Un film bulgăresc rula în televizorul cu un singur canal, cenzurat, cu program exact, monoton, sigur.
– Ce mai umblă tovarăşu’ nostru conducător prin lume! se trezi vorbind omul de pe recamier, împăturit pe lungimea sufrageriei, să‑i facă loc celui care ar fi venit prin hol, să între înăuntru, să‑şi sfârşească trecerea, prin spaţiul insuficient, în dormitor, în sud, într‑o altă încăpere confort doi îmbunătăţit.
„Auuu!” urla de foame căţeaua vecinilor, ori „Beatâlşii” unui adolescent uitat acasă de babaci în ziua lui onomastică, de naştere, de destrăbălare, într‑un apartament cu pereţii subţiri – de beton, cu ciment furat la zidire, într‑un spaţiu terestru raţionalizat de Dumnezeu la zidirea lumii.
Mirosul de cartofi prăjiţi, scăpat prin uşa de la bucătărie, se târa în brânci prin nările omului obosit de cuvintele bulgăreşti neînţelese, obosit de dialogurile lungi, titrate în româneşte cu litere microscopice, litere invizibile la rădăcina ecranului, acolo unde pulberile magnetice ale tubului chinescopic erau uscate, prea uscate, să ţină sunetele la vedere, prea electrizate ca să nu ardă cuvintele înainte de citire.
„Spectatorul” filmului banal bâjbâi cutia cu potenţiometre din şoldul lui stâng, cutia cu sârme, împletite spre televizor, într‑o telecomandă primitivă, şcolărească. uită să o mai caute, strigat fiind de o femeie, de femeia lui, dintr‑un spaţiu cu sfârâituri, prin uşa de carton presat, crăpată, făcând loc unui mănunchi de cuvinte, aburite, afumate, înecăcioase.
– Hai la masă!
Omul se dezmetici, din călătoria gândurilor lui prin cameră, spre ochiul incandescent, spre ochiul de sticlă cu umbre omizi, cu umbre viermi inelaţi, şi, adunându‑şi trupul din arcuri, de sub covorul persan cu pene de struţ, într‑un corn de lumină, într‑un serai semiramid, răspunse:
– Viu! Viu!
Oftă ‑ vertical acum, oftă – conştient acum, răspunzând şi mai corect.
– Vin! Vin!
„Ce cuvinte insuficiente pot folosi oamenii: „vin” în loc de „viu”, care înseamnă, până la urmă, percepţia chemării; ambiguu, incert, care înseamnă dorinţa celui chemat să‑i fie identificată aşteptarea; „viu”‑ în viaţă, „vin” – sangvin, osmotic, festiv.”
Răsunau pe urmele lui: „În agricultură s‑a obţinut 10.000 de chilograme la hectar… în zootehnie o vacă dă 10.000 litri de lapte pe lună… zece mii, zeci de mii de producători cooperatişti muncesc pentru…” Şi buletinul de ştiri îl plictisi, îi luă pofta de mâncare omului chemat în bucătărie.
– Vii? insistă femeia din chicineta de unu pe doi, din bucătăria strâmtă cât o jumătate de hol nemobilat.
La aragaz ardea la foc mic, un ceaun cu fund mare, negru, un ceaun cu cartofi prăjiţi. O tigaie cu ochiuri mari de ou sfârâia lângă ceaun, gata să închege gălbenuşul în albuş, albuşul pe gălbenuş.
Femeia ridică atunci tigaia, neagră şi ea, peste ţepuşele cartofilor prăjiţi, şi, supărată de întârzierea bărbatului ei, supărată pe spaţiul strâmt în care se învârtea la foc, trânti uleiul încins al tigăii peste uleiul odihnit, înăbuşit, al ceaunului, oul peste tuberculii înfeliaţi. Puse cu grijă tigaia pe ochiul stins de aragaz, nevăzut înainte de ridicarea ei în gura ciaunului şi învârti o lingură de lemn cât o coadă de lopată, acolo, în cavitatea de tuci, mulţumită de ce vedea, mulţumită de amestec.
– Am venit, se auzi, în sfârşit, răspunsul chemării ei.
La vederea femeii lui, bărbatului i se lumină chipul. Cu paşi uşori, atent strecuraţi prin spaţiul dintre chiuvetă şi masă, mutând cu talpa piciorului drept un taburet aflat în cale, bărbatul se apropie de femeie, sărutând‑o pe gât, îmbrăţişând‑o – fără să se ardă, cu braţe tremurânde, cu grijă, cu suspin.
– Stai jos! că se răceşte ciorba.
El ştia că aceste cuvinte banale erau cuvintele ei de mulţumire faţă de venirea lui, faţă de curtoazia lui. El ştia că cea îmbrăţişată ignora numai aparent sentimentele lui, respectul lui faţă de sclavia ei diurnă; să‑l hrănească, să‑l spele, să‑l îmbrace ca pe un copil în drumurile lui inocente prin lume.
El ştia că sărutul pătrundea în carnea ei, că, în curând, „stai jos!”, erau un: „ştiu că mă iubeşti, ştiu!”, o lungă îndoială, o lungă revoltă interioară a celui asuprit de sentimente ambugui, a celui asuprit de judecăţile neputincioase ale simţurilor sale.
Se aşeză la masă cu nădejdea că strâmtoarea trupului său, în scaunul‑taburet de acolo, din spaţiul destinat lui în bucătărie, o va îndupleca pe ea, în mânia ce i se citea pe faţă, să‑şi desconspire grija faţă de el, emoţia atingerii lui.
Răsturnă mămăliga într‑un punct egal depărtat de peretele bibliotecii şi de cele două farfurii goale, farfurii de lut, strujite cu grijă de roata unui olar supărat pe clipe, pe ceas, pe suflarea accelerată centrifugal, centripet, în epidermele unor falange descărnate de rotaţii.
– Ce‑ar fi să mergem dincolo?
– Cum vrei, am uitat televizorul deschis…
Apoi se opri să o privească mai adânc, mai pe înţeles, şi o întrebă: În sufragerie?
– Nu, afară.
Bărbatul îşi privi încă o dată femeia, ca să înţeleagă mai bine vorbele ei, ca să‑i dibuiască cuantele purtătoare de gnoze, de duh.
–Afară, repetă ea, acolo în aburii de mămăligă din tavan, din fereastra deschisă pe grădinile negerminate, neînsămânţate, de la rădăcina blocului.
– A, se lumină el. Om vedea! Om vedea!…
Soneria de la intrare sună, cântă un „bing!bang!” ‑ supărat.
– Cine‑o fi la ora asta? oftă femeia şi se furişă cu tot trupul în vizor ca să‑l vadă pe cel care suna, pe cel care venea la masă nepusă, în timpul nepotrivit al unei ospeţii.
– Eu, doamnă profesoară! vorbi ciufulitul din capătul vizorului, vorbi omul îndepărtat din filamentul unui bec pe moarte.
– Care eu?
– Eu, Costică, Costică dintr‑a şaptea be…
– A! Şi femeia, stăpână acum pe ea, deschise uşa mai întâi cât să‑i răstoarne imaginea celuilalt din vizor în prag, apoi larg cât să‑şi împingă un om întreg trupul într‑o geantă de vinilin cu fermoar stricat în dinţi, cât să‑şi furişeze trupul un om hăituit dintr‑un hol incert, aşezat în trepte, în unul cert, orizontal.
– Bună seara, domnule profesor! se scuză Costică dintr‑a şaptea be, văzându‑l pe omul care şedea la masă, cu uşa bucătăriei deschisă în umărul drept, cu capul proiectat albastru pe aburul mămăligii galbene de pe masă.
– A, tu eşti? se răsti omul strâns în chingile spaţiului confort II – de acolo, spre holul mare luminat feeric.
– Ştiţi, eu nu pot vorbi cu tovarăşe!
– De ce?
– Din cauza lui „tataia”. Eu am crescut la bunici, până să mă facă pionier, până să mă însor.
– Da’ ai tăi?
– Ai mei? Ai mei s‑au dus devreme dincolo, ştiţi dumneavoastră, dincolo…
Cel botezat „domnule profesor” tăcu, tăcu din respect pentru omul‑copil‑orfan‑timpuriu, pentru cuvântul „dincolo”, pronunţat de el trist, repetat.
– Aşa a fost…
– Aşa a vrut Dumnezeu, îl opri să vorbească elevul soţiei lui, „Costică dintr‑a şaptea be”. Căuta, parcă înlăcrimat de tăcerea omului strâns în chingile bucătăriei, căuta, în geanta de vinilin, cu braţul drept scufundat până la cot în ea, în dinţii stricaţi ai fermoarului.
– Ăştia, doisprezece lei.
– Bucata? se încruntă „doamna profesoară.” Dar, ăştia, ăştia pe care‑i tot ocoleşti, pe care‑i ţii la fund?
– Ăştia‑s daţi, doamnă!
– Nu, sunt prea mici, sunt cât porumbeii lui…
– Bine, am înţeles, am înţeles, îi vreţi pe ăştia mari. Vorbea agitat, dintr‑o deprindere a vorbirii bine educată, bine strunită în gesticulaţii. dar să ştiţi că ăştia fac şaisprezece lei chilogramul, pentru dumneavoastră, că pentru alţii…
Stăpâna casei făcu doi paşi spre sufragerie. Înainte de a intra, de a privi televizorul care urla ştiri, de a intra acolo, deschise uşa debaralei cu două canate felii, cu două canate de carton presat în picioare. Smulse supărată, dintr‑un raft cât o palmă, un cântar cu cric, cu resort ascuns într‑o prismă ceasornic. Cu altă mână, bâjbîi farfuria de tablă a cântarului mono‑pendulat, fără balanţă. Aşa, încărcată cu acest instrument bizar, cumpărat de la ruşi, strigă spre uşa rămasă deschisă, spre una din uşile care nu voia să se închidă cu piciorul.
– Nu vii?
Cel strigat se ridică mai repede decât se aşezase, mai repede decât credea el că poate să se smulgă din scaunul cu trei picioare. Apăru în uşa deschisă a bucătăriei, apoi, cu doi paşi în calea ei. Îi luă din mâna stângă prisma ceas, cu dinamometru extins într‑un fluture de tablă‑suport, extins ca să suporte unicul taler din mâna ei dreaptă. Femeia schimbă din mâna dreaptă în mâna stângă, eliberată, „farfuria” emailată metalic cu un gest grav, de aruncător de disc, cu o răsucire mlădioasă a trupului ei, flexibil în coapse, în glezne. Închise uşa debaralei până în rădăcina gingiilor celuilalt canat.
El aşeză, cu grijă, ca pe un obiect de preţ, ceasornicul cântarului spirală, jos, lângă geanta cu pui decapitaţi într‑un abator îndepărtat, într‑o ghilotină îndepărtată. Ea, ca o pisică, încălţată în papuci de pâslă, îl eliberă, cu o împingere uşoară, de povara ajutorului dat ei, de povara cuvintelor „nu vii?”, întrebate numai, suspinate numai către el.
– Şi zi, unde te‑ai născut? îl întrebă profesorul pe omul răbdător peste măsură, peste limitele răbdării omeneşti, pe omul ce urmărea ca scos din minţi cântarul fiară, cântarul judecător, care avea să‑i trădeze în forţe de greutate păcatele lui, furtul lui dintr‑o avere obştească.
„În babilon, hoţii erau omorâţi la locul faptei!…” îşi auzea el învăţătoarea, întâia învăţătoare, şi, ca să nu uite întrebarea pusă, răspunse cu ultimul cuvânt‑nume ce‑i strălucea mintea, ce‑i strălucea în minte.
– Fârţăneşti…
– A, de pe linia nouă…
– Am crescut la un frate care a plecat şi el, tot prea devreme, dincolo.
…„ în babilon la locul vânzării,… facerii de bine! Că le aduc pui de pomană! La alimentară, i‑ar costa de trei ori mai mult!… Ei, săraca, mi‑a fost profesoară, profe…soră!”
– Da’, soră n‑ai? ghici profesorul cuvântul de pe buzele omului ce rezema uşa de la intrare.
– Mai mică… Pe ea, am crescut‑o eu.
– Frumos, frumos! V‑aţi crescut unii pe alţii, frumos!
– Şi pe noi toţi, tataia, tatăl tatălui nostru, din Movila Miresii, din Brăila.
„Tatăl nostru, Care‑Le…” se depăna în mintea înspăimântată de cântar, în mintea lui Costică dintr‑a şaptea de sau be, nici el nu mai ştia bine, se depăna caerul rugăciunii cântate cândva la capul lui, ca un cântec de leagăn, ca un cântec de viaţă lungă, de mama lui.
Atâta îşi aducea aminte din sfânta lui copilărie, atâtea cuvinte sfinte îi umpleau memoria, ca un surâs între două condamnări la moarte, ca un strigăt de îmbărbătare înainte de izbândă.
– Şi, cum ai ajuns să tai găini?
– Păi, ştiţi dumneavoastră, zece clase cu sila, profesionala şi şpaga pentru un loc de muncă… „loc de viaţă”, se ofili Costică în capătul frazei lungi rostite în începutul unui gând ascuns: „Ce curios mai e profesoru’ ăsta, ca „bou‑ăla” de consătean, care, după profesională, a semnat, s‑a dat cu dracu’. Dacă pe mine nu m‑a întrebat nimeni,dacă n‑am avut norocul lui să mă cheme satana la el?!”
– Da, ştiu, se simţi dator profesorul să‑l lase pe celălalt cu tăcerile lui de „hoţ cinstit”, de vânzător de păsări necântătoare. …„ca pe sfântu’ ăla, călugărul ăla… în pustiu, în pustiu!!”
– La dracu’, nu‑i uşor! Mai întâi, trebuie unşi paznicii, apoi şefu’, că află, că se află tot, apoi miliţianu’ de la poartă, iar ăsta are şi el un alt şef, care vrea ce are şi el, care vrea mai mult decât are un subaltern. Se opri să respire. Profesoara căuta în geanta lui fără nici o restricţie.
– Luaţi, luaţi ce vă place! Dacă vreţi, vi‑i dau pe toţi la zece lei chilogramul, că dumneavoastră profesorii, aveţi salarii de groază.
Nu‑i întări spusele nimeni. omul se simţi bine în această ipostază de altruist, de cunoscător a unei nedreptăţi brutale. Îl mânca limba să vorbească, să o facă pe „înţeleptu’ Costică.”
– Am eu numai profesionala, da’, să ştiţi, că „văd şi aud tot!”
– Bravo, bravo! îl aplaudă profesorul, în timp ce femeia lui cântărea cu răbdare pui cu pui, suindu‑i, într‑o piramidă, pe farfuria de tablă din gâtul cântarului.
– Ce vezi? se trezi profesorul să‑l întrebe. Avea o sticlă de vin în mâna dreaptă şi un pahar gol în stânga.
Costică apucă paharul gol din mâna lui şi se întrebă, fugind înăuntru minţii lui după răspuns: „Când a fost după vin că nu s‑a mişcat din ochii mei, când?”
– Când trec aşa prin casele oamenilor, să le umplu frigiderele, văd cum toţi se bucură că fur pentru ei. bani au toţi, banii le mucegăiesc la ciorap. Ce rost are să‑i strângă, murind de foame. Că din cartelă mori de foame.
Ridică paharul, la ochi, ca pe un ochean îndreptat spre o stea de lacrimi. Celălalt bărbat stătea drept ca şi el în faţa paharului‑ochean. „O fi profesor omul acesta pe care‑l văd întâia oară, o fi?…” se întrebă din nou, în întunericul minţii lui, în felinarele minţii lui, Costică.
– Şi ce auzi?
– Ei, domnule…, pe lumea asta auzi ce vrei, pe cealaltă cât vrea Dumnezeu.
– Pe asta, cât vrea Dumnezeu, că pe cealaltă auzim cât vrem noi.
– Ei, tot una e! fiindcă nu ştiu care‑i una şi care‑i alta, aici, acolo…
– Eu vreau să spun că aud, cum vă spuneam, tot, tot ce poate fi auzit. uite aşa, cum stăm noi aici, îi aud pe cei din peretele dumneavoastră. Ea îi spune Lui: vezi că iar a venit găinaru’ la profi! Ce‑ar fi să‑i luăm noi prepeliţele alea că, până te întorci tu din Atlantic, murim de foame. Cu banii ăştia, din peştele prins de tine acolo, murim de foame aici.
Profesorul se uită în pământ, ruşinându‑se parcă de cele „auzite” de Costică, de cele mărturisite de el.
– A, cei de jos, cei de sub noi se ceartă zilnic pentru o bucată de pâine. el vinde cărţi şi ea cămăşi. se ceartă de la cât au furat. noroc de căţea, care îi mai împacă.
Dădu al doilea pahar pe gât. Ochii îi străluceau ca unui câine turbat.
– Mai vrei, îl îndemnă profesorul, ca să‑şi înece focul din ochi.
– Nu, că mi se aprinde flama repede, repe…
– Ăştia sunt toţi, spuse profesoara. Credeam că erau mai mulţi, când priveam prin geanta asta a ta. Uite, sunt cinci chilograme!
– Cam mult, nu crezi? se amestecă în vorbele ei bărbatul prins, agăţat de sticla de vin, în uşa bucătăriei.
– Cum vreţi, cât vreţi, eu nu vă oblig, că merg la ăştia sătui de bani şi peşte, la cei de la numărul 48, şi la 47, că vor şi ei, i‑aud, i‑aud… Eu aud până în fundu’ pământului… acolo se aude un strigăt de, de…
Costică vorbea singur, Profesoara numără banii, cu grijă, în ochii lui. Atunci, „hoţul de găini tăiate” se încruntă pe roşu tulbure din ochii lui albaştri, se încruntă pe vinul ce i se urcase la cap.
– Ştiţi ce, lăsaţi‑i dracului de bani, mai bine daţi‑mi un „kil” de vin, că lui Tataia i‑au scos via ast’ toamnă, chiar când era pe rod, în Movila Miresii la el acasă, şi îi este dor de o gură, de o ulcică cu sânge, de sânge…
– Da, nu mai trăieşte acolo?
– Ba da, dar, în noaptea asta, a venit la noi.
Profesorul căută sub chiuveta de la bucătărie. veni, la lumina din hol, împovărat de o altă sticlă, cu vin roşu, roşu mânios, după cum se vedea prin plastic lichidul interior; apa sfântă, aghiazma tămăduitoare, mult dorită de „găinar”.
Costică aruncă sticla de doi litri în geantă, răsucindu‑i dopul în gât înainte de aruncare.
– Am făcut asta pentru dumneavoastră, că vă cunosc de când eram într‑a şaptea, doamnă profesoară!
– Îţi mulţumim, mă băiete! se simţi dator să‑i acopere tăcerea femeii lui, profesorul, profesorul necunoscut lui Costică.
– A, am uitat, să fie de sufletul cumătrului meu…
– Dumnezeu să‑l… se auzi pe vorbele semănate în hol de Costică.
– Că a murit ieri, în braţele mele.
– Săracu’… suspină profesoara, într‑un singur cuvânt suspin.
– Mai bine, bine că s‑a dus, că n‑avea decât o mână şi un picior. Celelalte două, mâna stângă şi piciorul drept i‑au ars într‑un cuptor cu fontă la combinat, la furnalul cinci.
– Doamne! presără şi profesorul pe vorbele lui cenuşă, ca să le stingă, ţărână, ca să le însămânţeze.
O tăcere lungă apăsă spaţiul dintre ei pe cântarul gol. Femeia, stăpâna apartamentului, golise platanul unic, ridicând farfuria din gâtul, din vertebrele spiralei oţelite.
Deschise uşa frigiderului, apoi capacul congelatorului din creştetul ei. Număra, da, număra pui în cavităţile cu zăpadă artificială, cu aburi cenuşii de lumină gazoasă. „Unu, doi, trei…”
– Sunt zece pui, doamnă! se auzi vocea hoţului şi privirea lui, prin paharul golit pe jumătate în gura lui, de gura lui, avea culoarea veninului, avea culoarea otrăvii unui vin băut cu ciudă.
Neaşteptat, nedorit, impredictibil, profesorul vorbi ca un anchetator al unui hoţ cinstit, aparent cinstit.
– Şi, cu banii pe care îi tot aduni aşa zilnic, din uşă în uşă, ce faci?
– Hei! îşi linse vorbele de pe buze, în gât, Costică cel înfierbântat. Cu banii ăştia, strânşi din om în om, din uşă în uşă, vreau să‑i plimb pe ai mei dincolo, să‑i plimb într‑o excursie pe viaţă, pe lumea cealaltă, la ruşi, la polonezi, la americani…
– Bună idee, bine gândit!
– Păi, ce, credeţi că eu sunt prost, domnule profesor! că urmează să scăpăm de datorii externe…
Televizorul, difuzorul din sufragerie, striga în gura mare: „Datoria externă a Românei va scădea la jumătate. Senatul american ne‑a oferit clauza naţiunii celei mai favorizate…
– V‑am spus, vedeţi, auziţi! se descreţi la faţă Costică cel isteţ, Costică politicianul comunist. Şi nimeni nu va mai cumpăra pui de la mine, că or să fie pe toate drumurile, că vom da drumul cărnii la „consum”, cum se spune la „Europa Liberă”.
Profesoara deschise uşa apartamentului.
– Vezi, să bei vinu’ cu Tataia, Costică! îl sfătui ea, împingându‑l totodată spre prag, oprindu‑l cu grijă din logoreea lui semibahică, semiideologică.
Uşa se roti, acoperind imaginea verticală a găinarului până la refuz, până se închise. Uşa mătură şi umbra cu geantă a „păşitorului de praguri”, afară, afară, în holul cu lumini murdare, în holul scării blocului.
Prin vizor, prin crăpăturile balamalelor, prin dinţii ialei, uşa vorbea, uşa rezona cuvintele altei uşi, de la 48.
– Costică, să‑mi aduci două găini, mâine seară!
– Găini? Noi avem numai pui tăiaţi, gâtuiţi. Găini au cei de la B3, B4, vii de tot…
Un tunet, adânc săpat în pământ, cutremură blocul. Luminile de orice fel se stinse. Profesorul îşi îmbrăţişă femeia, brutal, înspăimântat. ea, fără voie, se lăsă în braţele lui, acolo, în pragul bucătăriei. Blocul trosni, alunecând ca o sanie într‑o prăpastie, alunecând în întuneric, spre sud, spre nord, oscilând bezmetic într‑un fir cu plum infinit prins în mâinile unui uriaş beat.
– Murim! Doamne, ajută‑ne! reuşi să se încurajeze bărbatul înspăimântat. Femeia tăcea, tăcea în braţele lui, ascultându‑şi bătăile inimii ca o pasăre pe moarte.
Atunci pământul se scutură, pe diagonala mişcării lui în poli, pe săniile lui înnebunite de alunecare, în zăpezile sialului, sigmelor fierbinţi, răsuflând uşurat în aer, în văzduhul ionizat al unui amurg târziu.
Luna ieşi să vadă, prin cercul ei galben, galben vioriu întâmplarea terestră, lumânările aprinse în ferestrele pământului, spaima oamenilor picuraţi de ea cu ceară, de întunericul unui sfârşit de lume, cu ţărână, de întunecimea unui sfârşit de lume aparentă, contestabilă.
Încă două bufnituri, încă două spasme articulate de inimă în gât, în aşteptarea morţii fără chip, în aşteptarea morţii neaşteptate.
– ghivecele, ghivecele de flori! se smulse din braţele lui femeia stăpână pe lumina lunii ce‑i pomadă casa cu făină astrală, cosmică, cu văzduh ionizat.
Fugi în bibliotecă. Se împiedică acolo de cărţi, se feri acolo de cărţile risipite din rafturile liniştite – cândva, suspendate – cândva, într‑un spaţiu sacru, în energia oftată a cuvintelor citite.
„Gazul, gazul!” se trezi strigând în minte bărbatul ei, cel împietrit de spaimă în uşă, în uşa strâmtă cât doi oameni, cândva îmbrăţişaţi, cât doi îndrăgostiţi de viaţă în neştiuta clipă a morţii.
Se auzea, prin pereţii crăpaţi: „Dă‑mi lumânarea, Gheorghe”! „Caut‑o la capul tău”. „Unde mi‑s pantalonii, unde mi‑i cămaşa, femeie”? „La picioare”.
Deodată, în apartamentul sonorizat de spaimele exterioare, de strigătele oarbe din pereţi, se adânci bătaia unui pumn în uşa de la intrare.
– Doamnă profesoară!
– Cine‑i?
– Eu, Costică din a şaptea be.
– Ce‑i? Ce vrei?
– Mi‑am uitat geanta. Mi‑am uitat vinul la dumneavoastră.
Hai să fugim! se auzea prin uşa deschisă. Hai să fugim afară, că va mai fi un val, un val!…
