrurile vor intra pe un alt făgaş. Din nefericire, cele peste trei decenii scurse de la acest eveniment, nu ne-au convins de bunele intenţii şi de capacitatea moral-intelectuală a guvernanţilor de care am avut parte până în prezent. Cu foarte puţine excepţii, cu totul neconcludente, putem spune cu mâna pe inimă că subtilitatea formelor utilizate pentru ca grosul electoratului să «gândească» cu capul partidelor aflate la putere, ne duc nesmintit cu gândul la opiul lui Marx şi la mankurtizarea lui Aitmatov”.
Cu aceste informații suplimentare, ne vine mult mai ușor să-i identificăm în roman pe siniștrii urmași ai juanjuanilor: securistul Tansîkbaev (Ochi-de-erete îi spune Edighei), cel care pe ultima turnantă a stalinismului (cu puțin mai înainte de moartea tătucului) îl arestează pe blândul, inimosul și cultul Abutalip Kuttîbaev pentru „amintiri dușmănoase” (are un jurnal cu amintiri despre partizanii iugoslavi, alături de care luptase după fuga din captivitatea germană, fără să țină cont de faptul că Stalin la acea vreme îl ura pe Tito); revizorul care l-a turnat pe Abutalip; locotenentul Tansîkbaev, șeful gărzii cosmodromului Sarî-Ozeki (pesemne fiul nkvd-stului Ochi-de-erete), care nu nu numai că nu le permite să intre în strămoșescul cimitir Ana-Beiit pentru a-l înmormânta după datină pe Kazangap (până la urmă va fi înmormântat în stepă, loc ales de Edighei), cimitirul fiind încorporat în cosmodrom și îngrădit, dar chiar refuză să vorbească cu Edighei în limba kazahă („Vă rog să vorbiți rusește, sunt în exercițiul funcțiunii!”); josnicul și măruntul activist Sabitjan, cel care dorește să se descotorosească în orice condiții și cât mai repede de părintele lui, potrivit zicalei „Mortu-odată îngropat, de o grijă ai scăpat”, deși Kazangap era cu respect numit „patriarhul cătunului”; nu în ultimul rând conducătorii programului spațial ruso-american Demiurg, transformat pe urmă în Obruci (Cercul).
Sigur că da, când lucrurile s-au așezat în „normalitatea” poststalinistă (denunțarea cultului personalității lui Stalin, lichidarea lui Beria și a acoliților săi), prin străduința veteranului Edighei este reabilitat nevinovatul Abutalip, cel care moare la scurt timp după arestare, respectiv după îndepărtarea de familie (soția Zaripa și cei doi băieți), singura rațiune a existenței sale într-un regim ateu și criminal. Edighei merge la Alma-Ata, iar aici – cu ajutorul geologului Afanasi Ivanovici Elizarov – reușește ceea ce și-a propus, astfel ajutându-i pe băieții lui Abutalip, deși Zaripa alesese cu ani în urmă să părăsească halta în lipsa lui și să se stabilească într-o localitate neștiută de foștii ei vecini și tovarăși de trudă, unde (asta a aflat mai târziu și pe căi lăturalnice) s-a recăsătorit. Da, a suferit atât de mult Edighei după plecarea Zaripei, încât la un moment dat chiar s-a gândit să-și dea demisia și să plece cât mai departe de aceste locuri nesuferite fără prezența femeii iubite. Noroc cu Kazangap, care i-a spus fără înconjur că Zaripa a avut mai multă minte ca el, plecând cu demnitatea neștirbită, și că oriunde va pleca, de el și de chinul lui n-are unde să fugă. Așa că a rămas la haltă cu înțeleapta Ukubala, cu cele două fetițe și cu duioasa-i nostalgie…
Cum în romanele aitmatoviene nu poate fi omisă relația specială a omului cu animalele, motivul se învederează în O zi mai lungă decât veacul prin strânsa legătură dintre Kazangap și cămila Belogolovia, respectiv dintre Edighei și atanul/cămiloiul necastrat Karanar („frați de lapte”, dacă se are în vedere faptul că atât puiul de cămilă, cât și rănitul în război au băut amândoi din laptele Belogoloviei, doar astfel omul însănătoșindu-se).
Nu doar atât, căci cele două cămile descind din animalul mitic Akmaia, alba cămilă a legendarei Naiman-Ana, „femeia venerată de generații întregi pentru că a murit încercând să-și salveze fiul devenit «mankurt»” (Al. Mușina).
Vasăzica, atractiva acțiune a romanului O zi mai lungă decât veacul rezultă uneori din împletirea, alteori din alternarea celor trei dimensiuni: realistă, mitică și științifico-fantastică (cosmonauții 1-2 și 2-1, aflați la bordul stației Paritet, iau legătura cu extratereștrii, aceștia vin cu un aparat ce se deplasează cu viteza luminii, se cuplează prin aderență electromagnetică la trapa de ieșire în cosmos a stației, îi iau pe cei doi pământeni și-i duc pe planeta lor, numită Liman Împădurit, dorind comunicarea cu toți pământenii, însă mankurții conducători ai programului cosmic se opun prin varianta Obruci).
În sfârșit, dar nu în ultimul rând, romanul este grațios ornat de autor cu pasteluri ca acesta: „Soarele se buhăise și se îngreunase acum, spre sfârșitul zilei, și cădea parcă sub propria lui povară tot mai jos, spre orizont. Lumina astrului ostenit scădea din clipă în clipă. În pântecele asfințitului se zămislea, pe nesimțite, bezna, îndesându-și cețurile vinete în strălucirea aurie dimprejur și stingând-o”.
3.Romanul Eșafodul
Multiplele sensuri și simboluri ale romanului Eșafodul (publicat în anul 1987, iar la noi în 1991 în impecabila traducere a lui Nicolae Iliescu, deci după demararea glasnostului și prestroikăi de către Mihail Gorbaciov), purced chiar din titlu, dicționarul arătând că, prin extensie, termenul „eșafod” exprimă „condamnarea la moarte, mai ales prin tăierea capului”.
Adică, extrem de sugestiva metaforă-cifru, în care scriitorul (reformist și „transparent”, aidoma liderului sovietic) încorporează, pe de o parte, revolta sa împotriva păgubitoarelor dogme bolșevice și a catastrofalei întrebuințări (mai mereu cu rol intimidant) a acestora de către „oamenii-ziar” de teapa secretarului de partid Kocikorbaev, iar pe de altă parte, protestul său împotriva crimelor săvârșite de alde ăștia și de ciracii lor în numele partidului atotputernic: schingiuirea și crucificarea idealistului Avdeu Kallistratov de trei brute alcoolizate (Ober-Kandalov, Mișaș, Kepa), uciderea saigalelor/antilopelor în stepa Moiunkumî (cică din rațiuni economice – pentru „completarea planului de predări la carne”), distrugerea tot din iraționale „rațiuni economice” (extragerea unei materii prime deficitare) a habitatului format din lacul Aldaș, unic în felul lui, și a miilor de hectare de stufăriș incendiate în jurul acestuia (căci pentru așa ceva, ne spune autorul cu un trist și biciuitor umor, „globul pământesc poate fi răscolit și curățat de măruntaie, precum dovleacul de semințe”), nu în ultimul rând alungarea perechii de lupi (Akbara cea cu ochi albaștri și Tașceainar cel puternic) din stepă, mediul lor firesc, spre lacul endoreic Issîk-Kul, unde „s-a încheiat, cu o cumplită tragedie, povestea celor doi lupi”.
Și de fiecare dată, ne asigură autorul, la rădăcina crimelor și tragediilor (sociale și istorice, naturale și climaterice) a stat omul!
Dar, cu toate că pe lângă alte multe daruri (gândire, conștiință, grai articulat, credință, iubire ș.a.m.d.), omul a fost înzestrat de Atoatefăcător și cu căință („veșnica și adânca grijă de sine a spiritului uman”, respectiv „una dintre marile realizări ale spiritului uman”), în scrisoarea pe care Avdeu i-o trimite Ingăi Feodorovna, cea întâmplător întâlnită în vecinătatea stepei Moiunkumî din Asia Centrală și de care se îndrăgostește fulgerător și pentru totdeauna, din respect pentru adevăr („calea de zi cu zi spre desăvârșire”) nu poate să nu menționeze că ea, căința, „a dispărut cu totul din universul moral al omului contemporan”…
Dar este cu adevărat un roman în sens clasic această carte formată din trei părți (practic trei nuvele de mari dimensiuni, numite de unii microromane, pe care scriitorul, în stilu-i caracteristic, le îmbogățește cu adorabile povestiri – balada Cei șase și al șaptelea despre eroul georgian Guran Geohadze și bravii lui ortaci în lupta dusă împotriva expansiunii sovietice, respectiv translația temporală sau „întoarcerea” sincronă a lui Avdeu în Ierusalimul antic, taman în ziua prinderii Mântuitorului și înfățișării lui înaintea procuratorului Pontius Pilatus, „călătorie” care ne amintește de cea efectuată, la un înalt nivel artistic, de scriitorul lusitan Eça de Queiroz în romanul Relicva și de Mihail Bulgakov în capodopera Maestrul și Margareta), de îndată ce legătura dintre primele două părți este făcută de personaje antropomorfe (în principal Avdeu Kallistratov ) și zoomorfe (perechea de lupi Akbara-Tașceainar), iar între primele două părți și cea de-a treia, numai de lupii venetici?
Mă rog, Eșafodul are statutul anatomico-morfologic al romanului în măsura în care criticii și cititorii nu sunt deranjați de faptul că autorul se abate cu bună știință în primele două părți de la structura liniar-temporală (prima parte conține, la persoana I și a III-a, secvențe care de drept aparțin finalului celei de-a doua părți – pregătirile pentru judecarea lui Avdeu) și că personajele cu care „lucrează” Aitmatov sunt antropomorfe (Avdeu și diverse creaturi cu care are de-a face în Rusia și în Asia Centrală), zoomorfe (perechea de lupi) și fantastice (după ce-i sunt furați puii din bârlog de către josnicul și bețivanul Bazarbai, îndurerata Akbara își înalță botul spre lună și astfel se „roagă” la Biuri-Ana, zeița lupilor, care sălășluiește în ea: „Pogoară-ți privirea spre mine, Biuri-Ana, zeița lupilor, sunt eu, Akbara, nefericită și singură, aici în munții cei reci”)…
Cum spuneam, personajul principal al primelor două părți ale cărții este Avdeu, fiul unui diacon, care – precizează autorul – moare la timp, recte mai înainte de-a fi martor „la acea metamorfoză eretică a fiului său” în timpul seminarului. Intrându-i lui Avdeu în cap că omenirea are nevoie de „o formă nouă, contemporană a lui Dumnezeu”, întrucât „ideea despre Dumnezeu nu mai corespunde de mult noilor cunoștințe ale lumii”, și nerenegându-și straniile concepții nici măcar în urma discuției cu părintele Dmitri, coordonatorul instituțiilor de învățământ ale Patriarhiei (dimpotrivă, susține cu încăpățânare: „Dumnezeu trebuie să fie de asemenea înzestrat cu proprietatea evoluției”), el este de îndată excomunicat, o duce din ce în ce mai greu în plan material, însă în plan moral este convins că – aidoma unui Mesia modern – are misiunea de-a salva lumea (la întâlnirea cu Grișan, „iezuitul narcomaniei” și șeful autoritar al culegătorilor de anașa/cânepa sălbatică din Asia Centrală, chiar afirmă: „Eu răspund pentru voi toți față de Dumnezeu și față de mine însumi…”), pentru ca în cele din urmă să se oploșească la un ziar regional de tineret.
Venind cu ideea „de a studia și descrie căile și modul de răspândire în rândurile tineretului din raioanele europene ale țării a narcoticului numit anașa, plantă care crește în Asia Centrală”, o specie de cânepă sălbatică din sud și care-i „soră bună cu marijuana”, Avdeu face echipă cu tânărul Petruha și cu copilandrul Leonka, ajung cu trenul și pe urmă cu o mașină în localitatea kazahă Ucikuduk, cătun unde o întâlnește și are o scurtă discuție cu Inga, cea care întrebuințează mijloace științifice în lupta cu cânepa, apoi intră toți trei în nesfârșita holdă de anașa și-și umplu rucsacurile cu frunzele și inflorescențele ei, nu înainte ca fostul seminarist să aibă prima întâlnire cu lupoaica Akbara.
În sfârșit, se îndreaptă tustrei spre calea ferată, mai exact spre punctul de întâlnire cu Grișan și ceilalți anașiști, de unde – după „chimizarea” liniei – are loc urcarea precipitată în trenul ce încetinește și, desigur, călătoria clandestină până la Jalpak-Saz, principalul nod de cale ferată din zonă.
În prealabil, Avdeu se întâlnește cu maleficul și foarte prudentul Grișan, își exprimă deschis crezul, dar – nereușind să-l convertească – acceptă provocarea acestuia: „Încearcă, deci, să-i convingi pe minorii de Leonka, pe rătăciții de Petruha, salvează-le sufletele, Mântuitorule! Eu n-o să te împiedic cu nimic, nici măcar cu o vorbă. Poți socoti că nici nu exist. Și dacă vei izbuti să atragi acești oameni după tine, să-i convertești întru Dumnezeul tău, eu mă voi retrage numaidecât, așa cum se cuvine să te retragi în caz de înfrângere”.
Numai că răul generat de drog și de lesnicioasa îmbogățire prin comercializarea lui (plus anii de bolșevism ateu) este atât de adânc înfipt în sufletele și cugetele anașiștilor, încât aceștia îl bat măr în vagon (Grișan nu scoate nici măcar o vorbă!), apoi îl aruncă din tren, convinși că a murit și nu mai există pericolul de-a fi denunțați. De altminteri, cum să izbândească un biet fost seminarist, chiar îmboldit de crezul că este salvatorul lumii, când în urmă cu două mii de ani a reușit doar parțial și cu prețul vieții Însuși Mântuitorul?!
Indirect și cu mijloace eminamente umane, Aitmatov confirmă profeția lui Ivan Karamazov din poemul filosofic Marele inchizitor: Dacă Iisus îndrăznește să revină printre oameni, cu siguranță va fi dat morții (ars pe rug, crucificat, pus la zid) de zeloșii cârmuitori ai creștinismului, adaptat la sfidătoarele interese ale celor puțini și la confuzele trebuințe moral-spirituale ale celor mulți!
În timpul leșinului are loc „călătoria” lui Avdeu în Ierusalimul antic, apoi – grație unei ploi binefăcătoare – revine la viață; după puțin timp este descoperit și transportat cu camionul de un șofer milos până la Jalpak-Saz, pentru ca la gară să fie luat la ochi și dus la secție de un milițian, unde are marea surpriză să-i vadă după gratii pe toți culegătorii de anașă, mai puțin Grișan. Grav rănit și cu febră mare, el susține sus și tare că-i tovarășul anașiștilor (întrebați de ofițer, cu toții spun că nu-l cunosc!), deci trebuie să le împărtășească soarta. Numai că este la iuțeală internat, tratat și pus pe picioare, iar în timpul întremării primește vizita Ingăi…
Pleacă la Moscova cu îndreptățita dorință de a-și publica reportajele dobândite cu multă osteneală și scrise „ca o spovedanie”, însă aici i se spune că au intervenit anumite considerente despre prestigiul țării („Oare de ce creăm secrete pentru noi înșine?” se întreabă el), fapt care „amenință să înmormânteze aceste reportaje, obținute cu atâta caznă” (aici scriitorul și ziaristul Aitmatov își dau mâna), așa că-i spune de la obraz redactorului ce încearcă să dreagă busuiocul: „Cât o să mai susținem că la noi chiar și catastrofele sunt cele mai grozave?”
Pe urmă se duce în Asia Centrală, după ce Inga îi scrie că dorește să divorțeze, să-și ia copilul la ea și să locuiască împreună. Ajuns la destinație, Avdeu află din bilețelul Ingăi că a plecat la părinți ca să-și ia băiatul și să urgenteze procedura de divorț, dându-i indicații precise de unde să ia cheia, să se instaleze în casa ei și s-o aștepte. Numai că el, din sfială sau poate că din orgoliu, refuză generoasa invitație și se înapoiază la gară, unde ceasul rău face să fie ochit și la țanc momit de Ober-Kandalov cu perspectiva câștigului consistent la vânătoarea de saigale în deșertul Moiunkumî.
Complet lipsit de bani și dezorientat de păcătoasa întorsătură a lucrurilor, Avdeu acceptă, neștiind că va intra într-o gașcă formată din cinci bestii alcoolice (Ober-Kandalov, ferocele Mișaș, șoferul Kepa, fostul actor Hamlet-Galkin, Uziukbai-Aborigenul) și că oribila lui sarcină va consta din azvârlirea hoiturilor de saigale în camioane de tip militar, după ce uriașele turme fuseseră hăituite cu elicopterele și împușcate la grămadă.
Dar iată că, adânc răscolit de măcel, spre seară l-a apucat pe Avdeu aceeași nebunie ca în tren, cerându-le tuturor (vânători dezlănțuiți și încărcători abrutizați, în mod deosebit mai puțin cruzilor Hamlet-Galkin și Uziukbai) să se căiască, deoarece „numai căința sinceră le poate ușura sufletul”.
Voia, adică, „să învingă ceea ce era de neînvins”: să oprească acea mașină de exterminare, „forța mecanizată atotdistrugătoare ce gonea dezlănțuită pe întinderile savanei din Moiunkumî”, respectiv pe unul ca Ober-Kandalov, care-și alimentează bestialitatea cu mizerabila spusă stalinistă „Cine nu este cu noi, acela este împotriva noastră” și se automotivează cu sinistrul raționament: „Dușmanii poporului trebuie stârpiți din rădăcină. Fără nicio milă! Dacă dușmanul nu se predă, este nimicit”.
Fiind considerat „dușman al poporului” de teapa celor trei neoameni (Ober, Mișaș, Kepa), dârzul și naivul Avdeu este obligat să parcurgă/să refacă, în variantă modernă, calvarul Mântuitorului din urmă cu două milenii: schingiuirea-judecarea-crucificarea prin legarea cu funii pe trunchiul unui saxaul noduros. Cică să chibzuiască până dimineață „dacă există sau nu Dumnezeu”…
Călăii nu iau nicicât aminte la cruzimea lor, încheiată cu o crimă, ci regretă că „în stepa asta scârboasă n-ai unde găsi o cruce și niște cuie” și că din această cauză au loc abateri de la crucificarea noutestamentară.
Ultima ființă pe care o vede sărmanul Avdeu este Akbara cea cu ochii albaștri, lupoaica întâlnită în holda de anașa (ea, sărind peste el, l-a cruțat, semenii lui nu!), pe care o rugase pe urmă să nu-i facă rău Ingăi („Să nu-i pricinuiești vreun rău! Iar dacă vei dori s-o admiri, frumoasă, călare pe mașina cu două roți, să alergi alături, pe margine, să alergi în taină, să te întraripezi și să zbori pe lângă ea. Și poate, dacă ar fi să-i credem pe budiști, vei recunoaște în ea pe sora ta cu chip de om”), pe care o chemase în ajutor când, cu puțin timp în urmă, fusese bătut de oberiști („Scapă-mă, lupoaică!”) și căreia îi adresează acum ultimele lui cuvinte: „Ai venit…”
În cea de-a treia parte, care-l are ca protagonist pe ciobanul fruntaș Boston (Blană cenușie) Urkunciev din sovhozul învecinat cu lacul Issîk-Kul, scriitorul kirghiz dezvoltă în chip admirabil ideea intercondiționării cosmice: tragedia lupilor (izgonirea lor din stepă și mai ales furtul celor patru pui) o generează cu necesitate pe cea umană (moartea băiețelului Kengeș și împușcarea lui Barzabai Noigutov de către Boston)! Prin extensie (acesta este avertismentul subsidiar al lui Aitmatov), orice agresiune săvârșită de om împotriva naturii (poluare, măcelărirea pădurilor, decimarea viețuitoarelor până la dispariția unor specii etc.), mai devreme sau mai târziu se îndreaptă ca un necruțător bumerang împotriva agresorului: ici ploi torențiale, dincolo secetă prelungită, într-o parte a globului geruri de crapă pietrele, în altele doar vreme de toamnă târzie și fără pic de zăpadă, pretutindeni călduri sufocante, furtuni cumplite și/sau turbioane.
Vasăzică, Barzabai fură puii de lup când părinții lor erau la vânătoare, chibzuind să-i vândă ca să procure bani pentru băutură (chiar asta a făcut peste puțin timp), iar atunci când este urmărit de Akbara și Tașceainar, el nu ezită să se adăpostească în spațioasa stână și casă a lui Boston (întâmplarea face să fie acasă numai Guliumkan, frumoasa soție a acestuia, și micuțul Kengeș), deși – prin comparație – îl ura de moarte că-i fruntaș, harnic, nebețiv și respectat, că s-a recăsătorit după moartea primei soții cu Guliumkan, văduva lui Erzanar (cel căzut într-o crevasă din ghețarul Ala-Monghiu, în expediția făcută împreună cu Boston pentru stabilirea traseului spre pășunile de peste munte), și că-i fericit cu ce i-a dat Dumnezeu aproape de bătrânețe.
Pe când el, Barzabai Noigutov, cioban la fel ca Boston, are o nevastă slabă, zbârcită și fără dinți, pe care, oricât o snopește în bătăi, încât oamenii au poreclit-o Kok-Torsun (Torsun cea Vânătă), tot „n-a băgat la cap să-și țină limba spurcată”…
Crezând că puii lor sunt la stâna lui Boston, lupii se postau în apropiere de ea și noapte de noapte urlau, nelăsându-i pe părinți să doarmă și agitând somnul micuțului Kengeș (Kengebek sau bekul cel mic – prințul cel mic al neamului).
Exasperat de încăpățânarea și urletele lupilor, Boston se duce acasă la Barzabai și-i propune un târg cinstit: acesta să-i vândă lupișorii ca să-i poată duce înapoi în bârlog, astfel lucrurile reintrând în matca lor firească pentru sălbăticiuni și pentru oameni. Barzabai nu numai că refuză cu înverșunare oferta lui Boston („Puii de lup îi dau pe băutură, însă ție nu ți-i vând, auzi?”), dar chiar trece la insulte și amenințări: „Judecă singur cu capul tău de chiabur! Eu am nimicit o prăsilă întreagă, deci am adus un mare folos statului, iar tu vrei să-i duci îndărăt în vizuină. Lasă-i să crească, să se înmulțească – nu-i așa? Și pe deasupra vrei să mă cumperi!”
Lucrurile degenerează și devin de-a dreptul insuportabile pentru oamenii ca Boston, conștienți că „din an în an e tot mai greu să muncești conștiincios și că poporul de azi, mai ales tineretul, nu mai are nicio rușine”, întrucât Barzabai se aliază cu găunosul activist Kocikorbaev, iar „omul-ziar”, încântat de ocazia ivită, își pornește mârșavul atac împotriva lui Boston la o consfătuire de lucru: „Poate că, pe lângă celelalte, dumneata, tovarășe Urkunciev, vrei să ai și lupii dumitale personali?”
Cum lucrăturile „omului-ziar” continuă, îndeosebi după ce Boston îi spune verde în față că el îl hrănește, „nu tu pe mine”, și că „eroului” Barzabai „nu i-a trecut prin cap că mai întâi trebuia să urmărească lupii-părinți, să-i împuște, și abia pe urmă să se gândească la ce va face cu puii lor”, refuză să participe la ultimele două înfățișări, invocând lipsa de timp („trebuie să urce oile la munte, să se mute cu toată gospodăria pe timpul verii”) și precizând că „va fi de acord cu orice sancțiune pe care comisia va socoti de cuviință că merită să o primească”.
Totuși, înainte de plecare organizează pânda vânătorească în care îl împușcă pe Tașceainar, lupoaica reușind să fugă. Sigur că lucrul acesta îl neliniștește pe Boston, pentru că – deși lupoaica rămasă singură nu mai urla noaptea – știa că este anabașa (femela căpetenie) „foc de deșteaptă”, deci cu atât mai imprevizibilă și mai primejdioasă.
Și iată că vine fatala zi a mutatului. Părinții fiind ocupați până peste cap cu pregătirile, micuțul Kengeș ajunge până în spatele șopronului, lupoaica îl apucă de gulerul cămășii și-l aruncă pe grumaz ca pe un miel, apoi o ia la fugă spre munți, imaginându-și – presupune autorul – cât de fericită ar fi „dacă acest pui de om ar trăi în bârlogul ei de sub streașina stâncii”. Întrucât strigătele părinților întețesc goana lupoaicei, fără ca ea să renunțe la pradă, Boston își ia arma, ochește și trage, însă același glonț care o rănește de moarte pe Akbara, îl ucide și pe Kengeș. Profund îndureratul Boston își ia arma încărcată, încalecă pe cal, merge la stâna lui Barzabai și, în văzul tuturor, îl omoară, Apoi, conștient că aceasta-i „marea lui catastrofă, sfârșitul lumii lui”, izbucnește în lacrimi, cuprinde gâtul calului, îl lasă slobod și se predă autorităților.
Precum în toate scrierile sale, Cinghiz Aitmatov nu-și dezminte faima de înzestrat zugrav al naturii nici în acest roman aparte. Iată o convingătoare dovadă: „Era o zi caldă, o zi cu adevărat de primăvară. Munții sorbeau căldura soarelui, transformând-o în iarba care înverzise pretutindeni de jur împrejur. Câțiva nori albi-albi și cârlionțați se alintau lin în albastrul cerului. Cântau ciocârliile, printre pietre se strigau potârnichile de munte – într-un cuvânt totul îți umple sufletul de pace și fericire. Doar piscurile înzăpezite, ce se înălțau amenințătoare pe toată întinderea orizontului, unde în orice clipă era cu putință să se dezlănțuie vifornița, și norii negri, mânați de aiurea de un vânt aprig, care puteau să întunece soarele, aminteau că fericirea asta nu e veșnică”.
Sighetu Marmației, George PETROVAI
10-19 mai 2024
