Cum este să pătrunzi, oare, în lumea de poveste a unei cunoscute familii de artiști români, o lume alcătuită, azi, din nenumărate obiecte de arhivă, cu grijă alese și orânduite într-o superbă cronologie a timpului?!… Vă spun eu: fascinant! O fascinație ce te ajută să te transpui, ca într-o piesă de teatru, în pielea tuturor personajelor care alcătuiesc vraja unei biografii cât se poate de concrete. De fapt, orice poveste desprinsă din vremurile de altădată, din liniștea aproape sacră a documentelor de arhivă, fascinează. Te pierzi, minute în șir, fără să le sesizezi mersul, într-un parfum învăluitor al trecutului, căruia, prin propriile tale trăiri, îl determini să comunice, mai bine zis, să se comunice pe sine prezentului, așa cum a fost el: mai luminos sau mai trist, încărcat de bucurie ori răpus de durere, dominat de frumusețe sau de contrariul ei… La Muzeul Național de Istorie a României din București, expoziția „Corina Chiriac – Istoriile unei mari artiste” exact în aceste coordonate fixe s-a înscris.
Fotografii, tablouri, afișe, bilete de călătorie, diplome, cărți, trofee, vestimentații scenice și multe alte lucruri purtătoare de semnificații precise, aparținând familiei marii interprete de muzică ușoară Corina Chiriac, cu toatele au închipuit un univers plin de căldură și armonie, ce a avut puterea să oprească în loc, vreme de două luni, pentru public, timpul…O atmosferă de epocă recentă – de unii uitată, de alții, însă, nu -, o lume ca un decor perfect de scenă, cu inserții biografice de suflet – bunicul, părinții -, un basm din realitatea căruia nu vrei să mai evadezi nicând. Și de ce ai vrea să faci acest lucru, când, încetul cu încetul, începi să descifrezi, din mărturiile vii și bine întreținute ale vremii, firul destinic al unei familii de vază, cu rădăcini, deopotrivă, armene și românești – Calaigian-Nestorescu-Chiriac -, a cărei existență a scris istorie nu doar în muzică, sub aspect componistic-concertistic, ci și în pedagogia muzicală românească.
Trecutul este vital pentru Corina Chiriac, fiindcă are incluși în componența lui oameni care i-au rămas ”gravați în aura sufletului” (așa cum mărturisește interpreta într-un recent interviu acordat publicației ”Formula AS”), ”ca diamantele într-o verighetă eternă”… Plecând de pe malurile Buzăului, unde Ioana Nestorescu (străbunica artistei Corina Chiriac), în urma căsătoriei sale cu Nichita Nestorescu, negustor boiangiu și, din 1911, președinte al Corporației Meseriașilor – Comisiunea Arbitrilor din Buzău -, a avut o fiică, Lucreția, cununată, la rândul ei, cu tipograful și pictorul Gheorghe Chiriac – Lucreția și Gheorghe fiind părinții compozitorului Mircea Chiriac, tatăl interpretei noastre -, ajungem pe tărâmul Turciei de azi, la Adapazari, locul natal al bunicului matern, Paris Calaigian, fost institutor, căsătorit cu Havelia Madirghian, ambii refugiați armeni, stabiliți în București, cu ceva vreme înaintea Primului Război Mondial. Una dintre fiicele lor, Arșaluiz-Eliza Calaigian, pianistă, va deveni soția muzicianului Mircea Chiriac, respectiv, mama Corinei Chiriac.
Familia Eliza Calaigian (absolventă a Academiei Regale de Muzică din București, secția Pian) și Mircea Chiriac (cel care obținuse, inițial, licența în Drept la Universitatea București, activând în cadrul Baroului Capitalei, iar, apoi, a studiat la aceeași Academie Regală de Muzică din București, secția Compoziție) – cândva, ambii, tineri studenți ai maestrului Mihail Jora – și-a desfășurat activitatea didactică universitară în cadrul Conservatorului bucureștean „Ciprian Porumbescu”, dar și în zona concertisticii, respectiv, pe tărâm componistic, Mircea Chiriac scriind muzică de film (pentru peliculele „Două lozuri” și „D-ale carnavalului”, unde actor principal a fost marele Grigore Vasiliu-Birlic), lucrări simfonice, muzică de cameră și de balet ș.a.
Cu alte cuvinte, copilul Corina a locuit într-un spațiu al sunetelor, unde a învățat să cânte, dar să și lupte: ”(…) viața trebuie trăită cu folos, cu utilitate, dar că pentru a împlini acest deziderat e nevoie să fii tare ca o stâncă”. Astăzi, pianul Steinway al compozitorului Mircea Chiriac și al soției sale, Eliza, se află la Conservatorul din București, donați a fiicei lor, Corina Chiriac, întru păstrarea vie a memoriei părinților, la fel precum tot donație către Muzeul Național de Istorie a României a constituit-o și bogata zestre vestimentară scenică și de felurite obiecte individuale, care au definit suflul viu al expoziției anterior amintite – „Corina Chiriac – Istoriile unei mari artiste”.
Călătoria în lumea amintirilor marchează, prin obiectele expuse, diverse etape din cariera artistei Corinei Chiriac, care și-a făcut intrarea în muzică, în 1965, la Casa de Cultură a Studenților „Grigore Preoteasa” din București, unde a obținut premiul de popularitate al concursului „Debuturi”. Câțiva ani mai târziu, în 1968, lumea teatrului i-a deschis porțile cu piesa „Sfântul”, în regia Sandei Manu, la Teatrul de Comedie din capitală, pentru ca 1970 să însemne un reper deosebit de important al parcursului profesional al interpretei, anume, participarea la primul său festival internațional (în Polonia), dar și debutul în studiourile de televiziune și pe marile scene ale țării, fiind laureată a concursului „Steaua fără nume”, cu nemuritorul vals al compozitorului Iosif Ivanovici – „Valurile Dunării”.
Cariera i-a fost, însă, amprentată definitiv de apariția, în anul 1971, pe scena Festivalului internațional „Cerbul de Aur” de la Brașov, unde a fost distinsă cu trofeul „Cerbul de Bronz”. Din acest moment, au urmat două decenii de concerte, recitaluri, emisiuni de televiziune, participări la festivaluri naționale și în diferite țări ale lumii, precum Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Polonia, Republica Democrată Germană, URSS, Elveția, Puerto Rico, Republica Federală Germană, Portugalia, Cuba, Franța, Italia.
În 1979, pe 9 iunie, Corina Chiriac realizează un episod inedit în istoria televiziunii naționale, sub bagheta producătorului Tudor Vornicu și a regizoarei Sanda Balaban, este vorba despre primul show color al TVR-ului, intitulat sugestiv: „Eu sunt Corina!”, avându-l drept invitat pe naistul Gheorghe Zamfir, un spectacol aparte, de mare clasă, care a primit, la Festivalul Internațional al filmelor de televiziune de la Montreux, din Elveția, Premiul Special al Juriului.
„Gloria este o haină splendidă, pe care o vezi într-o vitrină de lux. (…) Pe măsură ce o porți, se îngreunează ca un palton ud, cu care ai trecut prin apele tumultuoase ale vieții… Problema e să poți scoate această haină fără să o strici, să o pui într-un cuier și să te bucuri că o vezi, când treci pe lângă ea!”, spune marea interpretă, în același recent interviu din „Formula AS”. Călătoria noastră printre cele 28 de piese vestimentare ale artistei, dăruite, acum, Muzeului Național de Istorie a României, alcătuiește, pe de o parte, puntea de legătură dintre aparițiile televizate ale Corinei Chiriac și șlagărele ei atât de îndrăgite („Trenul fericirii”, „Ce mică-i vacanța mare”, „Strada speranței”, „Mama, doar mama”, „Permiteți”, „Vino iubire-napoi” ș.a.), dar constituie, pe de alta, și prima astfel de donație a unui slujitor român al muzicii ușoare către o instituție importantă de cultură a Statului.
Reper valoric incontestabil pentru domeniul său de activitate, decorată, în 2006, cu Medalia de Cavaler al Culturii, și autoare a două volume autobiografice – „Căutând Iubirea”(2006) și „Minuni trăite” (2020) -, Corina Chiriac ne-a invitat, prin intermediul expoziției create în cadrul Muzeului de Istorie din Capitala țării , spre a fi părtași – bucurându-te, preț de câteva zeci de minute – la gloria sa de altădată, lăsată, azi, moștenire, viitorului: „Să te bucuri că trăiești ca s-o poți admira din depărtare, că ai avut-o, că ai purtat-o și că poți spune și altora cum e să ai o asemenea haină (gloria n.n.), dacă te vor întreba! Să consideri că ți-a fost împrumutată și vine vremea să o dai înapoi.”
Concluzia de final a romanului-puzzle, l-am putea numi, bine construit din elemente de arhivă familială, pe care l-am parcurs, de curând, imagologic și informațional, cu bucurie, sub auspiciile expoziției cu titlul „Corina Chiriac – Istoriile unei mari artiste” , ar fi, din perspectivă personală, următoarea: rochia de tul roșu a artistei din piesa „Trenul fericirii” a fost, pentru mine, un vis împlinit… Un vis al copilăriei, aievea, la Muzeul Național de Istorie a României… Mulțumim, Corina Chiriac!
————————
Magdalena ALBU
4 aprilie 2022
București
