O nouă zi se ivește la poalele cerului. Ca o fata Morgana apare acolo pe creștetul înălțimilor, spulberând cu un zâmbet imens o sumedenie de noi clipe, proaspete, pure, binefăcătoare, clipe dăruite de o generoasă divinitate. Îmi place să le privesc. Par fulgi de lumină pe nesfârșitul tărâm al timpului.
Hei, hai prinde-mă dacă poți …îmi spune un dor … apoi se risipește în zarea privirii și se pierde pe poteca fermecată a amintirilor. Uneori readuc în prezent clipele trecute, le privesc, le dărui un nou suflu de viață, de iubire, le sărut cu un zâmbet fermecător. Îmi place sclipirea pală a clipelor trecute, care mă încălzește de acolo, din depărtatul trecut și-mi dă încredere că viața poate fi frumoasă, îngăduitoare, aventuroasă, magică. Dar în același timp îmi reamintește de efemeritatea zilelor și cât de important e să știu să prețuiesc clipele ce-mi curg din viitor. Suspin… O clipă plină cu bunătate picură ca un strop de lumină caldă peste sufletul meu. Îi rămân recunoscătoare.
Uneori las totul la voia întâmplării… Iar atunci, odată cu căldura, întâlnesc și un vânt rece, uneori un praf care-mi orbește privirea… Vfff…vfff… mă izbește, îmi împrăștie clipele în cele patru zări…Mă scutur, înțelegătoare…
Se întâmplă atâtea în viață. Glasuri de oameni, strigăte stridente de întâmplări se sparg în mii de cioburi și cad pe pământ… Uneori totul se transformă în furtună. O furtună ce-mi tulbură clipele, le umple cu praful confuziei, cu frunze uscate de trăiri, cu crengi rupte din gânduri și azvârlite în calea mea…Dar nu mă neliniștesc… Le iau și le arunc în focul unui dor care încă pâlpâie, acolo, pe malul amintirilor. Alteori am noroc…și clipele îmi apar asemenea unor pescăruși, liberi, fără anumite constrângeri, zboară și se desfată în puritatea zilei.
Înainte nu știam că eu sunt magul, creatoarea clipelor meu. Am aflat în timp despre acest secret prețios. L-am aflat din șoaptele întâmplărilor, din murmurul cugetului…Un dar înțelept pentru care sunt nespus de recunoscătoare.
Clipele sunt suflul timpului, în respirații profunde, vii, fremătătoare, înmiresmate cu arome de trecut timpuriu. Inspir adânc din aerul proaspăt…Îl savurez… Pe buze simt o boare din gustul zilelor trecute. O simt în toate sensurile, dulci, amare, sărate și iuți…Zilele au dispărut în stoluri de clipe, lăsând în urma lor fulgi plăpânzi de trăiri și emoții. În trup îmi freamătă trecutul.
Hei, m-ai uitat? O burniță de lacrimi se lasă peste o poiană cu flori ce-mi zâmbesc. Îmi zâmbesc în culori calde, fermecătoare. Nu… niciodată… răspund trăirilor ce-mi aparțin numai mie… Mă dor, dar totuși, le ador… Când privesc clipele trecutului mai îndelungat, îmi dau seama de himera ce o emană… Ca o fata Morgana, devin stafii cu trupuri ce palpită în lumini trecute. Un pâlc de dorințe neîmplinite încă privesc nesfârșita boltă cerească, lăsând suspine de speranțe să zboare spre culmile neantului.
Umbrele trecutului mă răcoresc cu fiori efemeri. Mă ascund sub aripile lor jilave, atunci când sunt prea fericită, pentru a rămâne cumpănită, pentru a-mi reaminti din nou că totul e trecător… Când sunt tristă îmi caut un colțișor luminat. Acolo mă scald într-o amintire efervescentă, înviorătoare… și mă ascund prin păduri cu pomi de argint unde ascult chicoteli de fericiri trecute.
Aud un clipocit de apă… O fată singuratică își scaldă picioarele în izvorul vieții. Își jelește o dorință aprigă, neîmplinită. Lacrimile îi cad în stropi uriași în apa cristalină lăsând un ecou nedeslușit în urma lor…Lacrimile ei par pline cu bunătate. Unele rămân pe obraji, apoi i se scurg pe piept și se topesc în căldura înțelegerii. Fata își lasă capul în poalele recunoștinței, o zână bună care o alină cu mângâieri ocrotitoare.
Fiecare clipă poartă un alt chip, o altă mireasmă, o altă culoare, o altă undă sonoră, o altă vibrație de energie. Dar când sunt privite împreună, par o pictură murală lăsată pe ziduri ce marchează potecile prăfuite ale vieții. O frescă de o valoare neasemuită. Ce pot fi clipele? Scântei de stele ce se sting în focul efemerității?…Totuși, le iubesc prețiozitatea. Căci oricât de mici și neînsemnate ar părea, o clipă poate schimba un destin, o viață de om. Mi s-a întâmplat și mie, cândva, să le cunosc puterea. Dar trebuie să recunosc că am fost eu, creatoarea acelei clipe decisive care mi-a schimbat direcția. Am fost eu cea care, într-o clipă, am tras cu putere de pânzele corabiei, schimbându-i cursul spre furtunile și viforele necunoscutului.
Hei, și noi existăm… Nu ne vezi? Noi suntem cele reale… Mă uit mirată în jurul meu. Clipele prezentului mi se izbesc de picioare, se scurg apoi în valuri înspumate pe o cărare nouă, croită în fața tălpilor mele. Mă scutur din visare, lăsând o rafală de trăiri să cadă pe iarba proaspătă…O boare de gânduri efemere îmi îmbujorează chipul. Privesc ziua de ieri ce urcă spre înălțimi catifelate, apoi dispare în neant… Absorb câteva picături dulci din elixirul speranței. Câteva gânduri înțelepte se trezesc din amorțeală, se scutură și ele, apoi mi se alătură, cuminți. Îmi scald privirea în zâmbetul lor, iar ele își răcoresc tălpile în râul vieții. Ca și mine.
În jurul meu, clipe fragile, asemenea trupurilor gingașe de fluturi, roiesc înveșmântate în șoapte, altele în dorințe, iar altele în speranțe. Privirile mele le liniștesc. Roiul de clipe-fluturi se lasă pe brațele mele, pe chipul meu, îmi înviorează ființa. Din albastrul privirilor cerești, clipe noi și proaspete se risipesc pe pământul cărămiziu, brun-cafeniu. Par un praf divin spulberat de îngeri. Îmi înalț mâinile pentru a primi binecuvântarea lor divină, pentru a le mulțumi printr-o rugăciune a inimii că exist.
Pornesc cu pașii sufletului spre infinitatea orizontului, pentru a absorbi din binefăcătoarea energie divină, ca apoi, când mă reîntorc, să făuresc noi gânduri, bune, folositoare, frumoase. Ele sunt ca aerul, vitale pentru a exista. Mă simt părtașă în făurirea clipelor, sau chiar mai mult. Aș putea să spun că sunt cea care le dă culori, trăiri și le înfrumusețează ca să devină scenarii vii din viață. Îmi simt clipele și gândurile legate una de alta, într-o comuniune naturală și vitală. Când un gând bun se lasă pe chipul clipei, o încălzește.
Privesc clipele ce se scurg în fața mea și mi se pare un miracol că eu sunt cea care are magica grație de a le umple cu frumusețe, cu căldură. Acest gând îmi răsfață prezentul cu o bucurie inocentă, îmi aduce lumină în priviri când mă gândesc la viitor. Ascult cum respiră natura, ușor și gingaș. La apusul soarelui, milioane și milioane de animale se cuibăresc liniștite în brațele ei nesfârșite. Într-un târziu, se ivește luna, nu numai în ceruri ci și pe bolta gândurilor mele. Calmă, magică, cu un ochi semiînchis îmi luminează tărâmul ființei…Ascult o melodie născută dintr-un tandru respir de clipe și mă las pe o claie de vânt ce mă duce spre o nouă visare…
————————————
Anişoara Laura MUSTEȚIU
Sydney, Australia
30 IULIE 2022
