In România de astăzi, este incă posibilă provocarea unui scandal prin ridicarea in public a problemei crimelor cominse de comunism – si chiar a unui scandal si mai mare sugerându-se că nu numai prin enormitatea crimelor sale, dar chiar prin propria sa natură, comunismul sovietic poate fi comparat cu altă Satana a scolului nostru, nazismul. Acest fapt a fost ilustrat din nou de una dintre cele mai bine vândute cărti franceze din ultima vreme, „ The Black Book of Communism”, o compilatie a crimelor comuniste, de 848 de pagini, scrisă de sase mari istorici ai lumii, cu o introducere ce punctează un număr de aspecte comune intre cele două sisteme totalitare.
Controversa este iluminatoare mai putin prin expunerea pozitiilor particulare si mai mult prin dezvăluirea rezistentei care este incă puternică la ideea care a câstigat pentru mult timp statutul unui consens pentru cei care au studiat aceste probleme indeaproape – ideea că bolsevismul si nazismul sunt fenomene inrudite: „gemeni fraterni”, pentru a folosi cuvintele istoricului francez Pierre Chaunu.
Aceste două ideologii monstruoase, fiecare o deformare hidoasă apartinând unei părti neintelese a filozofiei romantice germane, au ajuns la putere in secolul XX si fiecare a urmărit propriul tel – „de a construi o societate perfectă prin dezrădăcinarea elementelor Răului care i-ar fi stat in cale”. In cazul comunismului, Răul a fost definit prin proprietate si, ca urmare, implicit prin cei care detin această proprietate, iar apoi, din moment ce Răul ar fi persistat chiar si după lichidarea acestei „clase”, prin oricine ar fi fost „ corupt de spiritul capitalismului” – spirit care si-a făcut până la urmă loc chiar si in rândurile partidului comunist insusi. In cazul nazismului, principiul malign a fost localizat in asa-zisele rase inferioare, prima si cea mai importantă fiind cea a evreilor, dar cum Răul ar fi persistat chiar si după exterminarea, prin altii, de asemenea, si chiar prin acele elemente ale „rasei aeriene” a căror puritate ar fi fost pătată.
In definirea Răului din punctul lor de vedere, atât comunismul, cât si nazismul si-au motivat autoritatea cu ajutorul stiintei. Aceste sisteme doreau să creeze un „om nou” si, vizând acest scop, ele propuneau reeducarea intregii umanităti.
Mai mult: ambele au declarat că sunt motivate de impulsuri filantropice. Aceasta datorită faptului că nazismul urmărea bunăstarea poporului german si intentiona să se pună in serviciul umanitătii prin refrenul sustinut de national-socialism, acela de a scăpa lumea de evrei. Leninismul, prin definitie, universal in misiunea sa, a fost si mai grijuliu fată de umanitate decât nazismul, al cărui program nu putea fi atăt de usor de exportat. Dar ambele doctrine au sustinut idei aparent superioare, calculate să trezească un devotament entuziast si fapte eroice din partea celor care le urmau.
Si, până la urmă, in numele acestor idealuri asemănătoare, nazismul si comunismul si-au folosit forta de a ucide reprezentanti din toate categoriile de oameni, fiind exact ceea ce au făcut după ce au ajuns la putere, la o scară necunoscută până atunci in istorie. Din această cauză, este potrivit să le judecăm pe amândouă prin propria lor natură ca sisteme criminale.
Egal de criminale? Oricine a studiat mărturiile existente asupra crimelor celor două sisteme – nazismul neegalat prin ferocitatea sa, iar comunismul prin deznodământul actiunilor sale – ori a privit deznădăjduit soarta a milioane si milioane de fiinte umane ale căror suflete au fost strivite – chiar dacă trupurile au supravietuit – trebuie să raspundă, cred eu, simplu si ferm: da, egal de criminale.
Dar aceasta ridică o altă intrebare: cum de astăzi cele două sisteme sunt tratate atât de neegal in memoria istoriei, chiar până la a uita deja comunismul sovietic, in conditiile in care acesta a avut o prezentă incă recentă pe scena mondială?
Nu este nevoie să recapitulăm faptele in detaliu. In 1989, chiar opozitia poloneză a solicitat ca păcatele fostului regim comunist să fie uitate. In cea mai mare parte a fostelor natiuni-satelit est-europene nu a existat nici o tendintă puternică de a pedepsi pe cei responsabili de faptul că i-au privat de libertate pe compatriotii lor sau pentru coruperea, brutalizarea si uciderea acestora de-a lungul a două sau trei generatii. Cu exceptia Germaniei si a Cehiei, comunistilor li s-a permis să rămână activi din punct de vedere politic si acestia chiar au recãstigat puterea in mai multe tări. In Rusia si in alte foste republici sovietice, oficialii comunisti au rămas in functiile lor, inclusiv in politie, indrăznind să păstreze numele si structurile partidului comunist!
In Vest, această amnistie de facto a fost acceptată pe scară largă – in conditiile in care multi aveau propriul lor trecut de legături cu comunismul si păreau mai putini dornici ca să fie scoase la iveală crimele acestuia. In cazul Frantei, de exemplu, faptul că partidul comunist a recurs de-a lungul deceniilor la diverse colaborări cu Kremlinul – colaborări care sunt astăzi atât dovedite cât si documentate – nu reprezintă un impediment pentru ca acesta să fie acceptat in sânul politicilor democratice franceze.
Prin contrast, memoria blestemată a nazismului pare a se intensifica zi de zi. Anual se dezvoltă o amplă literatură. Muzee, biblioteci, expozitii, filme, romane si memorii, toate sunt dedicate pentru a păstra groaza proaspătă in minte, iar termenul nazist a devenit el insusi o prescurtare pentru abominabilul oprobriu ce poate fi imaginat. Este suficient de a fi legat in vreun fel, chiar si superficial sau accidental, cu acesta, pentru ca un artist sau scriitor să cadă in dizgratie: in acelasi an s-a descoperit că scriitorul francez de origine română Emil Cioran, inainte de război, a privit cu oarecare simpatie miscarea legionară si a fost unanim blamat pentru aceasta; prin contrast insă, lucrările scriitorului suprearealist Louis Aragon au fost publicate intr-o editie „Pleiade” si au determinat un veritabil concert de laude (nu mai putin unanim decât oprobriul manifestat fată de Cioran); nimeni nu a mentionat, insă, trecutul stalinist al lui Aragon, decât poate pentru a-l scuza de acesta.
Este drept si potrivit sa te simti indignat de această discordantă.
„Tot ceea ce cer, – declara scriitorul francez Alfred Grosser, in 1989,- este ca atunci când unul apreciază responsabilitatea pentru crimele trecutului, criteriile folosite să fie, de asemenea, aplicate pentru toată lumea”. Corect, dar acele criterii nu sunt de regula aplicate, iar pentru un istoric, (aflat in opozitie fată de moralistul politic), prima intrebare este: De ce?
Fără a avea pretentia de a acoperi acest subiect dificil, doresc să enumăr câteva motive posibile:
NAZISMUL ESTE MAI BINE CUNOSCUT decât comunismul. Dulapul atât de plin de schelete a fost larg deschis de către trupele aliate in 1945 si cele mai oribile aspecte despre nazism au fost cunoscute atunci imediat. Totadată, mai multe tări vest-europene au experimentat in mod direct ocupatia si/sau agresiunea militară nazistă, iar amintirea acesteia nu a dispărut nici până astăzi. Mai mult, crimele naziste au fost subiecte deschise, cu agresori clari si victime clare – spre deosebire de cazul comunismului, ale cărui nenumărate victime erau compromise moral, chiar si in virtutea calitătii de membri de partid. Camerele de gazare, destinate să extermine in mod industruial o portiune definită a umanitătii, au fost un fenomen unic, iar atunci când lagărele au fost eliberate, mărturia mizeriei umane pe care au dezvaluit-o a fost socantă si netăgăduită. Prin contrast, Gulag-ul si Laogai-ul chinez sunt incă invaluite in ceată, fenomene distante, care sunt cunoscute indirect, mai mult prin intermediul literaturii decât al mărturiilor fotografice (in Cambodgia, mormintele comune sunt si acum deschise), iar in multe tări estice, care se autointitulează democratice, fostii asupritori comunisti se declară promotorii democrati de astăzi.
POPORUL EVREU si-a asumat datoria solemnă de a păstra vie amintirea Holocaustului. Pentru evrei, aceasta este o obligatie morală, religioasă chiar, iar umanitatea le este indatorată pentru asumarea si ducerea la indeplinire a acestei misiuni cu determinare si vointă. Multumită puterii memoriei evreilor, faptele lui Shoah s-au intipărit in constiinta tuturor si este nevoie de incăpătânare cu adevarat perversă pentru a le uita sau a scapa de ele. Reprezentanti ai lumii crestine au ajuns, de asemenea, să-si examineze constiinta colectivă si să realizeze cu tristete si căintă rolul bisericii in perpetuarea antisemitismului.
Nu acelasi lucru s-a intâmplat insă pentru sistemul comunist, ai carui beneficiari au fost aproape toti.
EXPERIENTA CELUI DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL , in care a fost formată o aliantă militară intre democratiile occidentale si Uniunea Sovietică, a slăbit sensibilitatea fată de comunism – atât ca idee, cât si ca realitate – si a determinat un fel de cădere a sistemului imunitar intelectual. Pentru a lupta cu intreaga sa inimă, o democratie are nevoie ca aliatii săi să aiba un anumit grad de respectabilitate; iar dacă este necesar, acea respectabilitate le va fi conferită acestora ca un dar. Stalin a incurajat acest proces, asigurându-se că ideologia si sloganurile comuniste au fost tinute in rezervă, ascunse vederii, in timp ce eforturile militare ale poporului sovitic si faptele eroice ale soldatilor sovietici au fost aduse in fată si lăudate in cei mai puri termeni nationalisti.
Spre deosebire de est-europeni, vest-europenii, nu au experimentat in mod direct sosirea Armatei Rosii si nici nu au fost martori ai brutalitătii acesteia. Dimpotrivă, aceasta a fost vazută ca o fortă eliberatoare la fel ca celelate armate aliate – total diferită insă de impresia popoarelor baltice sau a celui polonez. Iar sovieticii au fost, de asemenea, printre judecătorii tribunalului pentru crime de război de la Nurnberg (unde acestia au incercat să pună pe umerii nazistilor mai multe crime comise de fortele conduse de comunisti, inclusiv masacrul din 1940 a mii de ofiteri din armata poloneză la Katyn, in Polonia).
Toate acestea au contribuit la o reactie slabă si inconsistentă a Vestului in fata amenintării comuniste. Democratiile au acceptat sacrificii grele pentru a invinge regimul nazist. Ca urmare, acestea ar accepta sacrificii mai mici doar pentru a combate Uniunea Sovietică si, până la urmă, chiar ar ajuta Rusia in numele acelei griji „pentru stabilitate”. Atitudinea lor fată de comunism nu a fost si nici nu putea fi echilibrată intre cele două sisteme, cum nici memoria lor nu poate fi impartială fată de acestea.
UNUL DINTRE MARILE SUCCESE ALE REGIMULUI SOVIETIC a fost acela de a promulga si, in final, de a impune lumii propria sa ideologie asupra modului in care ar trebui clasificate sistemele politice. Lenin le-a redus pe acestea la două sisteme aflate la poluri opuse, socialismul si capitalismul – teorie mentinută de Stalin până in anii ’30. Conform acestei scheme, capitalismul – cunoscut, de asemenea, ca imperialism – includea in rândurile sale regimurile liberal, social-democratic, fascist, precum si cel national-socialist. O schemă diferită s-a impus apoi in anii ’30 in conformitate cu noua politică sovietică de constructie „a fronturilor populare”. Acum, spectrul pornea de la socialism – ceea ce insemna Uniunea Sovietică – si continua prin democratiile burgheze (liberale si/sau social-democratice), până la fascism. Grupate in ultima categorie erau nazismul, fascismul de tip Mussolini, regimurile totalitare din Spania, Portugalia, Austria, Ungaria, Polonia si, tot asa, aripile de extremă-dreapta ale fortelor liberale. Indiferent de tipologia specifică adoptată, nazismul era sters din această schemă ca si categorie si atasat la capitalism sau la fascismul de aripă dreaptă. Acestea au devenit absolut asociate Dreptei, in timp ce comunismul sovietic si socialismul reprezentau incarnarea absolută a Stângii. In acest fel, nazismul si comunismul isi ocupau locurile potrivite in marele câmp magnetic al politicilor secolului XX.
Pentru a aprecia insă stratagema folosită, trebuie sa ne amintim că pentru generatiile timpurii de istorici era perfect clar că atât fascismul italian, cât si nazismul german aveau rădăcini socialiste. Astfel, lucrarea clasica a lui Elie Halevy, „Istoria socialismului european” (1937), dedica un capitol socialismului Italiei fasciste si altul socialismului Germaniei naziste (ultimul s-a autodeclarat ca fiind anticapitalist). Apoi, exista schema, nu mai putin fortată, propusă in 1951 de Hannah Arendt, care a punctat natura esentială consanguineous a nazismului si comunismului pe care am remarcat-o deja si care ii plasau pe acesti doi reprezentanti ai totalitarismului modern de la gândirea liberă(-ală) până la regimurile autoritare („from liberal and authoritarian regimes alike”).
Atât de mare a fost, insă, triumful realitătii date de comunism, incât aceasta rămâne chiar si astăzi adânc imprimată in constiinta istorică. Liceele franceze si manualele universitare, de exemplu, incă „citesc” spectrul politic de la Stânga si Dreapta, mergând de la Uniunea Sovietică in stânga, până la democratiile liberale (cu propriile lor stângi si drepte) si până la diverse forme ale fascismului (german, italian, spaniol s.a.m.d.). aceasta este o versiune atenuată a ceea ce poate fi numită vulgata comunismului sovietic (versiunea populară).
NAZISMUL A DURAT 12 ANI. Comunismul european, in functie de tară, a durat intre 50 si 70 de ani. Aceasta perioadă de timp, ce a depăsit orice limite, a produs un fel de autoamnezie in tările afectate.
Pe parcursul acesteia, societatea civilă a fost strivită, elitele au fost distruse succesiv, reeducate si inlocuite, iar aproape toată lumea, de sus până jos, a fost expusă pericolului si tentatiei de a se compromite si de a trăda. Cât despre cei capabili de păreri obiective, acestia au fost privati de o cunoastere corectă a istoriei lor si de instrumentele potrivite pentru un studiu adecvat. In studierea lucrărilor disidentilor sovietici – care reprezintă singura literatură adevărată a regimului – cititorul va fi expus mai mult lamentărilor zguduitoare si unei tristeti fără margini, dar foarte putin unei analize lucide a realitătii (exceptiile includ „Va supravietui Uniunea Sovietică până in 1984?” a lui Andrei Amalrych, care a apărut in traducere engleză in 1969 si cuprinde eseuri scrise de Aleksandr Zenoviev).
Astăzi, de asemenea, din cauza dureoasei memorii a trecutului, tinerii istorici rusi tind să intoarcă spatele perioadei comuniste si astfel să reducă la uitare. Intre timp, statul rus inchide din nou arhivele relevante. Cat despre cercul de disidenti care a păstrat o memorie lucidă a comunismului, acesta s-a imprastiat repede după 1991 si nu si-a putut găsi un loc al său in noua ordine a lucrurilor. O entitate care doreste să perpetueze memoria trebuie să obtină o anumită masă critică prin fortă sau prin număr, prin putere politică sau prin influentă culturală. Disidentii insă nu au făcut asta – cum nu au facut-o, de altfel, nici purtătorii de cuvânt ai armenilor, ucrainienilor, cazacilor, cecenilor sau tibetanilor, fără a mentiona multe alte victime ale terorii comuniste.
DUPÃ DIZOLVAREA UNUI REGIM TOTALITAR, nimic nu pune atât de mari probleme ca efortul de a reconstitui actiunea normală a constiintei, de a reinvia capacitatea de a face deosebiri politice si morale normale. Din acest punct de vedere, Germania postnazistă s-a aflat intr-o pozitie mai bună decât Rusia postsovietică. In Germania, societatea civilă nu fusese distrusă in intregime. Judecată, pedepsită si purificată de nazism sub supravegherea aliatilor occidentali, Germania a fost capabilă să participe la un proces de curătare, de autojudecare, de amintire si chiar de căintă.
Acesta nu a fost insă posibil si pentru Europa de Est, in parte datorită unor motive pe care le-am mentionat deja, dar si datorită circumstantelor prin care Vestul are propria sa parte de responsabilitate istorică. Nu numai că, timp de 70 de ani, democratiile nu au reusit să ceară socoteala comunistilor, dar elitele culturale si politicile vestice au acceptat chiar, tacit si explicit, ceea ce eu numesc vulgata sovietică, potrivit căreia virtutea politică rezidă implicit de partea Stângii („sub socialism”), iar prezumtia de păcat politic de partea Dreptei („sub capitalism”). Printre invătatii vestici, si chiar printre altii, leninismul este deseori caracterizat ca un fel de accident meteorologic, o abatere nefericită de la un proiect care in toate aspectele sale esentiale rămâne la fel de onorabil ca inainte.
Timp de secole, constiinta Vestului s-a concentrat pe găsirea locului Răului absolut in inima Vestului insusi. In zilele noastre, Răul a fost localizat in Africa de Sud in era Apartheid-ului, in Statele Unite in timpul Războiului din Vietnam, dar intotdeauna in Germania nazistă, piatra de hotar cu care toate celelalte manifestări locale ale Răului sunt comparate. Din acest exercitiu de găsire a celor vinovati au fost excluse Uniunea Sovietică si Coreea de Nord, China, Cuba si alte tări comuniste. Cineva ar putea spune că atentia concentrată asupra nazismului si succesorilor acestuia a functionat ca un fel de cortină, facând astfel posibilă ignorarea netăgăduitelor crime ale comunismului.
Când presedintele republican Ronald Reagan a definit Uniunea Sovietelor cu termenul „Devil Impire” – Imperiul Diavolului pe Pământ, acesta a polarizat constiinta si conceptia Vestului intr-o directie nouă si eficientă de luptă impotriva comunismului.
Dar poate există si motive de sperantă. Uităm că au fost necesari ani de-a rândul pentru a obtine o reactie impotriva nazismului in constiinta Vestului. Realitatea este că nazismul ca fenomen politic a depăsit tot ce oamenii credeau posibil, iar imaginatia acestora a fost deseori neputincioasă in a-l intelege. Faptele făcute in numele comunismului deschid un abis nu mai putin adânc, un abis care a fost protejat de acelasi reflex uman de a evita sau a nega tot ceea ce nu poate fi imaginat. Va sosi oare din nou vremea in care adevărul va fi dezvăluit?
A sosit momentul să facem ceva pentru aceasta.
Fiecare roman, prin simpla trezire a amintirilor sale, isi poate da seama că „democratia” pe care o traieste acum – si la instaurarea căreia a contribuit nu o dată prin vot direct – nu este decât o perpetuare „a comunismului cu fată umană”, in care politicieni educati si formati sub sistemul comunist incearcă acum să treacă drept mari reformatori democrati, cu pretentia de aduce tara in rândul marilor democratii ale lumii.
Transformarea României nu poate fi posibilă fără o renastere si o transformare profundă in constiinta cetătenilor ei. Recunoasterea greselilor trecutului si asumarea responsabilitatilor particulare si apoi colective pentru inertia, lipsa de atitudine civică si neincrederea in propriile forte care, unite, ar putea transforma tara, trebuie să fie punctul de plecare de la care să construim impreună o Românie cu adevarat democrată.
paginile 15-21, din cartea apărută in 2004 la editura amaltea:
DÃINUIRE IN RÃSPÂNTII DE IMPERII – TEROAREA ROSIE
a prof. dr. Lucian V. Orăsel.
