Sandu Bulgăr era cel mai tânăr din grupul nostru de prieteni de la facultatea de Geografie din București, promoţia 1967. Ca geografi nici unul dintre noi nu excela la botanica şi nu se putea lăuda nici Sandu Bulgăr, cumva cel mai studios din micul nostru grup de colegi şi prieteni. Ajunge deci la examenul de botanica cu profesoara Moruzzi, o doamnă din fosta aristocraţie. Profesoara, o domnişoară bătrână, îi zâmbeşte şi îl întreabă direct:
– Ești fiul lui Bulgăr?
Descumpănit şi rămas puţin pe gânduri, Sandu răspunde.
– Da, sunt fiul lui…
D-na Moruzzi:
– Ştii că mi-a fost coleg. Ce mai face?
Sandu:
– A ieşit la pensie şi mă cicăleşte.
D-na Moruzzi:
– Aşa era şi în facultate…
Şi i-a dat profesoara o notă bună lui Sandu fără să-l mai asculte…
Cei doi Bulgări nu aveau însă nimic comun!
***
La absolvirea facultăţii pe Sandu l-a trimis la şcoala de ofiţeri şi ne comunica de acolo că nu mai are cu cine discuta şi se plângea că nu-i scrie nimeni. Eu ajunsesem la serviciul meteorologic al aeroportului Băneasa. Într-o noapte, când eram de servici şi colegii dormeau iar eu mă plictiseam aşteptând telexurile meteo, m-am apucat să-i scriu o epistolă pentru că tot nu aveam ce face. I-am scris-o pe un sul de hârtie asemănător hrisoavelor de pe vremuri, sul obţinut de la serviciul de telex unde veneau rapoartele meteorologice din toată Europa: „Sandule îţi scriu din simţul datoriei, nu că am să-ţi spun ceva. Să nu te simţi obligat să-mi răspunzi pentru că nici tu n-ai ce să-mi spui. Îţi comunic totuşi că azi s-a împlinit exact un an de la aceiaşi dată de anul trecut, dar nici atunci nu s-a întâmplat ceva deosebit. Altfel, îţi aduci aminte de ultimul subiect pe care l-am dezbătut? Nici eu, dar deabia aştept să-l continuăm. Oricum, ţine-te de armată. Şi nu te grăbi, că tot acolo ajungi. Şi dacă nu-ţi găseşti rostul în armată ştiindu-te pacifist, gândeşte-te că cei mai mulţi dintre oameni nici măcar nu ştiu ce caută în lume. Deci, eşti la locul tău. Oricum, fii liniştit! Echilibrul şi mulţumirea pe care le tot cauţi nu le vei găsi. Ţi-o spun din experienţă, că doar am câţiva ani înaintea ta. Şi eu le-am căutat, dar tot degeaba. Rămâne să mai discutăm. Şi când te simţi singur, adu-ţi aminte că eşti geograf şi geografii sunt mereu în căutare. Gândeşte-te, de exemplu, la forma pământului. Pitagora şi Eratostene au fost printre primii care au adus probe asupra sfericităţii pământului. Acum se vorbeşte de o formă geoida. Să ne mai gândim. Poate îi găsim noi o nouă formă. Gândeşte-te deasemenea la Copernic, care a avut doar parţial dreptate. Pământul se învârteşte în jurul soarelui, dar totul se învârteşte în jurul omului. Deci dragă Sandule, gândeşte-te că eşti centrul lumii”. (1968)
*
Au trecut anii. Sandu devenise hidrolog, era mare alpinist şi iubea natură. Într-o zi se afla la poalele unui masiv din Bucegi şi îşi monta crampoanele la bocancii pentru a escalada un versant aproape vertical. A alunecat însă în mod cu torul bizar şi s-a prăbuşit în prăpastia de dedesubt. Odată cu el s-a stins o flacără, dar nu s-a stins şi prietenia care ne lega…
Despre Sandu aş putea scrie un întreg volum, pentru că sunt legat de el prin cinci ani de facultate, prin nenumărate legături eterice în cei 22 de ani în care eu am lipsit din ţară, şi prin alţi 20 de ani care au urmat evenimentelor din ’89, perioada în care ne-am revăzut practic în fiecare an. Dacă ar fi să ajung de la început la o concluzie despre prietenia noastră, ar fi ca de fapt nu ne-am despărţit niciodată. Iar acum, când distanţa nu ne mai separă şi nu ne mai ciondănim pe micile noastre neînţelegeri filozofice, mă simt mai aproape de el decât oricând. Şi mă întreb retoric şi zâmbind: cum va fi reîntâlnirea noastră? Spun zâmbind pentru că îmi aduc aminte de câteva momente ilustrative din multele noastre discuţii filozofice.
După terminarea facultăţii am lucrat câteva luni împreună la un institut hidrologic situat pe malul Dâmboviţei undeva prin nordul Bucureştiului. Tocmai se introdusese pauză obligatorie de prânz şi în fiecare zi mă plimbam cu Sandu prin curtea destul de mare a institutului, continuând o discuţie filozofică pe care nu ştiu când o începusem şi pe care nu am terminat-o niciodată. Depăşisem de mult faza politică a discuţiilor noastre, acum eram în faza filozofală a schimbului de idei…
Ne cunoscusem în primele luni ale facultăţii. Eu, care făcusem deja doi ani de politehnica şi doi ani de închisoare, eram cu cinci ani mai în vârstă decât majoritatea colegilor. Având experienţa de fost deţinut politic, eram foarte prudent cu noile mele relaţii sociale. După însă doar câteva luni de facultate, m-am trezit bun prieten cu Leone (de fapt Leu) care avea un aer matur şi se apropia de vârsta mea, cu Mircea, un tânăr falnic şi prietenos, şi cu Sandu, cel mai tânăr dintre noi, care era mai retras, părea oarecum timid, şi care de la început avea o mână filozofică. Apoi, am descoperit că Sandu, Mircea şi eu locuiam în acelaşi cartier şi mergeam pe jos de la unul la altul. Numai Leone locuia la celălalt capăt al Bucureştiului şi trebuia să traverseze toată capitala ca să fie alături de noul cerc de prieteni „magnifici,” cum ne-a autodefinit chiar Sandu ceva mai târziu. (În paranteză fie spus, din punct de vedere strict geographic, pentru că doar eram studenţi la Geografie, Leone nu ne-a iertat niciodată pentru distanţa fizică ce-l separa de noi). După multă vreme mi-am dat seama că ceace cimentase prietenia noastră era faptul că toţi eram contra regimului. Desigur, ne legaseră alte afinităţi, dar faptul că ne puteam destăinui toate gândurile şi sentimentele deschisese porţile noastre sufleteşti.
Deci, cu politica terminasem repede; cu filozofia aveam însă probleme, şi Sandu era cel mai înverşunat dintre noi. De altfel, în multele noastre călătorii prin ţară, seara când uneori stăteam la un pahar de vorbă şi începeam o discuţie filozofică, Leone mă acuză că de regulă eu provocam discuţiile după care adormeam. Ei continuau însă filozofarea în lipsa mea, care probabil în acele moment eram în vreo călătorie astrală. Din grupul nostru, deci, Sandu nu se lăsa niciodată şi îmi întorcea toate argumentele. Acum, după absolvirea facultăţii, continuăm discuţiile în curtea institutului hidrologic. După mai multe sesiuni de asemenea dialoguri am observat însă că Sandu îşi prezenta de fapt de unul singur ideile, iar când îmi făcea şi mie loc în discuţie, începeam şi eu să perorez de unul singur, expunându-mi propriile idei. Fără să mă asculte, venea rândul lui Sandu, şi în continuare din nou rândul meu, dar de fapt fiecare vorbea de unul singur. Acest lucru nu ne împiedică să ne înţelegem perfect şi să hotărâm reluarea „dialogului” a doua zi…
Să nu credeţi că activitatea grupului nostru se rezumă doar la filozofie. Spre sfârşitul facultăţii ne-am dat de ceasul morţii să facem şi noi o afacere. Tot Sandu a venit cu ideea să cumpărăm stupi de albine şi să devenim apicultori. Zis şi făcut. Numai că în loc să cumpărăm că tot omul normal câţiva stupi, am cumpărat 37. Imediat după terminarea facultăţii Sandu a plecat însă în armată, iar eu cu Mircea am rămas să scoatem stupii din iarnă. Îi cazasem la casa din Buftea a unchiului Miulescu. De fapt era doar unchiul lui Mircea, dar pe rol de unchi comun.
Ne-am căznit toată iarna, dar am scos cu bine stupii în primăvară. În sinea mea, eu însă mă lecuisem de albine. Când s-a întors Sandu am cerut o întrunire de grup afirmând răspicat că am de făcut declaraţii de presă. Spre surprinderea tuturor, am declarat că îi fac toţi stupii mei cadou lui Sandu care de altfel iniţiase întreprinderea. Peste vreo doi ani, în urma unei ierni geroase toţi stupii şi-au dat duhul. Eu eram deja în America. Mi-a scris Mircea ca pentru a nu se face de ruşine faţă de familie a dat un anunţ în România Liberă că vinde stupi… care de acuma nu mai existau… Nu am fost buni la business, dar la filozofie am rămas „mari”!
Au trecut 22 de ani şi în decembrie 1990 m-am întors în ţară. Am găsit România într-o stare dezastroasă şi ce era mai grav era faptul că mulţi oameni nu realizau acest lucru. Pe Sandu l-am găsit însă neschimbat. Nu îl afectase comunismul în nici un fel. Cu aceeaşi atitudine de adolescent, cu acelaşi zâmbet de student perpetuu, Sandu părea că întotdeauna tânăr şi ferice. M-a luat la o plimbare pe străzile Bucureştiului tinereţii noastre ca apoi să plecăm la un periplu prin ţară… Vălenii de Munte, unde am vizitat un prieten, apoi Buşteni, Babele, Caraiman, cheile Dâmbovicioarei şi alte coclauri. Şi natural am continuat discuţiile de altă dată de parcă nu le întrerupsesem nicicând. „Dialogul” a fost însă la fel. Sandu vorbea şi se ascultă de unul singur iar eu făceam fireşte acelaşi lucru. Şi ce bine ne înţelegeam! Atât de bine încât nu ne-am dat seama când şi unde am pierdut o zi din calendar. Acest lucru era să mă coste scump pentru că fiind reporter trimis la Bucureşti de Vocea Americii aveam interviu cu preşedintele ţării şi era gata-gata să-l ratez. Am ajuns totuşi la timp, dar nu am înţeles în nici un chip cum şi unde dispăruse o zi din viaţa noastră. În mod cert, timpul are alte dimensiuni în filozofie…
Câţiva ani mai târziu m-a vizitat Sandu la Washington. Venise însoţit de Matei, băiatul lui care la vremea respectivă era adolescent. I-am plimbat prin muzeele Washingtonului, prin parcurile oraşului, şi i-am dus la splendidă cascada Great Falls din apropierea capitalei Americane. Şi bineînţeles că ne-am continuat discuţiile, discuţii la care asista acum şi Matei. A fost probabil una din puţinele noastre discuţii din care îmi aduc aminte subiectul dezbătut. Sandu credea în Divinitate, dar nu vedea rostul forţei negative în univers. Eu, care m-am lovit şi de satana, încercam să-l conving că universul nu poate fi explicat fără o contradicţie între bine şi rău, şi deci e nevoie şi de o forţă malefică. Matei ascultă tăcut interminabilele noastre argumentări…
Au trecut mulţi ani de atunci. Matei e azi un om matur, e căsătorit, şi se pare că tinde şi el spre filozofare. Sandu ne-a părăsit pentru a pătrunde într-o altă lume, o lume în care va continua să fie acelaşi om tânăr şi curat dintotdeauna. La scurt timp după „plecarea” nedorită şi neaşteptată a lui Sandu, m-am trezit însă cu un telefon surpriză de la Matei, care în prezent locuieşte la New York. Mi-a amintit de discuţia mea cu Sandu la care fusese martor şi vroia să ştie dacă o terminasem şi la ce concluzii am ajuns. „Nu dragă Matei, i-am răspuns. Nu am terminat discuţia. Va trebui să o continuăm. Şi sincer să fiu, de-abia aştept!” Data viitoare Sandu va avea însă avantajul de fi a ajuns la „înţelegerea cosmică” înaintea mea.
Sandu, cel mai tânăr dintre noi, a plecat primul. Realizase mult şi avea toate motivele să trăiască. De ce ne-a părăsit oare? Numai pronia cerească ştie! Poate că e mai multă nevoie de el „acolo” decât aici între noi!
Sandu! Un suflet nobil şi curat; un veşnic tânăr: un prieten căruia îi plăcea să spună că e Armean (după mama), dar care era mai român decât cei mai mulţi români; un om fără pretenţii, dar de mare ţinută umană… Aşa l-am cunoscut şi aşa va rămâne. Îl voi regăsi probabil curând, doar mai înţelept şi mai cunoscător. Sandu ne va întâmpina cu acelaşi zâmbet prietenesc şi uşor ironic şi enigmatic, justificat de data aceasta prin ceace va fi aflat înaintea noastră…
——————-
Nicholas DIMA
Arizona, SUA
5 mai 2010 (25 ianuarie 2023)
