Hoinar prin lume…
Vizitarea Muzeului MOMA, dacă eşti de-acum la New York, e obligatorie! Ştiindu-i imensitatea valorică, dar şi cunoscându-ne patimile pentru frumos, suntem convinşi că, în scurtul nostru timp, nu vom putea face mare lucru. Dar ştiam cu exactitate ca Brâncuşi, fantasticul şi imensul Brâncuşi, este unul din regii de la Muzeul de Arta Modernă – MOMA. Acolo mergem. Coada imensă. Dar imediat se mai deschid câteva puncte de distribuire a biletelor. Ajungem repede la etajul 5. Unul din cele mai minunate etaje din lume! Trecem prin câteva încăperi, primim îndrumarea paznicilor, deosebit de binevoitori, şi ajungem în:
Spaţiul Brâncuşi!
E linişte. „Masa tăcerii” nu e aici, dar clepsidrele ei lucrează tăcut, constant şi tenace. Filmez. Sunt oprit de un tânăr din serviciul de securitate al muzeului. Amabil, mă atenţionează că nu-i voie să filmez. Îi spun ce-i cu mine acolo, mă explic, mă justific şi adaug că Brâncuşi e o mare iubire. La iubire interlocutorul devine înţelegător şi-mi permite să iau, mai departe, imagini. Dar, precizează el, numai aici! S-a lămurit ce-i cu mine. Şi cu nebunii nu te pui, că tot n-ajungi la rezultat… Cert este că filmez şi filmez… Filmez intru-un loc sfânt, solemn şi măreţ. Filmez tăcerea, visul, unda dorului, clipa de dincolo de timp. Apoi mă opresc. Gust, pipăi cu ochii, cu inima materia cântând, păsările brâncuşiene, şi urc, modul cu modul, Coloana Infinitului. Mi se pare că-s contopit cu o latură dintr-un element al ei, mereu altul, mereu mai sus, mereu mai sus…
Discut puţin cu Domnişoara Pogany
Cu care mă cunosc de mai mult timp. Ne-am întâlnit şi la Paris, nu?! Sau era sora dumneavoastră?! Totuşi, ce mai faceţi? Cum e pe-aici? Mă rog, discutăm chestii din astea, convenţionale. Dar după puţin timp, gândim la ceva mai profund şi-ajugem la ideea de înălţare. Spirituală. Transcendentală. Şi iată – ne oprim la ideea de zbor, de desprindere, de urcuş neîntrerupt. Cu inima. Cu gândul. Până unde nu se poate… Că de, oameni suntem! Ce altceva poţi să vrei, să simţi, când eşti parte infinitesimala din vibraţia brâcuşiana?! Un fragment de Coloană a Infinitului, de culoare închisă, din lemn, expus aici, ca un simbol al simbolului de mâine, îmi aduce în ecranul imaginaţiei coloane de lemn din monumente funerare ţărăneşti, ori din pridvorul casei unor oameni gospodari, de prin satele din sudul României, de la Gorj. Coloane lucrate atent şi bine de meşteri populari, care ciopleau sufletul lemnului şi-al omului, din tată-n fiu. Şi iar filmez, halucinat, piesă cu piesă, filmez strălucirea bronzului de pe chipul Domnişoarei Pogany, ori a păsării deja în zbor – tot spre înalturi siderale. Filmez linia şi catifelată curbura lină, uşor perceptibilă, cioplită şi şlefuită atent şi inspirat. Filmez apoi romb cu romb, fuge gândul la Târgu Jiu, la Columna definitivă, la materia devenită spirit, la spiritul devenit bucuria ascensiunii, a perenităţii şi a eroismului uitării de sine, implicat fiind în sensul suprem al existenţei şi satisfacerii subtile a unui ego nemulţumit de condiţia să. Coloana Infinitului, creată de Brâncuşi, e…
… O izbândă a neputinţei…
…e materie şi poezie, e lacrimă şi forţa, e geniu şi grandoare, e viaţa şi nemurire, cu sunet de Ciocârlie pe cerul Luceafărului, nemuritor şi rece… Setea de zbor, visul desprinderii de lut, se potriveşte însă, atât de bine, şi cu dorinţa americanului de a face, de a clădi, de a urca, de a se autodepăşi, de a fi deasupra, mai ales deasupra sa. Iată de ce, printre altele, Brâncuşi e iubit şi aici. Aici, la New York, ca şi în ori ce loc unde există inteligenţă, spirit şi suflet, căci indiferent de meridian, omul, în tot ce are el mai bun, e aşişderea. Îmi amintesc că Brâncuşi, apărându-l pe Tristan Tzara, prietenul său, i-ar fi replicat cuiva că în arta nu există străini. Într-adevăr. Nici aici, nici nicăieri. Oriunde, oamenii sunt oameni, dacă sunt oameni! Dacă îşi respectă datele fundamentale, dacă se ridică peste şi din nimicnicii. Ori, dorinţa de zbor, de a urca până la Dumnezeu, de a fi la înălţime, este sublimă şi adevărată, cu atât mai adevărată aici, la etajul 5, sfânt şi de-nchinaciune, al muzeului MOMA din New York. Mă aflu, deci, acum, în una din cele mai importante catedrale ale lumii. Aici, în Spaţiul Brâncuşi… de la Muzeul de Arta Modernă.
Coborâm cu ascensorul, în timp ce gândul mai zăboveşte între Carpaţi şi Dunăre, meditând şi la faptul că şi în Israel este aceeaşi trudă omenească, precum pretutindeni, de supravieţuire şi de înălţare şi de autodepăşire, de negare a limitelor. La Târgu Jiu, Coloana, adevărata Columnă a Infinitului, devine, în orele înserării, fosforescenta sufletului meu, ca un astronomic far de mare, bogzian. Coloana de acolo, din Târgu Jiu, are 29 de metri şi 33 de centimetri. Aceasta-i dimensiunea care i-a trebuit lui Brâncuşi. Şi astfel, el ne-a adus infinitul în suflet. L-am văzut, l-am simţit! Şi merg cu el pretutindeni!
Din nou printre bulevarde largi şi arhipline. Din nou pe străzi cu vitrine care vorbesc despre paradisul cumpărăturilor. Din nou hai-hui prin Manhattan, printre americanii locului şi printre turişti de oriunde.
Fiecare cu infinitul lui
Acum mi se pare că fiecare vrea să fie, sau crede că e pasăre în zbor. Şi fiecare îşi anină sufletul de câte o Coloană a lui. Fiecare – cu infinitul lui, cu puritatea liniilor lui de inimă şi candoare… În fiecare din noi este o coloană a infinitului, în fiecare din noi există un Brâncuşi. Mergem la Columbus Circle, care e la intrarea în marele, foarte marele Central Parc. Aproape de ţintă, căscând gură la zgârie nori de o superbă geometrie, ne trezim în faţa unui bloc aparte, de peste patruzeci de etaje, un zgârie nori de o specială semeţie, numai sticlă şi metal, înconjurat de alţi coloşi, zgârie nori mai înalţi, parcă mai supli chiar, dar care, nu ştiu cum, nu-l depăşesc. Senzaţia că el urcă peste propria sa înălţime este puternică şi adevărată. Imediat aparatul de filmat funcţionează. Unghiuri diferite, transfocări, prim-planuri pentru detalii. Filmez aproape cu egală abnegaţie că la Muzeul MOMA. Am şi de ce! E o clădire de excepţie! Acest bloc este primul din New York inspirat de Coloană Infinită a lui Brâncuşi. Marele oltean de geniu din Gorj, de la Hobita e prezent aici, pe strada 57 colţ cu Eight Avenue, din New York. Destul ca totul să fie şi mai frumos, şi mai strălucitor! Clădirea este sediul central al Corporaţiei de presă Hearst – RTF bookmark, şi este prima clădire americană cu certificaţie de zgârie nori ecologic! Totodată, clădirea este şi un record ergonomic.
Norman Foster cu sevă de Brâncuşi
Cine este autorul acestei adevărate creaţii? Un singur nume este sufucient: arhitectul Norman Foster. El a primit pentru realizarea clădirii – o adevărată operă monumentală, „Premiul Pritzker”. Hearst Tower (aşa se numeşte clădirea asta) deţine Medalia de Aur a Consiliului Clădirilor Ecologice al Statelor Unite. Datorită formei sale şi a sticlei ce o înconjoară, pe laturi, clădirea beneficiază la maximum de lumina zilei.
Pătrund în clădire. Un computer de aici mă duce cu uşurinţă la un articol scris de Alina Agavriloaie, în ziarul Flacăra Iaşului. E un ziar în care cu zeci şi zeci de ani în urmă, am semnat şi eu. Dar asta e un alt segment, din coloana timpului meu, nicidecum infinită. Şi e, totodată, şi un alt segment de spaţiu, în care mi-a fost dat să trăiesc şi să iubesc. Nici aici nu-i vorba despre infinit. Sau, poate este unul, sufletesc… Iată însă – ca să revenim – ce scrie Alina Agavriloaie: „Cine nu a auzit de publicaţiile «Cosmopolitan», «San Francisco Chronicle» şi «Esquires»? Toate sunt brandurile corporaţiei (de presă – n.n.) Hearst şi, deşi sunt citite în întreaga lume, puţini ştiu că sediile lor se afla într-o clădire pe una din cele mai celebre artere ale New Yorkului”. [ Nota Mea: Aici, în clădirea asta impozantă, elegantă, modernă, am pătruns eu prin efracţie virtuală, şi mă folosesc de primul computer pe care-l pot accesa. Întâi m-am speriat, căci fiind spre seară, la intrarea mea în sala eleganta – şi nepopulată atunci – s-au aprins luminile, automat. Pe urmă a mers totul ca pe roate…].
Dar să citim mai departe: „Construcţia destinată doar spaţiilor office are 46 de etaje, 182 m. înălţime şi o suprafaţă utilă de 80.000 m.p.(…) Ea a fost apreciată ca una din cele mai frumoase construcţii după atentatul asupra Turnurilor Gemene, din 11 septembrie 2001. Hearst Tower este prima clădire office, ecologică, construită în New York. Pardoseala este (…) pavată cu dale de calcar. Sub podea există o reţea de ţevi din polietilena, prin care circulă apă rece în timpul verii şi caldă pe timp de iarnă”. Este menţionată, mai departe, şi o „cascadă artificială, alimentată cu apă de ploaie colectata de pe acoperiş. Apa provenită din precipitaţii este folosită la sitemul de răcire al clădirii, precum şi la irigarea plantelor ce decorează birourile”.
Întrerup lectura… Parcă am auzit un zgomot. Desigur că Internetul mai dă şi alte date despre acest loc. De pildă, despre faptul că, permanent este asigurată atâta lumină, doar cât trebuie. Asta se face automat. Totodată, aici există o serie întreagă de aranjamente pentru securitate şi confort maxim… Mă uit, în fugă, în jurul meu. Sunt sigur că e o plăcere să lucrezi într-un astfel de loc. Hearst Tower este un zgârie nori unicat în New York, un element decorativ excepţional al Manhattanului, un simbol de măreţie, confort şi înălţare a spiritului, o mândrie a oamenilor, care îşi are izvorul în stâlpii Gorjului şi scânteia de geniu a lui Brâncuşi. Să recunoaştem însă, aici, pe prim plan, şi măiestria absolut de excepţie a marelui arhitect Norman Foster. Sir Norman Foster! Dematerializarea volumelor lui Brâncuşi îşi găseşte aici utilizarea materială superioară, practică şi concretă, în viaţa de zi cu zi.
Ambele sublimări au acelaşi înţeles. Mai sus, mereu către aureolarea omului! Numai că Brâncuşi e, totuşi, transcendental! E Luceafăr, şi e Ciocârlie, şi e Infinit. Şi îmi place că a fost prieten cu Tristan Tzara şi Marcel Iancu…
