Anul acesta nu am avut plăcerea să mă întorc acasă în România de Crăciun. Cum Crăciunul este sărbătoarea mea preferată, mi-am propus să îl petrec cât mai aproape de modul ‘tradiţional’ din familie. Brăduţ împodobit, colinde, sarmale, cozonaci, udate cu ţuică şi vin fiert, şi bineînţeles, înconjurată de familia surogat de aici: prietenii cei mai apropiaţi. Am invitat, cu colega de apartament, vreo şase amici apropiaţi, şi am început pregătirile. Am scos CD-urile cu colinde, am căzut de acord asupra meniului, am comandat cozonacii, am cumpărat şi am împodobit brăduţul, am luat şi nişte mici cadouri pentru prietenii noştrii şi am aşteptat cu nerăbdare ziua dinaintea Crăciunului ca să gătim.
Cu câteva zile înainte de Crăciun, primesc un telefon: una dintre prietene dorea să aducă cu ea o amică coreancă cu prietenul ei japonez care erau în SUA de trei luni şi nu aveau unde să meargă de Crăciun. Colega de apartament îmi spune tot prin intermediul telefonului că mai veneau trei persoane la noi, că nu aveau unde să se ducă în seara de Crăciun. Şi din momentul acela, începeau să curgă telefoanele şi emailurile. Şi uite aşa, în două zile am ajuns de la şase invitaţi la 28!
Ziua destinată gătitului a venit, şi eu cu colega am robotit prin bucătărie de dimineaţa până seara la o cratiţă de 20 de litri de sarmale ardeleneşti (adică mari cât pumnul) şi la o un lighean de salată de “boef”. Au fost luate şi pauzele de rigoare între preparările ingredientelor, pauze de vin fiert şi alte băuturi cu care ne-am cinstit noi, bucătăresele. Probabil de aceea au ieşit sarmalele ceva mai mari şi cu puţin prea mult orez, dar tot au avut trecere! Nu ne-am ostenit cu preparatul altor bunătăţi, căci invitaţii noştri fiecare a promis că aduce câte ceva. Crăciunul promitea să devină interesant, deoarece musafirii acopereau o arie geografică extinsă: România, Croaţia, Elveţia, India, Filipine, Coreea, Japonia şi ţara gazdă, SUA.
În ziua de Crăciun totul era pregătit pentru colindători: în hol am instalat o masă acoperită cu un ştergar românesc ţesut de o mătuşă de a mea de la sat, iar pe masă era un sfeşnic cu o lumânare, o farfurie de ceramică Horezu cu cozonaci, nuci şi un coşuleţ cu mere. Eu cu colega eram îmbrăcate în costume populare, să ne primim colindătorii cum se cuvine (şi cu ocazia asta să îi mai învăţam câte ceva despre România pe musafirii internaţionali). Şi musafirii au început să curgă, şiruri-şiruri, mai cu o colindă în engleză, mai cu un vin, nişte bere. La un moment dat, un grup substanţial de românce însoţit de doi filipinezi a apărut la uşă, cu mâinile pline de platouri, oale, farfurii pline cu bunătăţi. Cum am deschis uşa, au început “Am plecat să colindăm”, iar băieţii filipinezi, instruiţi pe drum de fetele noastre, dădeau înainte cu refrenul: “Domn, Domn, să-nălţăm/ Domn, Domn, să-nălţăm”. Musafirii deja sosiţi s-au strâns toţi curioşi la uşă să primească şi ei colindătorii. Colindătorii au primit cozonac, mere, nuci, şi apoi a început petrecerea! Sarmale ardeleneşti, sarmale în foi de viţă, salată de boef, de vinete, barbeque filipinez, samosas indiene, pateuri jamaicane şi vreo trei specialităţi japoneze la care nu le-am reţinut numele. Toate le-am udat cu bere mexicană, vin fiert, ţuică şi votcă din belşug!
La un moment dat, colindele au fost înlocuite cu musică mai de petrecere. Când spiritele s-au înfierbântat, am pus muzică populară românească – “Top Ardeal”. Nişte bătute, învârtite şi sărite fără pereche, care au antrenat toată gloata de musafiri! S-au repezit toţi în camera cu muzică şi s-au pus pe joc de parcă toţi erau duminică la hora în sat! Să îi fi văzut pe japonezi cum le învârteau pe româncuţe, în timp ce filipinezii de distrau făcând poante şi pocnind din degete, iar indianul nostru s-a zvăpăiat până i-a căzut turbanul pe ochi, dar nici aşa nu s-a lăsat şi a continuat cu zel pe melodia Vetei Biriş!
În acest spirit de dans şi voie bună a continuat Crăciunul nostru româno-internaţional, spre plăcerea musafirilor şi spre disperarea vecinilor. Spre dimineaţă, lumea era strânsă în locul cel mai important al casei – bucătăria- unde se ziceau bancuri şi se dezbăteau probleme importante. Când au început să mijească primele raze ale soarelui, a dispărut pe uşă şi ultimul musafir, ca în poveştile cu spiriduşi şi zâne. Iar noi, gazdele, încă ne refacem.
