Colectie de poezie Gheorghe Stroia

0
10

Stroia A. Gheorghe s-a născut la Adjud, judeţul Vrancea, pe 22 mai 1970.

  • Absolvă cursurile de zi ale Universităţii din Bacău Facultatea de Inginerie,  specializarea Mecanică Fină – promoţia în 1995.
  • Debut literar: în anul 2010, cu un volum de poezie şi proză tematică pentru copii
  • Volume publicate:

–    „Pledoarie pentru…inocenţă”

Editura Sfântul Ierarh Nicolae – Brăila; poezie şi proză tematică pentru copii

–    „Pelerin, la porţile…eului”

Editura Sfântul Ierarh Nicolae – Brăila; poezii

–    „De vorbă cu o…minune” – lucrare în 4 volume

Editura Sfântul Ierarh Nicolae – Brăila; poveşti pentru copii cuminţi – vol. 1/4

– „Omul retortă”

Editura Rafet – Râmnicu Sărat; poeme

–    „În braţele bunicului” – vol. 2/4

Editura Optima – Iaşi; poveşti pentru copii cuminţi – vol. 2/4

  • A fost publicat în reviste literare:

–    Basarabia Literară – Chişinău.

–    Visul – Orăştie, Hunedoara

–    Revista Singur, Bucureşti

–    Glas Comun, Bucureşti

–    Slova Creştină, Bucureşti

  • A publicat în paginile ziarelor, la secţiunea culturală:

–    Ziarul de VranceaFocşani

–    Monitorul de VranceaFocşani

  • Aprecieri critice şi prefaţare la volumele sale semnate (selectiv) de:

Ionel Marin, Marin Moscu, Daniel Dincă, Ion Croitoru şi alţii

  • Este membru al cenaclului literar „Vasile Cârlova” al Casei Armatei de la Focşani

Cădere lină în abis

 

Pe-o ramură verde, din părul tău crescută,

Mă plimb pe poteca făcută din suspine

Supine adânci – lacrimi viagere –

Gândurile sparte şi venite din tine.

Mă sprijin de pleoapele tale

Sub care cad stele şi bat alizee,

Mângâindu-mi părul cu un sărut celest.

M-apropii de marginile potecii

Cu tremur subţire

Şi privesc înmărmurit în jos,

În jos e hăul ce nu mi se pare hidos.

Sunt foarte curios şi-ţi împrumut o geană

Să – mi construiesc din ea aripi

Să-mi fac din ea avânt

Şi să cad…în adânc.

Iubesc locul în care cad

Căci în adânc, e sufletul tău

Înmiresmat cu vibraţii de-o clipă şi

Parfumat de alinturile dragostei

Ce mi-o porţi.

Iubesc locul în care am ajuns

Am căzut

Şi nu m-am lovit,

Căci cum ai putea să te

Loveşti de sufletul dragostei

Şi să te doară?

Am ajuns, în adânc,

Cobor într-un colţ (înconjurat de petale de crin)

Mă cuibăcesc şi simt cum iubirea ta

Mă-nvăluie în petale de somn

Mă stropeşte cu rouă

Şi-apoi mă-nveleşte cu liniştea şoaptelor moi.

Iubesc locul unde am ajuns

Încet, adorm.

Aici aş vrea să rămân pentru o eternitate

Dar, nimic nu e etern,

Nimic nu e veşnicie,

Nimeni nu poate umbla veşnic şi să fie viu!

Dar, eu mă simt viu…sunt în sufletul tău

Ce mi-e pat de somn şi alint !

M-apropii de sentimentele tale,

adevărate aureole – le strâng

şi le sărut, adorm cu ele în braţe,

le pun la cap şi când mă voi trezi,

ca un fachir, cu siguranţă le voi înghiţi.

Sper să nu te doară, îngerul meu

Sper să îţi facă plăcere

Căci ştiu că sentimentul tău, sunt eu.

 

Singur în ploaie

Aş vrea să fiu singur, singur,

Să-mi aug gândurile cum ţipă la mine

Sufocate de greaua mea indiferenţă,

Să-mi aud bătăile inimii nebune

Ce mă-ntreabă idilic: vrei să trăieşti?

Să-mi ascult sângele

Cum se scurge printre vene,

Cu aripile luate dintr-un fir de vânt

Purtând cu ele purpura vieţii

Desprinsă din amurgul unui cer.

Aş vrea să fiu singur, să fiu al ploii

Al ploii din mine, al ploii din noi,

Să gândesc în picuri de rouă

Să respir picuri de ploaie

Să m-ascund într-un picur de ploaie.

Aş vrea să mă numesc fiu al ploii şi să cad

Să plutesc adesea peste însetate simţuri

Să răscolesc setea cu un cârlig de argint

Şi să dau tuturor un moment de respiro.

Aş vrea să fiu singur, în ploaie

s-ascult cum cade peste sufletul

ce nici măcar umbrelă n-are.

Să mă visez un strop de ploaie

Căci e mai simplu, mult mai simplu

Să simt şi să vibrez

Să le desprind înţelesurile

Să le ascult muzica,

Să fiu eu însumi harpa lor de vis.

N-am reuşit, încă un eşec:

Nu pot să fiu picurii ploii

Nu pot să m-ascund într-un bob de rouă

Şi nici ploaia nu m-ar crede.

N-am reuşit să fiu decât…o ploaie,

O ploaia searbădă şi tăcută,

O ploaie insipidă de cuvinte.

 

Învaţă-mă să rostesc !

La început era Cuvântul

Şi Cuvântul era la Dumnezeu

Şi Dumnezeu era Cuvântul.

Fatidic, simplu, mare adevăr,

Pe care oamenii nici acum nu-l înţeleg.

Dar Cuvântul era însuşi Creatorul !

Cum aş putea eu, parte dintr-o consoană,

Un sunet încă nedesluşit,

O adiere dintr-o literă scrisă cu sânge,

O slovă neterminată pe-un caiet de dictando

Să fiu cuvântul, cuvântul care zideşte?

Cum aş putea să m-adun,

Decât în rugăciune adâncă,

Să ţin cerul de torţi

Şi să-l implor pe Ziditor:

—Doamne, dă-mi sunetul care-mi lipseşte,

Dă-mi fiorul care m-ar preschimba,

Dă-mi jumătatea mea de slovă,

Fă-mă o literă întreagă !

Doamne, te rog, preschimbă-mă,

Preschimbă-mă în cerneala ce iese întreagă

din peniţa Cuvântului şi împrumută-mi,

Împrumută-mi,

Din strălucirea mată a unei vorbe!

Doamne, învaţă-mă să rostesc,

Pune în gura mea…cuvinte!

Fă limba mea un amalgam primordial,

O gaură neagră a universului,

O dimensiune paralelă,

Din care să iasă netulburaţi:

Norii gândului,

Petalele cuvintelor,

Muza poeziei,

Marama adorării,

Puterea tunetului,

Strălucirea stelelor,

Limba mamei,

Vocea interioară,

Cascada timpului,

Filele de carte,

Vibraţiile iubitei,

Sărutul copilului,

Copitele cailor celeşti,

Frumuseţea pământului !

Doamne, te rog: Învaţă-mă să rostesc!

 

Numele meu

M-am născut în braţele Suferinţei

Căreia i-am strigat numele: Mamă !

Am rămas încă de la început cu gustul amar

Al nefiinţei.

Mama nu mi-a dat nici un nume,

Nici măcar n-a îndrăznit să mă strige vreodată

Deşi i-am simţit trupul şi fiinţa întreagă

Purtând-o pedepsit, veşnic în spate.

N-a ştiut ce nume să-mi dea

Căci în mintea ei înceţoşată erau prea multe:

Era Dorul, era Fiorul, era Vântul.

Erau toate în sufletul ei, despre care mi-a spus odată:

— Hei, tu ! Vrei să-mi vezi sufletul?

Ai văzut vreodată un albastru mai pur decât acesta?

—Nu, mamă! N-am văzut!

Dar prefer să rămân fără nume,

Să nu mă strigi niciodată,

Să mă laşi pradă vântului

Şi să mă ucizi c-o privire

Dar, te rog, nu-mi mai etala sufletul tău…albastru.

— Hei tu! Stai, cred că am găsit!

Spuse mama, înveselită de măreţia numelui pe care l-a găsit

Să mi-l facă dar, nepreţuit:

De azi numele tău va fi: NIMENI!

 

Ţara simbolurilor

 

Lumea întreagă, lirele vântului, vrăjitoarele cerului

Norii albaştri, alintaţi peste coamă

În palmă i-am strâns cu toţii

Măcar în sublimul simbol al vieţii.

Copacii cei verzi din părul pădure

Apele mari, ce se scurg dintre pleoape,

Genele lungi, ce mătură cerul,

Ţigara aprinsă…fumul, eterul

De ce sunt simboluri?

Există undeva,

Un loc al simbolurilor:

O ţară a lor, pe care n-a descoperit-o nimeni.

Am auzit vorbindu-se despre ea ca despre un simbol,

Ca despre o hieroglifă sau o cuneiformă rostire.

Am auzit despre ţara aceea c-ar fi o ţară pângărită,

Adesea călcată în picioare, cu nesaţ,

De caii înhămaţi la caleştile cerului.

De ce, de ce simboluri?

Am auzit despre ţara simbolurilor

c-ar fi de neînţeles,  c-ar fi mare şi întinsă

şi că nimeni, niciodată, n-a putut-o străbate în totalitate.

Mintea mea ar putea oare să înţeleagă de ce?

De ce ţara aceea îndepărtată şi neînţeleasă se numeşte:

Ţara simbolurilor…SUFLETUL.