Recenzia unui volum needitat (încă)
Octavian Curpaş n-a repovestit, până acum, basmul lui Andersen, dar e oricând dispus să istorisească pe-ndelete despre cărţi pe care le-a citit. Şi spune cu atâta har, încât nu încape îndoială că operele comentate au fost vrăjite de mâna cui le-a scris, spune despre cărţi pe care mulţi dintre noi niciodată nu le vor citi, ele negăsindu-se prin părţile noastre. Ţi le închipui, după descrierea lui, extraordinare, dar le ştii inaccesibile, cel puţin pe moment, şi e ca şi cum luminile spiritului emise de ele ar fi de-adevăratelea lumini fastuoase şi intangibile ale unei perdele boreale născute din ionizarea emisiunilor minţii sub influenţa radiaţiilor fanteziei (conform definiţiilor fizicii).
Cronicile literare ale lui Octavian Curpaş sunt, de obicei, ample, lucru care dă impresia de redare în detaliu a volumului prezentat, unii crezând chiar că nu mai au nevoie să citească şi cartea, ceea ce nu e şi adevărat. Octavian Curpaş are un spirit sintetic. El prinde imediat fondul mesajului şi, pe lângă aceasta, optează totdeauna să realizeze monografii concise.
Întâi, este priza: titlul rezumativ pe care îl pune cronicilor sale – de exemplu, la o cronică despre o carte a Vavilei Popovici („«Cartea mamei» – Amintiri cu parfum de altădată, într-un poem în proză semnat Vavila Popovici”), la recenzia despre una din cărţile de poezii ale Danielei Voiculescu („Cum este să trăieşti din poezie într-un timp de înger”), la articolul de critică literară dedicat unui roman al Melaniei Cuc („«Dantelă de Babilon» sau cum este să trăieşti pe viu experienţa de a fi ostatic într-un roman istoric modern despre tragismul unor destine şi criza psihologică a omului obişnuit”), la textul despre un roman semnat de Ligia Seman („Imaginea lui Dumnezeu reflectată într-un roman al căutărilor la vremea descoperirii sensului vieţii”), la prezentarea făcută unui volum de poezii al lui Petru Lascău („Stihuri religioase la intersecţia dintre meditaţie şi contemplare. «Semnătura iubirii» de Petru Lascău”), ori la exegeza celui mai nou volum de poezii al Victoriţei Duţu („«Vreau o altă lume» de Victoriţa Duţu – Poezie creştină despre veşnicie, dragoste şi smerenie”); după titlu, vine, de multe ori, un moto simpatetic, ales, de obicei, din cartea explorată („Amintirile, aşa cum mi-au fost relatate, năvălesc asupră-mi ca un torent. Au prea multă realitate în ele, o junglă a realităţii, frumoasă şi dureroasă… Ca într-un vis îmi imaginez secolele trecute…”; „Nu ştiu de ce, preferam totuşi culoarea gri”); apoi lansarea expunerii: abrupt şi frapant („Este uşor sau greu să te lupţi cu somnul?”), sau sobru-informativ („Vavila Popovici este autoarea a numeroase volume de versuri şi proză”), ori gnomic („Petru Lascău este un poet al fiorului religios”), sau printr-o introducere în atmosferă, făcând asociere cu altă epocă („La începutul sec. XIX, armatele lui Napoleon deţineau controlul asupra întregii Europe. Rusia este una din cele câteva ţări pe care acesta nu reuşise încă, să le cucerească”), sau „preparator” („În 1970, regizorul american Arthur Hiller câştiga Oscar-ul cu un film de mare succes, intitulat simplu, «Love story»”). Din câteva referiri biografice şi suma realizărilor literare ale autorului discutat, din datele esenţiale ale conţinutului cărţii, din prezentarea şi analiza acţiunii, dintr-un raport referitor la personaje (dacă lucrarea este un roman), din relevarea eventualelor filiaţii literare şi nu numai literare, şi din câteva eşantioane de text, Octavian Curpaş face un tot bine conturat şi perfect echilibrat (ceea ce presupune corecte proporţii), pe care-l închide într-o idee finală. Pe parcurs, cronicarul pune în lumină elementele care fac artă din cartea recomandată şi descoperă lectorului sugestia de substrat, mai greu perceptibilă, a creaţiei, fixând, totodată, valoarea literară a lucrării.
Scriitor, publicist de vocaţie şi jurnalist prin formare (cu studii superioare în jurnalism, asistenţă legală şi business), Octavian D. Curpaş este un nume ales şi însemnat, cum tot mai rar poţi întâlni în presa zilelor noastre. Scrie cu dar, dăruire şi dărnicie. Suntem încredinţaţi de el (şi ne simţim îndreptăţiţi să credem) că fiecare titlu propus atenţiei publicului cititor este al cărţii epocale, ca realizare tehnică, şi al cărţii neînchipuit de frumoase, ca realizare artistică – ceva absolut şi splendid, aşa cum numai un ţinut îngropat în nămeţi veşnici poate fi. Dar, în textele lui Octavian Curpaş, e chiar mai mult decât în „Crăiasa Zăpezii”, pentru că aceste poveşti ale lui despre cărţi nemaiîntâlnite se termină totdeauna înainte ca Gretchen să-l readucă pe Karl în decorul banal.
„În mod inexplicabil, nimeni nu vrea să părăsească locul detenţiei. Pentru că, atunci când eşti liber, nu îţi doreşti să evadezi, nu ai motive să vrei să fugi.”
„De aici înainte, trecutul şi prezentul se vor depăna la timpul viitor. Pentru că urmează să se scrie o altă poveste, o poveste neîncepută.”
O înzestrare, o inspiraţie şi o muncă „risipite” în avantajul altora şi, deocamdată, neadunate într-o meritată (de autor şi de noi, toţi) carte.
„De azi înainte, Marea Imbrium îşi va purta, şi pe mai departe, valurile, dinspre larg către ţărm şi poate că odată, într-un final, poeta care i-a cântat frumuseţea va găsi nu doar idealul mult visat, ci şi răspunsul la o întrebare ce pare retorică, în momentul de faţă: «cine este Regina din Saba?»”.
Crăiasa Zăpezii. Orice culoare ar avea muza (nu neapărat istorică – dar enigmatică – „muză” a lui Solomon).
Fiindcă, în plus, aici, în cronicile lui Octavian Curpaş, spre deosebire de povestea lui Andersen şi spre deosebire de realităţile vieţii, totul e oglindit într-o înţelegere care reflectă numai frumosul.
