Cogito, ergo sum, ciocoflenderilor!

Hotărât lucru: şaptezeci şi patru de ani au trecut prea repede, înfăşuraţi parcă într-o tornadă şi nu mai pot fi întorşi înapoi, chiar dacă afară miroase a primăvară. Dar ursitoarele au avut grijă de mine. Mi-au lăsat în leagăn dragul de viaţă şi bucuria de a trăi, iar timpul nu-mi poate atinge zâmbetul, nici de pe chip, nici din suflet, în timp ce tristeţea sosită în scurte escale în vizite de lucru, îşi ia repede tălpăşiţa, plictisită de lipsa colaborării mele. Gândul meu de astăzi se numeşte Speranţă. Speranţa că şi în acest an şi-n această zi vor fi alături de mine cei mai apropiaţi şi cei mai iubiţi oameni ai sufletului meu.
Vă mărturisesc că până astăzi când vă scriu aceste rânduri, nu am găsit definiţia fericirii! Nu am găsi­t-o nici în tratatele filosofice, nici în cântecele de dragoste, dar îmi place să cred că ea există şi tocmai de aceea oamenii aleargă toată viaţa s-o ajungă şi s-o constate. Totuşi am să vă spun că fericirea mea, este profesia mea, cea care mi-a dăruit afecţiunea publicului. „Băile” mele de mulţime, fie că sunt pe o scenă de teatru sau pe un peron de gară, sunt în apele curate ale sincerităţii şi afecţiunii reciproce.
Sigur, în lunga călătorie a vieţii mele, am trecut de la zi la noapte, de la soare la întuneric şi înapoi. Noaptea mea a fost plecarea mamei mele sfinte în stele.
Cred că am devenit Florin Piersic datorită dragostei mele pentru oameni şi respectului pentru profesia aleasă. Lecţia iubirii şi a omeniei, am învăţat-o mai întâi de acasă, de la părinţi, din familie, iar iubirea pentru teatru n-a intrat în viaţa mea personală ca o străină. Avea „cheia casei”. Astăzi zilele mele curg prin­tre repetiţii, spectacole, filmări, drumuri prin ţară şi reîntoarcerea acasă, bucuria serilor petrecute cu cei dragi în micul meu univers, unde sunt împărat, unde sunt iubit, pentru că am puterea – şi acasă şi pe scenă şi în faţa camerelor de filmat – să fac oamenii să zâmbească, să se simtă iubiţi.
Îmi sunt dragi toate personajele pe care le-am interpretat, în film, în teatru, părticică din mine, jertfă provizorie şi singurul mijloc de a-ţi apropia veşnicia clipei. Oamenii îmbătrânesc odată cu peliculele de film şi când te vezi mai tânăr cu 30-40 de ani ştii să-ţi acorzi locul şi va­loarea pe care le meriţi. Dar dacă ar fi să aleg, cred că cel mai drag sufletului meu, este „colonelul Luncan” din Paraşutiştii în regia lui Dinu Cocea. Dacă nu există “ardere” la vedere, indiferent de ceea ce faci, aceasta se rezumă la o repetiţie cenuşie, fără calitate. Haiduc, oţelar, rege, aviator, ofiţer, inginer, ţăran, medic, muncitor, etc., etc., am fost de toate în măsura în care a trebuit să aleg din copac (la mine…piersicul) creanga înflorită!
Dragilor, eu cred că suntem făcuţi din iubire, trăim pentru a primi şi a dărui iubire. Fără iubire, fără dragoste ar fi puţin în lume. Dragostea poate să umfle pânzele speranţei, dar singură nu poate niciodată să ducă corabia la mal. Mi-a plăcut şi-mi place viaţa în mişcare, colorată, originală, neaşteptată, pu­ternică. Dar fără excese. N-am trăit niciodată cu încetinitorul! Mor de râs când mulţi îmi spun că m-am păstrat mereu tânăr, de parcă aş fi un produs la conservă, cu termen de expirare. Ca să-l citez pe un favorit al meu, excepţional scriitor, minunat om, Geo Bogza, “Tinereţea este o noţiune, biologia un adevăr. Ele împreună dau dimensiunea existenţei”.
Frumuseţea unui bărbat, dincolo de datele fizice? Dacă stingi lumina frumuseţea nu se mai vede, ea trebuie să fie aceeaşi dintotdeauna în părţi egale, sentiment, respect, sinceritate şi înainte de toate o definiţie a unui surâs care face mai mult ca orice declaraţie de dragoste. Pentru asta, însă, trebuie să ai dantura şi conştiinţa puse la punct.
V-aş spune că mi-aş dori să aflu secretul tinereţii veşnice, dar… eu încă mai cred, continui să cred, în Moş Crăciun aducător de daruri, în zânele fermecătoare şi bune. Vrăjeala asta, chestia asta, cu tinereţea veşnică – îmi pare rău că trebuie să o spun, poate ajunge… un blestem. Încet-încet, rând pe rând, s-ar duce cei dragi şi ai rămâne tu singur, ferească Dumnezeu, ca un prost, într-o lume de oameni obişnuiţi, care niciodată n-o să înţeleagă tinereţea asta fără sfârşit… Îi ascult pe oameni, îi şi aud, îi privesc, îi văd, dar mă sfiesc să intru mare şi important în viaţa lor. În fragila lor construcţie (ca şi a mea de altfel) ameninţată de timpurile pe care le trăim, de cinismul ridicat la rangul de principiu. Solidaritatea de sentimente, dragostea de semeni şi mâna întinsă într-o clipa potrivită, pot să răstoarne munţi, să readucă zâmbetul şi pofta de viaţă. Nimeni nu este profet în ţara lui! Cu atât mai puţin eu. Dar ştiu un singur lucru: mă regăsesc în oameni în măsura în care şi ei se regăsesc în mine. Nu vă zgârciţi să iubiţi, să dăruiţi şi nu uitaţi unde vreţi să ajungeţi şi mai ales…Cum!?