3.Romanul Eșafodul (Partea a II-a)
Pe urmă se duce în Asia Centrală, după ce Inga îi scrie că dorește să divorțeze, să-și ia copilul la ea și să locuiască împreună. Ajuns la destinație, Avdeu află din bilețelul Ingăi că a plecat la părinți ca să-și ia băiatul și să urgenteze procedura de divorț, dându-i indicații precise de unde să ia cheia, să se instaleze în casa ei și s-o aștepte. Numai că el, din sfială sau poate că din orgoliu, refuză generoasa invitație și se înapoiază la gară, unde ceasul rău face să fie ochit și la țanc momit de Ober-Kandalov cu perspectiva câștigului consistent la vânătoarea de saigale în deșertul Moiunkumî.
Complet lipsit de bani și dezorientat de păcătoasa întorsătură a lucrurilor, Avdeu acceptă, neștiind că va intra într-o gașcă formată din cinci bestii alcoolice (Ober-Kandalov, ferocele Mișaș, șoferul Kepa, fostul actor Hamlet-Galkin, Uziukbai-Aborigenul) și că oribila lui sarcină va consta din azvârlirea hoiturilor de saigale în camioane de tip militar, după ce uriașele turme fuseseră hăituite cu elicopterele și împușcate la grămadă.
Dar iată că, adânc răscolit de măcel, spre seară l-a apucat pe Avdeu aceeași nebunie ca în tren, cerându-le tuturor (vânători dezlănțuiți și încărcători abrutizați, în mod deosebit mai puțin cruzilor Hamlet-Galkin și Uziukbai) să se căiască, deoarece „numai căința sinceră le poate ușura sufletul”.
Voia, adică, „să învingă ceea ce era de neînvins”: să oprească acea mașină de exterminare, „forța mecanizată atotdistrugătoare ce gonea dezlănțuită pe întinderile savanei din Moiunkumî”, respectiv pe unul ca Ober-Kandalov, care-și alimentează bestialitatea cu mizerabila spusă stalinistă „Cine nu este cu noi, acela este împotriva noastră” și se automotivează cu sinistrul raționament: „Dușmanii poporului trebuie stârpiți din rădăcină. Fără nicio milă! Dacă dușmanul nu se predă, este nimicit”.
Fiind considerat „dușman al poporului” de teapa celor trei neoameni (Ober, Mișaș, Kepa), dârzul și naivul Avdeu este obligat să parcurgă/să refacă, în variantă modernă, calvarul Mântuitorului din urmă cu două milenii: schingiuirea-judecarea-crucificarea prin legarea cu funii pe trunchiul unui saxaul noduros. Cică să chibzuiască până dimineață „dacă există sau nu Dumnezeu”…
Călăii nu iau nicicât aminte la cruzimea lor, încheiată cu o crimă, ci regretă că „în stepa asta scârboasă n-ai unde găsi o cruce și niște cuie” și că din această cauză au loc abateri de la crucificarea noutestamentară.
Ultima ființă pe care o vede sărmanul Avdeu este Akbara cea cu ochii albaștri, lupoaica întâlnită în holda de anașa (ea, sărind peste el, l-a cruțat, semenii lui nu!), pe care o rugase pe urmă să nu-i facă rău Ingăi („Să nu-i pricinuiești vreun rău! Iar dacă vei dori s-o admiri, frumoasă, călare pe mașina cu două roți, să alergi alături, pe margine, să alergi în taină, să te întraripezi și să zbori pe lângă ea. Și poate, dacă ar fi să-i credem pe budiști, vei recunoaște în ea pe sora ta cu chip de om”), pe care o chemase în ajutor când, cu puțin timp în urmă, fusese bătut de oberiști („Scapă-mă, lupoaică!”) și căreia îi adresează acum ultimele lui cuvinte: „Ai venit…”
În cea de-a treia parte, care-l are ca protagonist pe ciobanul fruntaș Boston (Blană cenușie) Urkunciev din sovhozul învecinat cu lacul Issîk-Kul, scriitorul kirghiz dezvoltă în chip admirabil ideea intercondiționării cosmice: tragedia lupilor (izgonirea lor din stepă și mai ales furtul celor patru pui) o generează cu necesitate pe cea umană (moartea băiețelului Kengeș și împușcarea lui Barzabai Noigutov de către Boston)! Prin extensie (acesta este avertismentul subsidiar al lui Aitmatov), orice agresiune săvârșită de om împotriva naturii (poluare, măcelărirea pădurilor, decimarea viețuitoarelor până la dispariția unor specii etc.), mai devreme sau mai târziu se îndreaptă ca un necruțător bumerang împotriva agresorului: ici ploi torențiale, dincolo secetă prelungită, într-o parte a globului geruri de crapă pietrele, în altele doar vreme de toamnă târzie și fără pic de zăpadă, pretutindeni călduri sufocante, furtuni cumplite și/sau turbioane.
Vasăzică, Barzabai fură puii de lup când părinții lor erau la vânătoare, chibzuind să-i vândă ca să procure bani pentru băutură (chiar asta a făcut peste puțin timp), iar atunci când este urmărit de Akbara și Tașceainar, el nu ezită să se adăpostească în spațioasa stână și casă a lui Boston (întâmplarea face să fie acasă numai Guliumkan, frumoasa soție a acestuia, și micuțul Kengeș), deși – prin comparație – îl ura de moarte că-i fruntaș, harnic, nebețiv și respectat, că s-a recăsătorit după moartea primei soții cu Guliumkan, văduva lui Erzanar (cel căzut într-o crevasă din ghețarul Ala-Monghiu, în expediția făcută împreună cu Boston pentru stabilirea traseului spre pășunile de peste munte), și că-i fericit cu ce i-a dat Dumnezeu aproape de bătrânețe.
Pe când el, Barzabai Noigutov, cioban la fel ca Boston, are o nevastă slabă, zbârcită și fără dinți, pe care, oricât o snopește în bătăi, încât oamenii au poreclit-o Kok-Torsun (Torsun cea Vânătă), tot „n-a băgat la cap să-și țină limba spurcată”…
Crezând că puii lor sunt la stâna lui Boston, lupii se postau în apropiere de ea și noapte de noapte urlau, nelăsându-i pe părinți să doarmă și agitând somnul micuțului Kengeș (Kengebek sau bekul cel mic – prințul cel mic al neamului).
Exasperat de încăpățânarea și urletele lupilor, Boston se duce acasă la Barzabai și-i propune un târg cinstit: acesta să-i vândă lupișorii ca să-i poată duce înapoi în bârlog, astfel lucrurile reintrând în matca lor firească pentru sălbăticiuni și pentru oameni. Barzabai nu numai că refuză cu înverșunare oferta lui Boston („Puii de lup îi dau pe băutură, însă ție nu ți-i vând, auzi?”), dar chiar trece la insulte și amenințări: „Judecă singur cu capul tău de chiabur! Eu am nimicit o prăsilă întreagă, deci am adus un mare folos statului, iar tu vrei să-i duci îndărăt în vizuină. Lasă-i să crească, să se înmulțească – nu-i așa? Și pe deasupra vrei să mă cumperi!”
Lucrurile degenerează și devin de-a dreptul insuportabile pentru oamenii ca Boston, conștienți că „din an în an e tot mai greu să muncești conștiincios și că poporul de azi, mai ales tineretul, nu mai are nicio rușine”, întrucât Barzabai se aliază cu găunosul activist Kocikorbaev, iar „omul-ziar”, încântat de ocazia ivită, își pornește mârșavul atac împotriva lui Boston la o consfătuire de lucru: „Poate că, pe lângă celelalte, dumneata, tovarășe Urkunciev, vrei să ai și lupii dumitale personali?”
Cum lucrăturile „omului-ziar” continuă, îndeosebi după ce Boston îi spune verde în față că el îl hrănește, „nu tu pe mine”, și că „eroului” Barzabai „nu i-a trecut prin cap că mai întâi trebuia să urmărească lupii-părinți, să-i împuște, și abia pe urmă să se gândească la ce va face cu puii lor”, refuză să participe la ultimele două înfățișări, invocând lipsa de timp („trebuie să urce oile la munte, să se mute cu toată gospodăria pe timpul verii”) și precizând că „va fi de acord cu orice sancțiune pe care comisia va socoti de cuviință că merită să o primească”.
Totuși, înainte de plecare organizează pânda vânătorească în care îl împușcă pe Tașceainar, lupoaica reușind să fugă. Sigur că lucrul acesta îl neliniștește pe Boston, pentru că – deși lupoaica rămasă singură nu mai urla noaptea – știa că este anabașa (femela căpetenie) „foc de deșteaptă”, deci cu atât mai imprevizibilă și mai primejdioasă.
Și iată că vine fatala zi a mutatului. Părinții fiind ocupați până peste cap cu pregătirile, micuțul Kengeș ajunge până în spatele șopronului, lupoaica îl apucă de gulerul cămășii și-l aruncă pe grumaz ca pe un miel, apoi o ia la fugă spre munți, imaginându-și – presupune autorul – cât de fericită ar fi „dacă acest pui de om ar trăi în bârlogul ei de sub streașina stâncii”. Întrucât strigătele părinților întețesc goana lupoaicei, fără ca ea să renunțe la pradă, Boston își ia arma, ochește și trage, însă același glonț care o rănește de moarte pe Akbara, îl ucide și pe Kengeș. Profund îndureratul Boston își ia arma încărcată, încalecă pe cal, merge la stâna lui Barzabai și, în văzul tuturor, îl omoară, Apoi, conștient că aceasta-i „marea lui catastrofă, sfârșitul lumii lui”, izbucnește în lacrimi, cuprinde gâtul calului, îl lasă slobod și se predă autorităților.
Precum în toate scrierile sale, Cinghiz Aitmatov nu-și dezminte faima de înzestrat zugrav al naturii nici în acest roman aparte. Iată o convingătoare dovadă: „Era o zi caldă, o zi cu adevărat de primăvară. Munții sorbeau căldura soarelui, transformând-o în iarba care înverzise pretutindeni de jur împrejur. Câțiva nori albi-albi și cârlionțați se alintau lin în albastrul cerului. Cântau ciocârliile, printre pietre se strigau potârnichile de munte – într-un cuvânt totul îți umple sufletul de pace și fericire. Doar piscurile înzăpezite, ce se înălțau amenințătoare pe toată întinderea orizontului, unde în orice clipă era cu putință să se dezlănțuie vifornița, și norii negri, mânați de aiurea de un vânt aprig, care puteau să întunece soarele, aminteau că fericirea asta nu e veșnică”.
Sighetu Marmației, George PETROVAI
18-19 mai 2024
