CONSTANTIN STANCU
IEȘIREA PRIN PSALM ÎN OPERA LUI EUGEN DORCESCU
Eugen Dorcescu își continuă mesajul poetic cu volumul APROAPELE. 111 Psalmi și alte poeme, apărut la Editura Eurostampa, din Timișoara, în anul 2022, 163 pagini, plus Anexe foto color, cu o postfață de Florin-Corneliu Popovici. Mirela Ioana-Dorcescu ne prezintă istoria acestei cărți chiar la început, cu o Notă asupra ediției. Ne introduce-n atmosfera poeziei scriitorului. Nota ne informează că Sumarul a fost finalizat în anul 2022, în acea săptămână încărcată de lumină, de Sărbătoarea Învierii Mântuitorului, Praznic prin excelență, în istoria Creștinismului și a lumii. Textele au fost, în timp, riguros arhivate, au fost adunate, cu sfințenie, în perioada anilor 1992-2000, poetul având o imensă grijă pentru adevărul conținut în psalmi.
Suntem în fața unui gen aparte, mai rar abordat în literatură, la limita cu teologia. Sunt 111 psalmi, avem un mesaj subliminal legat de Dumnezeul Triunic (Tată, Fiu, Duh Sfânt), trei ipostaze verticale, trimițând spre Cerul lui Dumnezeu. Divinitatea este aproape de scrib, o prezență copleșitoare, care generează nu numai literatură, mesaj, limbaj, poduri spirituale, generează o relație între Dumnezeu și om, posibilă prin capacitatea omului de a-și asuma limitele și de a accepta că este doar lutul în Mâna Creatorului. Pe de altă parte, aproapele este și semenul de lângă scrib, cel care acceptă iubirea ca punte de lumină între oameni și punte de lumină cu Dumnezeu. Poetul scrie: „Voi, frați nefericiți preafericiți,/ Ce vă-ntrebați și căutați mereu!/ Vă chem pe culmea sufletului meu./ O, dacă-ați ști, dacă-ați putea să știți/ Ce viu și ce concret e Dumnezeu!” (Aproapele, p. 137). De reținut alăturarea „frați neferiți preafericiți”, aparent antagonică, ce exprimă tragedia și harul puse în ființa umană, paradoxul tainic al existenței.
Psalmul are o istorie îndelungată, rădăcinile sale sunt în Scriptură, îi revine menirea de a-l ajuta pe om să prindă tehnica adresării către Dumnezeu, modul cum trebuie să procedeze, starea cuvenită, cuvintele, pauzele, tăcerile, așteptarea răspunsurilor. Este o dispoziție lăuntrică specială, eul intră cu greu în această poziție spirituală. Dumnezeu poate să accepte sau să refuze. Psalmul nu e rugăciune, se aseamănă, însă, cu ea, i se suprapune, lucrurile se întrepătrund. Acest gen a mai fost cultivat în literatura română de Paul Aretzu, Horea Bădescu, Paulina Popa, Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi etc.
Au fost selectate și reținute, din manuscrise (cu acordul autorului, desigur, destul de greu de obținut, datorită rigorii și seriozității), o seamă de poeme scrise într-o etapă mai veche a creației, după perioada de definitivare a Psalmilor în versuri și înainte de contribuția lui Eugen Dorcescu la editarea Bibliei, diortorisită după „Septuaginta” de marele cărturar și slujitor creștin ortodox al Clujului, Vadului și Feleacului, Bartolomeu Valeriu Anania. De fapt, volumul i se dedică acestuia, cu generozitate și înțelepciune, dovadă că partea spirituală continuă și-n eternitate. Aproapele rămâne aproape și în planuri subtile…
Cartea are un moto expresiv, edificator și exact, legat de mesajul întregului text: „Nu voi muri, ci voi fi viu și voi povesti lucrurile Domnului.” (Sfânta Scriptură, Ps. 117:17).
Prezentul volum aruncă o punte între cărțile poetului, leagă lucrurile cu abnegație și atenție maximă.
Este o punte cu Jurnalul (două volume), Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal, 1991-1998 și ADAM. Pagini de jurnal, 2000-2010, Editura Mirton, Timișoara, 2020, precum și cu Biblicele, ediția I, 2003, Editura Marineasa din Timișoara; ediția a II-a, 2021, Editura Eurostampa din Timișoara. Mesajul se rotunjește și apare luminos, original, adânc.
Aproapele se structurează în trei părți: o secțiune de 111 Psalmi, însoțiți de un prolog și un epilog; urmează poeme de factură spirituală, publicate mai recent, ca o legătură în timpi diferiți din creația poetică; partea a treia este un discurs omagial semnat de Florin-Corneliu Popovici. Se mai adaugă o biobibliografie a autorului și câteva anexe ilustrative, dovadă că opera unui poet se coagulează în timp și spațiu, necesită muncă, dedicare, acceptarea rigorilor acestui gen. Ultimele poeme fac legătura între perioade diferite, dar sunt unitare, încastrate în blocul masiv de texte scrise.
În Nota asupra ediției, Mirela-Ioana Dorcescu (soția poetului și partener de viziune) afirmă: „Subliniem că, în Aproapele (111 Psalmi și alte poeme), toți Psalmii sunt ai lui Eugen Dorcescu. Strigătul său către Dumnezeu este rugăciunea cu care se identifică Poetul” (p. 10).
Psalmii au două planuri spirituale. Unul, în care poetul intră în pielea scribului, folosește simboluri, semne, metafore utilizate în literatura creștină, acceptate de cititorul obișnuit al Scripturii. În cel de al doilea plan, scribul vine cu simbolurile, semnele, metaforele proprii, autentice, originale. Face legătura dintre un trecut marcat de prezența divină și un prezent copleșitor, modelat de prezența lui Dumnezeu în momentul revelației particulare.
La finalul unor psalmi, avem trimiteri la pasaje din Vechiul Testament și din Noul Testament, astfel mesajul are rigoarea adevărului biblic. Pe de altă parte, sunt semne aflate în narațiunea Scripturii: flacăra de pe drumul Damascului; Muntele Sfânt, Sionul; trimiteri la viețile lui Adam, Avraam, Iisus; simbolul crucii; lumina divină; sângele lui Iisus etc. Sunt și semne personale: „ziua mi-aruncă peste umeri o zeghe”; „Lacrimile mele ce curg din ochii Tăi”; „cerul pal/ aruncă limuzine de cristal”; „eu dorm între lăcate și zăbrele”; „fauna ploii își face siesta”; „gerul împietrește misterul” etc.
Talentul, cultura, rigoarea cărturarului, toate îl ajută pe Eugen Dorcescu să ne prezinte poeme dense, cu impact asupra cititorului, și care transmit energia divină captată de poet în momentul creației. Avem un jurnal poetic, marcat de anotimpuri, stări, căderi în abis, recuperarea memoriei ancestrale, intrarea în mit ca-ntr-o catedrală. Suferința lui Dumnezeu pentru creația Sa se transmite asupra poetului. Acțiunea unei lumi oarbe se vădește prin: apa neagră, vântul care scutură catargul, hăuri care apar brusc. Poetul scrie: „…intru-un cosmos prin durere” (p. 15), fără bagaje specifice, neputincios, limitat, copleșit.
El, omul și scribul, are capacitatea de a vedea tabloul general al creației. Primăvara îi oferă perspectiva (păsări mov, un miraj de suflete ce zboară): „Și totuși, amintirea nu ne minte./ Am fost cândva acolo și-am văzut./ Am fost mai înainte de-nceput,/ De ființa noastră însăși mai `nainte” (p.19).
Prezența divină se manifestă în fiecare anotimp, primăvara, în luna martie, lanțurile vremii se dezgheață, se simte aceeași flacără de pe drumul Damascului, flacăra eternă care a marcat viața apostolului Pavel, l-a schimbat pentru totdeauna. La fel și pașii lui Dumnezeu în vârful duzilor, pe vremea regelui David… Sunt manifestări care au efecte asupra celor receptivi la marea călătoriei în istorie… „Nădăjduiesc și-am tot nădăjduit/ Ori flacăra din drumul spre Damasc,/ Spre-a fi stare iarăși să mă nasc,/ Ori susurul acela negrăit” (p. 21).
Anii afectează ființa poetului, fiecare oră are greutatea ei, fiecare noapte are durerea și acțiunea ei: „Trupul tăiat, retezat, stivuit,/zi de zi, de al nopții/ cuțit” (p.25). Păcatul originar/ strămoșesc se manifestă în ființa omului, nu-l poate evita, constată și atât, asumându-și destinul. Scribul își asumă și el destinul. Psalmul 30 reflectă acest lucru, acut, irevocabil, dureros de real. Un psalm dens, cu sensuri multiple, punând accentul pe lucrarea divină:
„Știu: voi/ muri uitat și sărac,/ un ascet învelit în/ pânză de sac./ Implorând, până-n/ ultima clipă,/ să mă-nvăluie-n umbra-I/ divina aripă./ Încă de-acum,/ nu mai am niciun/ țel, niciun drum./ Mă întreb cine sunt./ Pământul din mine nu/ mai este pământ” (p.47).
În noiembrie, toamna de aur, cu toate capcanele ei, aduce lumina lichidă, una subtilă, secretă, greu de perceput, dar o prezență atroce. O lumină aparte, venind apăsător, crunt de real și cu impact: „Lumina aceasta sângerie-i/ lichidul/ ce curge, ce va curge, ce-a curs/ – cum s-a mai spus -/ din coasta străpunsă, de-a pururi,/ în slavă, a Domnului nostru Iisus” (p. 34). Doar cel în relație cu Dumnezeu va pricepe semnul, va capta lumina aceasta, doar cel care a fost inițiat, a suferit, a murit – înviat cu Iisus, sfidând timpul. Sunt semne și semne, la Dorcescu semnele biblice se suprapun semnelor personale. El are meritul de a scrie despre aceste anotimpuri ale credinței…
Indiferent de timp și stare, de anotimp și eternitate, în lume există o ploaie presantă, prezentă, acută. Ploaia de lumină și cenușă, căzând din Infern. Poetul declară: „Asemenea noi: suntem și/ liberi, și legați în/ obezi și cătușe./ Tragice ființe, vinovate/ ființe. Ființe de soare și/ de cenușă” (p. 73).
Imaginea lui Iisus pe cruce este una care marchează istoria, un tablou aparent cunoscut, dar Cerul îl protejează ca-ntr-o haină, „în aura de raze și de taină”. Un tablou care domină timpul ce ni s-a dat, fără Crucea Lui nu există salvare/ mântuire… El separă lumile, adună oamenii, le marchează existența într-o ramă de „plasmă și sânge” (p. 128)…
Scrisul psalmilor este și o rugăciune pentru poet, o mărturisește în psalmul 74, presiunea responsabilității este imensă, teribilă, până la disoluția ființei: „Tot ce-Ți scriu, ce Ți-am scris/ a căzut în gloriosu-Ți/ abis” (p.93).
Exemplele pot continua. Cei 111 psalmi au fost trecuți pe hârtia fragilă într-o vreme trecută, vin dintr-un trecut prezent. Cele patru poeme, psalmi din final, finalizați în anii din urmă, dintr-un prezent trecut, cu pași spre viitorul protector, leagă substanța întregului volum, îi dau o dimensiune specială: istoria unei relații dintre om și Dumnezeu. Una elegantă, literatura fiind mijlocul prin care omul poate exprima frumosul, un răspuns la grația divină.
Ultimul psalm, prezența aripii minunate se vădește prin zefirul jucăuș, la fel ca-n Evanghelia după Ioan. Nicodim primește de la Iisus semnul: vântul nu-l vezi, dar vezi arborii/ copacii/ lumea vibrând sub presiunea invizibilă, delicată și fermă: Duhul Sfânt… Aproape și departe, iată dimensiunea în care se mișcă omul folosind cuvintele, ele se percep cu un simț special și marchează nevăzutul. Sunt Logosul… Cităm: „Aici, în parc, la numai câțiva pași/ de casa mea și, totuși, ce departe/ de lume, viață și de moarte,/ de n-ar fi fost ca Duhul să mă poarte,/ spre lumea celor scriși în Marea Carte,/ aș fi rămas, pe veci, cu cei rămași” (p. 138).
Stilul lui Eugen Dorcescu este cizelat până la limită, exprimă prin cuvinte legate riguros, matematic și armonios, cu o muzicalitate internă proprie, un adevăr literar profund. Am putea spune că suntem în prezența unei poezii religioase, dar suntem și în prezența unei lirici existențiale, care forțează la maximum realitatea profundă, aducând în plin plan un adevăr experimentat de ființa umană. Cititorul se va putea racorda la trăirile redate în volum, va înțelege că există ceva mult mai mare în lume… Citim: „Învierea din morți/ ne-nfioară, oricât/ am fi de lumești, de/ netoți,/ de roboți.” (p.22).
Zenovie Cârlugea puncta, referindu-se la volumul de față: „Fie că se exprimă în versuri șlefuite prozodic și solemne de 10-11 silabe, în ritmuri iambice, fie că, nu de puține ori, gândul canonic se desfășoară după libertățile versului liber, este de regăsit în acești psalmi atât drama unui suflet care conștientizează impasul ontologic al omului, cât și năzuința întru salvare și eliberare. Iar acest deziderat este, desigur, de referențialitate spirituală, de trăire biblică, întru numele Domnului, adică într-o metafizică de ordin creștin, deschizătoare de ceruri și de pacificări redempționale” (Dinamica structurantă a unor antinomii imaginare în lirica lui EUGEN DORCESCU: „APROAPELE. 111 PSALMI și alte poeme” – 05.07.2022, pe rețeaua socială Facebook și în revista „Măiastra” – Târgu Jiu).
Poetul scria: „Creatură bătută de soartă,/ omul își duce în cârcă/ tot mai greu, și mai greu,/ istoria moartă” (p.117). Este panorama asupra unei istorii în care totul a devenit invers.
În final, fenomenele au o dimensiune personală pentru fiecare, iată semnul: „Toate-s gândite, croite cu dreaptă/ măsură./ Chiar și cafeaua cu zaț. Chiar/ și felia – ce mestec – de zgură” (p.28).
Septembrie 2022
