“Constructorul secolului XX” al României

0
124
Manescu_mic

Manescu_micDe câte ori mă duc la București fac un ocol prin Piaţa Amzei și urc până la etajul 7 al blocului în care locuiește Nicolae Mănescu, una dintre marile personalităţi ale României ultimelor șase decenii, cel care a construit – sau a suprave­gheat – construcţia a zeci de obiective industriale și centrale electrice. Acestea mai furnizează și astăzi curent electric dar cei care îl folosesc nu știu nimic despre timpurile și eforturile eroice făcute atunci când acestea au fost construite, despre greutăţile imense care au fost învinse, despre oamenii care au muncit acolo sau chiar și-au dat viaţa… Ce timpuri…! Ce oameni…!
Bat la ușă și-mi deschide bărba­tul în vârstă dar încă în putere, cu părul complet alb dar din care nu lipsește nici un fir, pieptănat cu grijă spre spate, încă vâlvoi, cu ochii sfredelitori ca întotdeuna. Își deschide braţele larg și mă cuprinde: “Bine ai venit, măi Radule!”….”Bine v-am găsit, domnule Director General!”…
Așa ne salutăm de 45 de ani, de când eu, un tânăr inginer venit să preia conducerea sectorului naval şi a flotei Şantierul Hidrocentralei de la Porţile de Fier l-am întâlnit prima oară pe inginerul experimentat care avea să conducă până la 20.000 de oameni și să realizeze cea de a patra hidrocentrală – ca mărime, pe atunci – din lume. Era un moment greu, nu primul, nu ultimul, dar crucial. De la București venise însăși Președintele Registrului Naval Român, autoritatea supremă pentru tot ce se întâmpla pe apele României. Şedinţa de lucru  a fost foarte încărcată, s-au luat multe hotărări dificile…dar ceea ce m-a impresionat deosebit a fost …dibăcia (să-i zicem așa, cuvântul “ma­nagement” nu fusese încă inventat)  cu care bărbatul matur, puternic, bine bronzat din capul mesei conducea discuţia printre obstacolele de ordin tehnic, psihologic, printre cele create de lipsa de experienţă, de lipsa de personal calificat sau cel puţin de lipsa calităţilor morale necesare, de prestigiul localnicilor, de mândrie personală și de multe, multe altele care caracterizau viaţa și munca acelor ani.
Dacă ar fi să-l caracterizez, poate aș spune că Nicolae Mănescu a jucat rolul de… jolly-joker în industria constructoare română… A fost întotdeuna trimis acolo unde treaba nu mergea, unde trebuia făcut ceva deosebit, de foarte mare răspundere, de foarte mare importanţă… A început la Salva – Vişeu, ca mulţi alţi ingineri constructori din primele generaţii de după război. Acolo a fost remarcat de Adalbert Gilbert – o altă personalitate celebră a energeticii românești! –  care tocmai fusese numit director al unei întreprinderi nou înfiinţate: Energoconstrucţia, din cadrul Ministerului Energiei Electrice. În aceast minister urma să rămână Nicolae Mănescu timp de 28 de ani.
Primele sarcini de serviciu servesc mai mult pentru acomodarea în noul mediu: studii de specialitate pentru amplasarea centralelor electrice de la Paroșeni și de la Deva. Dar după un an i se încre­dinţează conducerea șantierului centralei termoelectrice de la Comănești pe care o duce la bun sfârșit. Urmează  centrala de la Paroșeni, unde iniţial este numit inginer-șef: avea numai 26 de ani! După ieșirea la pensie a titularului, Nicolae Mănescu este numit director general și cu timpul preia răspunderea și pentru  staţiile electrice din Valea Jiului (Petrila), Oltenia (Rovinari-Bărbăteni), Ba­nat (Timişoara-Reşiţa), Centrala Termoelectrică Oradea și pentru alte câteva. Aceasta a fost perioada de formare ca INGINER ŞI MA­NAGER  DE  VÂRF, toate  scrise cu litere mari.
La terminarea acestor lucrări este adus în București și numit inginer-șef la Trustul de Construcţii și Montaje Energetice unde se ocupă mai ales de dezvoltarea unor tehnologii noi de construcţie. Dar problemele de pe șantiere reclamă din nou pe inginerul experimentat, dinamic și inteligent: la termocentrala de la Ișalniţa – pe atunci cea mai mare centrală din România, care urma să fie echipată cu grupuri electrice a 300 MW importate din Franţa – lucrările erau întârziate și apăruseră probleme neașteptate. Pentru prima oară primește ocazia să acţioneze strategic – cuvântul era încă necunoscut în practica industrială din ţară – dezvoltând un concept propiu și impunându-l ministerului, beneficiarului, întreprinde­rilor care importau utilajele și însăși conducerii de stat încă înainte de a prelua conducerea șantierului! În cei trei ani cât a lucrat ca director general lucrările au intrat pe făgașul așteptat și termocentrala a putut fi terminată la termen.
Dar România adoptase o dina­mică unică în construcţii energetice iar tratatul cu Iugoslavia pentru construcţia hidrocentralei de la Porţile de Fier fusese semnat: Nicolae Mănescu este numit director general al Beneficiarului. Aici obţine recunoașterea europeană, fiindcă partenerii de tratative erau ambasadorii ţărilor Dunărene în Comisia Europeană a Dunării… Dar și de data asta lucrările rămă­seseră în urma prevederilor de plan, așa că din nou Nicolae Mănescu este trimis să “ia taurul de coarne”, să preia conducerea lucrărilor de construcţie de la Porţile de Fier 1. Pentru toţi cei care au lucrat acolo, șantierul a oferit ocazia de consacrare profesională, multe dintre lucrările executate fiind în premieră nu numai în România ci și în lume.
La terminarea lucrărilor, drumurile noastre s-au despăţit: într-o după-amiază din vara anului 1972 mergeam spre casă când autoturismul Volga a Directorului General a trecut pe lângă mine, mergând spre București. Nicolae Mănescu fusese chemat în capitală și noi toţi – cei de pe șantier – știam ceva…dar nu sigur… dar îi doream din plin să i se întâmple: urmau să se acorde două titluri de “Erou al Muncii Socialiste” și Mănescu urma să primească unul. În minutele care au urmat până ce s-a așternut praful pe șosea mi-au trecut prin minte multe din cele trăite împreună: pe de o parte cele legate de activitatea extraordinară de execuţie excelent organizată a celui mai mare obiectiv industrial din România al tuturor vremurilor, pe de altă parte de evenimentele (din nou) extraordinare rezultate din dificultăţile unice ce au trebuit învinse. Mi-am adus aminte de tragedia scufundării remorcherului Filiași chiar în faţa centralei electrice încă în construcţie – remorcherul se mai află încă acolo, în fundul Dunării – , de ruperea batardoului și inundarea șantierului amonte unde au fost în pericol 500 de oameni care au fost evacuaţi la timp, fără nici-un accident uman; de inundarea etajului inferior al centralei electrice de abia intrată în funcţiune; de ruperea unei porţi a ecluzei cu numai câteva luni înainte de darea în funcţiune (aceasta cântărea 1200 de tone!); de scufundarea unei barje în locașul turbinei nr. 4 a centralei iugoslave; de exploziile făcute în stâncă sub apă – consumam 3500 kg. de dinamită pe săptămână! Asta ar fi fost suficient să arunci în aer întregul oraș Drobeta – Turnu Severin, săptămânal! – pentru înlăturarea fiecărui vârf de stâncă din ceea ce fuseseră cândva cimitirul vapoarelor fluviale…Mi-au trecut prin minte fi­gurile personalităţilor de pe șantier, ing. Gheorghe Sălăjean, șeful Şantierului nr. 1, un caracter dina­mic – exploziv, unic în felul lui, ing. Alfred Pfintzgref, șeful Şantierului nr. 2, un neamţ dintre aceia care “mâncau tehnica cu lingura de supă”…și de mulţi alţii…Cu toţii urmăream cu simpatie autoturismul Volga în drumul lui spre București și-i doream omului care fusese atât în mijlocul cât și în fruntea noastră în toate momentele bune sau rele, să primească recunoașterea pe care o merită… Ce timpuri…! Ce oameni…!
Toate acestea nu spun acum  mai nimic cititorului tânăr. Dar cei trecuţi de prima tinereţe își mai amintesc încă de eforturi uriașe care au fost făcute de oameni ca Nicolae Mănescu și de colegii lui ca să îm­pingă România înainte (în ciuda condiţiilor pe care le știm cu toţii), își aduc aminte de investiţiile necesare și de oamenii care le-au rea­lizat, de  problemele tehnice care au trebuit rezolvate și…de mijloacele puţine, de soluţiile bazate exclusiv pe inteligenţa nativă a românului, pe voinţa de neclintit a managerului de vârf, pe priceperea lui tehnică dobândită în zeci de lucrări una mai grea decât cealaltă…Aceștia, cei trecuţi bine de prima tinereţe, știu să înţeleagă rândurile pe care le au acum în faţa ochilor.
N-a fost să fie…Din capriciu, care până la urmă avea să-l coste viaţa, Nicolae Ceaușescu îl schimbă pe Nicolae Mănescu din funcţia de Director General cu două săptămâni înainte de inaugurarea lucrărilor… A fost cea mai mare deziluzie a oamenilor de pe șantier care a adus și la întărirea convingerii mele că n-am ce căuta alături de un asemenea dictator fără respect faţă de munca altora. Eu aveam pașaportul în buzunar, urma să plec la Jocurile Olimpice de la München și, după această decizie ciudată, știam precis că n-o să mă mai întorc.
Dar capacitatea managerială a inginerului Nicolae Mănescu era de neînlocuit în România acelor ani: după un an și jumătate în calitate de consilier al ministrului a fost numit Ministru al Energiei Electrice în urma unor accidente produse în instalaţiile din unităţilor ministerului şi într-o perioadă în care economia statului era în plină creştere şi avidă de energie electrică.  Trei ani mai târziu este numit prim-adjunct al ministrului la Ministerului Construcţiilor Industriale unde răspunde – printre multe altele – de construirea Centralei Nucleare de la Cernavodă și de activitatea trustului ARCOM, care executa lucrări în străinătate. În ultimii ani înainte de pensionare este Inspector General de Stat al Inspectoratului General de Stat de Investiţii și Construcţii. Sarcina inspectoratului consta în avizarea și controlul tuturor acti­vităţilor de construcţii industriale. Inspectoratul era de fapt „creerul” și centrul de comandă al activităţii de construcţii din România.
După revoluţie a înfiinţat un birou de consultanţă în construcţii și a adus nenumărate servicii investitorilor români și străini. În 2002 Asociaţia Română a Antre­prenorilor în Construcţii (ARACO) în colaborare cu instituţiile de învăţământ superior îi onorează activitatea prodigioasă și-i acordă diploma și titlul de „Constructor al secolului XX” pentru meritele extraordinare în dezvoltarea industriei de construcţii românești între 1949-2001.
Militarii vorbesc despre “camaraderia de arme”, inginerii…nu au o expresie corespunzătoare, dar o camaraderie de șantier există în orice caz. În numele acestei camaraderii mi-aș dori să pot “prezenta arma” acestui general al industriei de construcţii industriale românești, acestui manager de vârf care a format sute de specialiști pe șantierele ţării și a construit zeci de obiective industriale de prim ordin și săi urez: “Să trăiţi domnule (director) gene­ral Mănescu!”