Păunescu a renunţat la România. Vineri, 5 noiembrie, la ora 7:15, inima poetului a bătut pentru ultima dată pe un pat de spital, în Floreasca. Aici îşi avea reşedinţa încă din 26 octombrie unde medicii îi tratau ficatul, rinichii şi inima. Unul dintre cei mai prolifici poeţi ai noştrii, publicist şi om politic, personalitate contestată, Adrian Păunescu a plecat dintre noi cu amărăciunea de a nu ne fi văzut “vindecaţi” şi cu certitudinea că abia după moartea sa vom realiza cine a fost cu adevărat.
Într-o scrisoare deschisă către urmaşii săi, publicată în Jurnalul Naţional pe 21 iunie, poetul îşi încheie socotelile cu viaţa. Era bolnav şi nu mai putea ignora asta. “Ar fi păcat să ne despărţim supăraţi”, scrie Păunescu. Le mulţumeşte celor care l-au ajutat într-un fel sau altul şi arată cu degetul către cei care l-au uitat, face o trecere în revistă a propriei vieţi şi a modului în care a fost perceput de-a lungul timpului dar mai ales, îi avertizează pe cei ce rămân în urma sa: “Dragii mei copii, problema cea mai mare este prăbuşirea ţării”. Ţara – durerea cea mare a “pacientului” Păunescu.
Nu în fiecare zi moare un poet, iar atunci când se întâmplă o spunem de parcă nu auzim. Toţi oamenii noştri de cultură primesc post-mortem, sau dacă sunt norocoşi în ultima decadă a vieţii, apelativul “maestrul”. De parcă un cuvânt ar putea spăla toţii anii de nepăsare şi de uitare şi toată lipsa de respect. Pentru simplul fapt că, într-o ţară în care patriotismul e doar o valoare a comunismului naţionalist, el deplânge soarta României în ode închinate lui Avram Iancu, lui Păunescu îi datorăm respect. Dar cum le poţi cere românilor să creadă în cuvinte când ei nu mai citesc?
Ce a însemnat cenaclul Flacăra ştim cu toţii, cu toate că au existat voci care l-au condamnat. Era propagandă ascunsă sub apelativul de “generaţie în blugi”, strigă ei, “cei fără de păcat”. Cu toate astea cenaclul a mişcat mase întregi de oameni şi a propulsat nume mari ale folkului românesc. Pentru că era altceva, era singura modalitate de evadare. Şi asta nu a făcut-o doar Flacăra. Câţi scriitori nu au căutat să păcălească cenzura pentru a transmite mesaje subliminale? Dar pentru că nu a fost făţiş anti-comunistă mişcarea e condamnată de noi cei crescuţi în democraţie. Păunescu a fost comunist pentru a supravieţui. Dacă ar fi înfundat vreo închisoare nu am mai fi avut acum despre ce scrie iar el nu şi-ar fi împlinit dezideratul de a întinde o mână de ajutor plebei.
Dacă nu ar fi făcut politică ar fi fost doar un poet, dacă nu ar fi scris peste 50 de cărţi, ar fi fost doar un politician, dacă nu ar fi condus “Sportul Românesc”, ar fi fost doar un comentator cultural, dacă nu ar fi înfiinţat Flacăra, ar fi fost o bombă cu ceas iar dacă n-ar fi scris ode pentru Ceauşescu, ar fi fost cunoscut doar de elite. Dar el ESTE Adrian Păunescu, cel care “prea târziu a ajuns la Paris, prea bătrân” şi cel pe care îl vom eticheta greşit de fiecare dată pentru că nu a apucat să ne spună tot.