Deși se consideră doar „un modest slujitor al culturii, educației și civilizației românești, implicit europene”, având în vedere neobosita activitate literară concretizată în volume de versuri, de proză, de critică și istorie literară și pe cea didactică desfășurată nu numai ca profesor, Doctor în Filologie, ca inspector școlar de limba și literatura română, ci și ca autor de lucrări în domeniul educațional, deopotrivă cu participarea la numeroase întâlniri cu cititorii ale căror opinii îi ajută pe scriitori „să-și perfecționeze stilul, vocabularul, modul de a sugera idei și sentimente”, omul de litere cu preocupări multiple CORNELIU VASILE este nu numai „un intelectual de elită”, ci și „un scriitor foarte echilibrat”, un critic literar „foarte constructiv, omenos și didactic în același timp”.
În calitate de critic literar, „perseverează, scriind în limba română, dedicând cititorilor timpul, energia, talentul și, în fond, viața”, își afirmă și își pune în practică „intenția de a nu lăsa să se piardă idei, imagini, reflecții ale timpului tău, ale unei ființe gânditoare din acest timp care nu se va repeta”.
De această dată, își onorează calitatea de membru al USR, Filiala București-Poezie, publicând volumul de versuri Treci pe cărări-versuri (Editura Editgrapf, Buzău, 2020), structurat în cinci cicluri și un grup de poeme în limba franceză sau engleză, În traducere.
Că orientările estetice din lirica românească nu-i sunt străine, fie tradiționalismul, fie mai „tânărul” postmodernism, la care se adaugă poeziile cu formă fixă (rondeluri), o demonstrează atât poemele din primul ciclu, În vers clasic, cât și cele din ciclurile În vers liber, Evanescența cifrelor și Altele, în vers liber.
Ca pentru orice român care s-a născut și a copilărit în mediul rural, și pentru Corneliu Vasile, natura este „sarea pământului”, căci ea oferă oamenilor viață, tot ce este mai bun, mai valoros, asigurându-le existența prin „munții albaștri”, prin „sălcii pletoase pe mai de izvor”, când „codru în alt va-nflori maiestuos” sub lumina strălucitoare a unui „curcubeu de sus până jos” (Sarea pământului). În natură, „totul se îndreaptă spre perfecțiune / când în plopii falnici soarele apune” (Înmiire) și, ca o stenică „inimă vegetală”, oferă adăpost, clipe de liniște și de visare, izvor de inspirație și îndemn către creație, poetul fiind convins că „pe mine pădurea m-a apărat, / ploile, razele le-am îmblânzit, / printr-un izvor neghicit / mie îmi dă semnal sau sfat”, considerând-o „împărăția” care „gândul cel bun îți va da” când „treci pe cărări” (Treci pe cărări).
Natura este la fel de darnică în toate anotimpurile, fiecare cu farmecul lui. Primăvara este cel al renașterii naturii și al împodobirii întregii firi cu „zăpada miezului de-aprilie / uitată-n creanga de cais”, precum și cu „zambila mirosind tiptil / și ghioceii galbeni ți-s”, toate devenind „prietenii sub cer deschis” ai omului îndrăgostit de minunățiile vernale (Rondelul primăverii), ca atunci când „alb-rozul inundă / livezile grădinile lizierele”, sufletul omului bucurându-se de „culorile răzoarele amintirile / împrospătate sub mugurul / zvelt al pomilor” (Primăvara), remarcabilă fiind aici forța expresivă a imaginilor vizuale și olfactive, a unor metafore implicite și epitete cromatice. Farmecul primăverii („Cuvinte-frunze și cuvânt-copac”) este și izvorul nesecat de inspirație al poetului: „tu ești izvor-suspin de apă vie, / cuvintele plutind eu le îmbrac…” (Al nouălea cântec). Chiar dacă „întinsul câmpului prăfos” sau „drumul, beat de soare” suferă fiindcă „e fără apă și răcoare”, canicula estivală produsă de „lava soarelui” nu-i împiedică pe „doi tineri zvelți” să-și trăiască fericirea de a păși împreună în viață (Rondelul caniculei). Poemele dedicate toamnei revelează beneficiile („rodul viei amurgind în cramă”) oferite omului de acest anotimp când „luxurianța câmpurilor noastre” din sezonul estival este „rarefiată azi într-o culoare” și când „din patru zări vin norii în cohorte, / e plumbul vremii-n ploi învinețit”, vreme prezisă deja de căderea frunzelor (Autumnală), căci „arborii, aliniați cazon, / se-ngroapă-n albe-cenușii velure” căpătând culoarea întunecată a ceții și stârnind o stare de spirit apăsătoare, elegiacă („urechea inundată e de blues”), iar razele soarelui nu mai au tăria din sezonul estival (De toamnă). Dar vine o vreme când „prin pomii goi roiesc suspine”, nimic altceva decât fulgii de nea care plutesc și se aștern „peste pământ” ca „un arabesc de raze line” formând nămeți de „omături cristaline”, peisaj hibernal iubit de eul liric, fiindcă îl inspiră în a căuta „potrivit cuvânt” pentru a-i dedica „un inegalabil cânt” (Rondelul semnelor de iarnă).
Peste această atmosferă feerică tronează timpul neiertător, „timpul vameș neștirbit în toate”, atât de scurt pentru om, încât poți „să împlinești doar ce se poate”, văzând cum „luminile se duc, amăgitoare, / cu fiecare apus sau răsărit”, trecerea sa inexorabilă făcând imposibile căile de ocolire a vicisitudinilor vieții: „Și chiar de ocolim, pe negândite, / rechinii lui ne taie ca o coasă” (Timpul vameș). Numai poetul oprește „timpul-armăsar”, cântând din „fluier de soc, de fag, de os” și, „cu pegasul zburând hoinar” (Rondelul poetului), oferă cititorului „poemele sale / trimise prin litere / sunete gesturi emoții” (Respirație).
Cugetările filosofice ale poetului apar în ciclul Efemeride cuprinzând, am putea spune, o nouă specie de poezie cu formă fixă în vers alb – sextetul (s-o numim așa, pentru că toate au câte șapte versuri), măsura fiind variabilă (de la una la zece silabe). Tematica lor este diversă, cea preferată fiind rostul poetului în reflectarea existenței, ca mijlocitor între „realitatea” înconjurătoare și „viața ca atare” și, totodată, un „trecător / prin trecătoare”, trăind „clipe / încercări”, trudind pe ogorul literelor până ce va ajunge la creația ce-l va face nemuritor: „până / vei spune / et in Arcadia”. La îndemâna sa se află limba română, cea care a asigurat statornicia pe acest pământ în îndelungata „ceață a istoriei” în care „femei dace / bărbați romani” au făurit poporul român „plutind îmbrățișați”. Mândru de moștenirea sa, poetul folosește limba română ca mijloc de comunicare cu cititorii căutând, în versurile sale, comuniunea de vise și de bucurii ale sufletului, aceasta devenind calea de înțelegere a lumii, a tot ceea ce ne înconjoară: „Că / nu mai poate / fără a vorbi / fără a scrie / fără a fabula / simțea”. Este limba în care, spre deosebire de alte neamuri, „românii se înțeleg foarte bine”, deoarece „aceasta este limba română, / aceasta este viața românească, / nu de azi, nu de ieri, ci de totdeauna, / adică și de mâine și de poimâine…” (Aceasta este), dăinuind peste veacuri.
Așa cum procedase, cândva, Nichita Stănescu, aducând în lirica noastră simbolurile matematice, tot așa, Corneliu Vasile apropie matematica de poezie în ciclul Evanescența cifrelor, incluzând 13 poeme, primele având ca titlul numerele 1 – 12, ultimul fiind intitulat 20. Astfel, 1 reprezentând „unicitatea […] / într-un noian, într-o mulțime”, este punctul de unde pleacă „toate trecerile, / iubirile, năvălirile, împlinirile, viața”, 2 se află la originea vieții pe pământ de la „Adam și Eva”, 3 este „sfințit număr în Sfânta Treime”, dar și numărul mitic din basmele românilor, 4 este numărul punctelor cardinale. Omul are sprijinul celor „cinci degete de la o mână” care îl ajută în muncă pentru ca „în tot timpul acesta îți / cresc puterile ca grâul, încincit”, iar 6 este perceput sub aspectul lui peiorativ („șase-șase” la jocul de noroc), mai ales când apare „șase-ntreit” ca „semn al fiarei”. Dacă 7 este numărul zilelor săptămânii, 8, ca „optar” este numărul câștigător, în timp ce 9 ne amintește de numărul de dorobanți plecați la Plevna „cu dor s-o cucerească” și de acela al meșterilor care au zidit „o mănăstire fără seamăn”, iar 10 „încheie / plutonul românesc cu sergentul”, al zecelea fiind și Manole simbolizând spiritul creator al poporului român. 11 este numărul jucătorilor de fotbal care ne descrețesc frunțile într-o zi de sărbătoare, dar, în același timp, notează și o dată fatală din istoria omenirii când „inamicii” păcii și ai înțelegerii, „ascunși într-un unsprezece septembrie”, au trimis la ceruri mii de suflete nevinovate, dar 12 reprezintă „numărul perfecțiunii pe steagul / Uniunii Europene”, simbol al unității și al armoniei între popoarele vechiului continent. Ultimul poem intitulat 20 reprezintă, mai ales, prima parte a vieții omului, adolescența, perioada de acumulare de cunoștințe, când, ca elev, „gândul nu i se desprinde de nota zece / care fascinează până la ani douăzeci”. Interesant este faptul că aproape toate aceste cifre se află în lexicul popular extrem de expresiv sub forma unor locuțiuni („să desfaci firu-n patru”, „a cincea roată la căruță”, „ține de șase”, „șapte noduri fac la basma”, „inșii numiți de duzină”).
Câteva poeme sunt dedicate Bucureștiului, ca loc de unde „răsare soarele libertății / pentru românii dunăreni, someșeni, / pruteni, bistrițeni, olteni, bănățeni, / mureșeni, ialomițeni sau din Deltă, / acum un secol toată Basarabia / și toată Bucovina / la patria mamă se adăposteau și ele” și „capitală de o sută de ani / a unei seminții mult mai vechi / regăsite între hotarele ei firești” (La Dâmbovița).
Corneliu Vasile se prezintă cu încă un volum de poezii, ca un poet cultivat, talentat, având în vedere indeniabila sa pregătire de specialitate, măiestria artistică și harul poetic, dar și pasiunea și competența în promovarea expresivității limbii române care nu mai are secrete pentru cel ce a slujit-o întreaga viață, ca dascăl și ca mânuitor al condeiului.
Nicolae Dina
Alexandria-Teleorman
