S-ar putea considera un capriciu al dictatorilor acela de a nu permite libera circulaţie a informaţiei, de a restrânge libertatea de exprimare şi cea de mişcare a oamenilor, precum şi de a defini un sistem de control al conştiinţei colective. De fapt, ţinta oricărui sistem despotic constă în aservirea deplină a grupului asupra căruia îşi exercită influenţa şi în acapararea adeziunii tuturor indivizilor ce îl compun. Însă un factor determinant în atingerea acestui deziderat se află în ceea ce se numeşte “conspiraţia tăcerii”.
Ce se înţelege prin această expresie? La ce face referinţă? Nu este stranie această cenzurare a ideilor şi simţămintelor exprimate, mergându-se până la obsesia privind detaliile personale ale vieţii fiecărui individ?
Ca orice structură sau sistem social, despotismul, sau cultul conducătorului iubit, presupune realizarea unei conştiinţe colective, ce are drept element central persoana dictatorului. Acest lucru presupune mutaţii şi salturi de gândire ce trebuie propagate de la nivelul declaraţiilor propagandistice la cel de conştiinţă individuală prin modificarea ierarhiilor de valori şi deopotrivă, a modului de a gândi.
Obsesia dictaturii absolute merge până la nivelul rescrierii istoriei, deformării înţelesului evenimentelor prezente şi jalonării “viitorului luminos”. Iar dacă are ocazia, sistemul despotic va atinge şi nivelul filozofic al genezei universului, materiei sau apariţia formelor de viaţă pe pământ. Prin contrafacere, presupunere şi inventarea diferitelor supoziţii, despotismul caută întotdeauna să se impună, iar când argumentele nu mai sunt suficiente, atunci se trece la eficienta exercitare a forţei brute.
Dar toate aceste eforturi trebuie să fie dublate de o conspiraţie a tăcerii, adică de împiedicarea liberei exprimări, de filtrarea ideilor vehiculate în societate şi de reprimarea fermă a alternativelor propuse faţă de sistemul ideologic totalitar. În schimb, printr-un efort bine direcţionat de re-educare a indivizilor, această cenzură ajunge să fie impusă încă din fragedă copilărie, inducându-se ideea de vinovăţie în cazul nerespectării ei şi de pedeapsă sigură pentru încălcarea regulii tăcerii în faţa absurdităţii sistemului şi a aberaţiilor emise de către conştiinţa colectivă a acestuia.
Să nu credem cumva că doar comunismul s-a comportat în felul acesta. De exemplu, sistemul feudal era bazat pe despotismul exercitat de rege sau de nobilime. În antichitate, cultul cezarului sau al faraonului atingea cote aberante, greu de imaginat în perioada modernă, fapt pentru care fenomenul despotic se poate spune că a însoţit întreaga evoluţie a umanităţii.
Prin interdicţia discutării subiectelor “sensibile”, precum şi prin suprimarea opiniilor contrare, despotismul a reuşit să se menţină sub felurite forme de-a lungul veacurilor. De fapt, diferitele variante consemnate de istorie nu fac altceva decât să confirme această stranie tendinţă a naturii umane de dominaţie brutală asupra conştiinţei semenilor, de desconsiderare a drepturilor civice prin instaurarea ierarhiilor de privilegii şi a claselor de privilegiaţi. Nu întâmplător persoanele ce îndrăzneau să pună în discuţie publică subiectele interzise, erau în mod special detectate, urmărite şi suprimate prin “convingere” sau prin forţă.
În opoziţie cu despotismul, democraţia este axată pe egalitatea indivizilor, pe libera exprimare a opiniilor indiferent de natura lor şi pe libertatea de gândire a fiecărui om. De aceea, putem spune că despotismul este un sistem închis, concentraţionar, ce reduce libertatea individului şi suprimă evoluţia spiritului uman, în timp ce o reală democraţie permite afirmarea plenară a omului şi descătuşarea energiilor latente ale acestuia.
Se poate spune că într-un real sistem democratic, nu poate exista o conspiraţie a tăcerii, o ascundere a problemelor cu care se confruntă societatea şi indivizii ce o compun. Dimpotrivă, prin expunerea lor, problemele pot fi formulate adecvat şi soluţii inovatoare pot fi imaginate pentru depăşirea lor prin efortul unit al întregii comunităţi.
Însă cel mai adesea geneza despotismului se regăseşte în cadrul unei familii rigide, în care unul dintre părinţi îşi exercită în mod tiranic puterea asupra membrilor ce o compun. Sau în cadrul sistemului educaţional, cadrele didactice excesiv de severe, precum şi “găştile” de tineri constituite pe principii
de competiţie şi dominaţie, pot deveni incubatoare în toată puterea cuvântului pentru dezvoltarea viitorilor dictatori.
Locul de muncă, adunările religioase, ca să nu mai vorbim de întrunirile politice, oferă şi ele un suport semnificativ pentru reapariţia sau menţinerea despotismului în societate distrugând beneficiile nete ale unei democraţii autentice.
Revenind la subiectul iniţial, impunerea tăcerii are drept principală consecinţă suprimarea gândirii oamenilor şi mai ales a variantelor alternative la sistemul opresiv. În felul acesta, puterea de influenţare a acestuia este menţinută, iar evoluţia spre democraţie este blocată. În mod inerent, căderea unui sistem totalitar nu aduce cu sine democraţia, ci a treia stare de “organizare” a societăţii şi anume anarhia. De multe ori, după parcurgerea unui ciclu despotic urmează o perioadă anarhică pe o durată nedefinită, fapt ce conduce la posibila basculare a sistemului social înapoi către totalitarism. În astfel de împrejurări, charisma vreunui lider mesianic însoţită de organizarea de grupuri de asalt pentru dobândirea puterii, pot readuce sistemul social într-un despotism de facto, mai mult sau mai puţin formalizat explicit. De aceea, cel mai adesea sistemele despotice alternează cu perioade de anarhie ce le regenerează, ambele situaţii fiind opuse democraţiei, ce presupune o construcţie inteligentă, progresivă şi armonioasă, lucru ce presupune o relativ lungă perioadă de timp.
Însă niciodată nu ar trebui să confundăm democraţia cu anarhia şi libera exprimare cu vorbăria goală sau cu lipsa de ordine în exprimare sau gândire. Democraţia se bazează pe educarea indivizilor în spiritul dialogului constructiv, al solidarităţii umane, al respectului faţă de ceilalţi echilibrat cu cel de sine.
Proiecţia la indigo a conspiraţiei tăcerii din regimurile totalitare o reprezintă cacofonia mediatică a anarhiei, mai precis mondenizarea şi tabloidizarea comunicării, ce îşi pierde astfel conţinutul de valoare, locul fiind umplut de banalităţi şi de informaţii nefolositoare, aruncate fără noimă asemenea unui real bombardament informaţional asupra sistemului social.
De exemplu, când vizionezi talk-show-urile de calitate îndoielnică afişate pe ecranele de televiziune, când reality-show-uri lipsite de un mesaj de valoare sau alcătuite la întâmplare sunt furnizate telespectatorilor sau când emisiunile de ştiri prezintă disproporţionat informaţiile zilei, atunci rezultatul nu poate fi decât cel al dezvoltării tendinţelor anarhice, care mai devreme sau târziu vor conduce la soluţia mesianică a despotismului.
În perioada de după 1989, România a intrat într-o perioadă amestecată de anarhie şi de refacere a democraţiei. Din nefericire, spiritul civic şi democratic nu a fost suficient de puternic în contracararea anarhiei, fapt care poate conduce la intrarea într-un nou ciclu despotic. Aici nu este vorba de anumite personalităţi ce au un impact major în societate sau de charisma unor anumiţi lideri, ci de un mecanism de protecţie socială, care în lipsa spiritualităţii autentice a democraţiei se întoarce către domnia ierarhiilor de forţă, specifice regnului animal. Dezordinea este întotdeauna o ameninţare reală pentru orice sistem social, iar autoconservarea lui obligă la una dintre cele două variante.
Natura umană este duală, încorporând elementele regnului animal, precum şi proiecţia spirituală a unei deveniri transcendente către valorile fundamentale ale binelui, frumosului şi adevărului. Construcţia despotică se află într-o strânsă legătură cu ierarhiile de dominaţie şi supunere ale regnului animal. În schimb, construcţia democratică presupune colaborare, încredere, susţinere reciprocă şi aplicarea “regulii de aur” a respectului faţă de semeni. Astfel, în locul masculului “alfa”, dominator peste turmă sau a cocoşului ce se impune în faţa “turmei” de găini, democraţia propune egalitatea membrilor, realizarea de echipe dedicate promovării valorilor fundamentale în aplicarea lor concretă în diferitele aspecte ale vieţii.
Dialogul constructiv şi critica sau judecata de valoare sunt instrumente valoroase ce trebuie cultivate în mijlocul familiei, şcolii, religiei, locului de muncă, precum şi al mişcărilor politice indiferent de orientarea lor. Acestea sunt mijloacele cele mai eficiente în contracararea efectului deşertificator al anarhiei, precum şi a apariţiei sumbre la orizont a conspiraţiei tăcerii, al semnului pus “pe frunte sau pe mână”, adică în gândire şi acţiune, aplicat indivizilor pentru a susţine feluritele forme de manifestare ale despotismului.
Şi pentru a da o conotaţie generală a noţiunii de democraţie, ar fi bine să ne gândim că izvorul ei se află în egalitatea fiinţelor umane prin naştere în această lume şi prin statut existenţial înaintea Marelui Autor al tuturor lucrurilor. Din această perspectivă, orice om este deţinătorul de drept al demnităţii de “a fi făcut după chipul lui Dumnezeu”, iar orice demers laic sau religios ar trebui să ţină cont de acest lucru, evoluând către o construcţie democratică bazată pe sprijin şi respect reciproc. În astfel de condiţii, niciodată nu ar mai putea să apară despotismul, iar anarhia ar fi contracarată printr-o ordine armonioasă, ce se perfecţionează la nesfârşit. Aş dor foarte mult ca spaţiul românesc să evolueze în această direcţie, aceasta fiind singura soluţie pentru dilemele de ordin moral, spiritual şi economic ale naţiunii noastre.
