GAŞCA ŞI DIAVOLUL – ISTORIA BOLNAVA A DOMNULUI MANOLESCU
Până la urechile cititorilor romani obişnuiţi s-a auzit evenimentul literar că Nicolae Manolescu a scos un volum de 1500 de pagini intitulat ISTORIA CRITICĂ A LITERATURII ROMANE! Foarte bine, orice carte nouă e o vitrină cu oameni şi fapte, numai ca pe noi, cititorii de rând, ne interesează mai mult să alegem cărţile autorilor, decât o istorie critică a literaturii.
S-a întâmplat ca după lansarea cu mare pompă a istoriei critice a lui Manolescu să se ridice un nor gros de critici şi proteste din partea scriitorimii româneşti, de parca lansarea s-ar fi facut din vârful Turnului Eiffel în colbul gros al unui drum de ţară dâmboviţean. Şi acest lucru a ajuns la urechile cititorilor romani obişnuiţi, fără să-i incite la citirea sau cel puţin răsfoirii istoriei. Reacţie normală din mai multe motive, printre care şi faptul că autorul istorie critice este nesuferit majorităţi cititorilor români. Are el aşa o faţă, personalitate şi atitudine de hoher literar. Şi parcă tot colbul reacţilor, majoritare vehement de critice, s-ar fi aşezat pe istoria lui dacă, din preajmă nu ar fi aparut, aşa tam-nesam şi dintr-odată, filologul, regizorul, scriitorul PUŞI DINULESCU cu al său voluml de 350 de pagini GAŞCA ŞI DIAVOLUL – Istoria bolnavă a Domnului Manolescu, ridicând din nou colbul de pe prafuita istorie şi din interiorul ei, mult mai violent şi argumentat. Motiv pentru care l-am citit cu interes, aflând cu stupefacţie ce se întâmplă în lumea literaturii romane, o adevarată mafie în care Nicolae Manolescu – NM – este un adevarat capo del capi. Vă recomand să-l citiţi pe Puşi Dinulescu, sau Dumitru Dinulescu, pentru harul lui scriitoricesc şi umor aspru de om inteligent cu personalitate şi cultură literară solidă. Acesta are palmares literar temeinic, etalat în peste patru decenii, ce conţine poezie, proză scurtă, povestiri, romane şi piese de teatru.
Puşi Dinulescu din facultatea de filologie, terminată în 1966, şi până acum a trăit şi s-a îmbibat în saramura istorică a clevetelilor şi criticilor literare bucureştene, deci ştie mult mai mult decât noi, provincialii sau înstrăinaţii cititori, ce se afla şi întâmplă în ograda personală – a lui NM – în care poftele şi patimile fac diferenţa, fac legea !! Aşa că, Puşi Dinulescu s-a pus cu tocătorul pe criticul literar NM, care i-a fost profesor de istoria literaturii. Începutul tocatului este anecdotic, la un curs de istorie pe care NM în deschide cu: Azi o să ne-mpărtăşim din opera lui Geo Bogza, la care Puşi Dinulescu, din fundul amfiteatrului se scoală şi spune tare: Dom’ profesor, eu am mâncat de dimineaţă, nu sunt demn de-mpărtăşanie. Pot să plec? L-a lăsat să plece dar nu l-a uitat!! Şi acum, Puşi Dinulescu, sau Dumitru Dinulescu, se miră de ce profesorul de istoria literaturii române nu l-a trecut, cum merita, în cărămida lui. Aşa numeşte el monumentala operă a lui NM.
Eu, cititorul, nu am nici un motiv să deschid căramida lui NM, îi cunosc bine personalitatea, şi citindu-l pe Puşi Dinulescu, mi-am dat seama că nu am greşit când i-am făcut, doar pentru mine, profilul psihic, după ce a luat apărarea lui Marius Ianuş şi Mihail Gălaţeanu în editorialul lui ’’Poezia şi codul penal’’ (vezi în România literară din Septembrie 2000). Care poezie? Cea pe care Marius Ianuş a citit-o la cenaclul condus de Mircea Cărtarescu şi începe cu: „Sunt atent cu tine, România,// Îţi introduc penisul meu lung şi negru// În gură, România…” mai departe citiţi şi judecaţi DVS. Sau, judecând de marea prietenie de gaşcă care îl leagă pe NM de Roman Patapievici, despre care Puşi Dinulescu scrie Domnul Patapievici a aparut absurd şi neavenit… acest Patapievici e o lampă nemţească… Aş spune mai mult un vierme, un limax, o omidă, un snob pârţâind modernitate ca o flaşnetă în faţa căreia cad seceraţi cei mai puţini umblaţi prin biblioteci (pag. 99, 100)… punerea lui în fruntea Institutului Cultural Român e o prostie şi o măgarie, fiindcă Patapievici e un om periculos şi din zona lui cred că se recrutează criminalii ( pag. 104 )… îmi vine să-i spun domnului Patapievici Snobăsescu (pag 120, probabil de la snob şi băsescu) Dar, după NM Voltaire nu este altceva decât un Patapievici al vremurilor trecute ceea ce pentru cititorii romani, şi Puşi Dinulescu, este comparaţie stupidă, Roman Patapievici fiind doar un papiţoi (pag 129)
Pentru NM cei din gaşca lui, din cărămida lui, sunt zugrăviţi ca foarte mari, cei mai mari în frunte cu Cărtarescu, Pleşu, Liiceanu, Vişniec şi chiar Mircea Mihaieşti, dar să scuză ca există destule impurităţi şi în căramida lui, ceea ce, cu argumente, dă apă la moara lui Puşi Dinulescu şi îl desfiinţează, mai ales când NM se gonflează ca a lucrat la cărămidă 25 de ani! La care , ticălos, cum trebuie sa fii când ai de-a face cu ticăloşii, Puşi Dinulescu face o aritmetică simplă între zilele anilor şi paginile scrise şi ajunge la rezultatul că: a scris o pagina la 6-7 zile, ceea ce nu mi se pare un efort deosebit, mai ales că nu se poate spune că avem de-a face cu un stil strălucitor, ba din contră, lumina e puţină ca într-un veceu militar, în care un bec de 40 trebuie să acopere cu razele sale necesităţile unei divizii (pag. 134) şi continuă cu să scrii o pagină la 6-7 zile şi să o ţii aşa 25 de ani nu e o treabă pentru un geniu, mai degrabă pentru un funcţionar al culturii (pag 137) sau în altă parte că, ar fi scris-o cu aer grav de atlet al răzbunării, un Terminator (pag.128) şi ajunge la o concluzie dreaptă: Nicolae Manolescu e însă un rău care nu e necesar, e un rău provenit dintr-o ambiţie răutăcioasă, o farsă sinistră (pag 197) şi: Manolescu nu prea are suflet, cred, l-a vândut diavolului, la un anumit moment pe care eu am mai spus că-l ştiu (pag. 238) Putea să-l mai spună şi acum, a preferat însă, după aceasta serie, să-i dea un upercut de la întins la podea comparându-i căramida de 1500 de pagini cu cele două volume deosebit de superioare şi valoroase ale lui Marian Popa, apărute în 2001 şi intitulate Istoria literaturii romane de azi pe mâine, care însumează peste 2500 de pagini, tipărite cu un corp de literă mult mai mic decât căramida lui NM şi fără ilustrate. (pag. 227)
NM e knock-out!! Învingătorul Puşi Dinulescu, tehnic şi zâmbăreţ, nu-l slăbeşte însă. E persistent şi metodic, numără paginile dedicate diferiţilor autori şi astfel demonstrează cât de superficial, subiectiv este cu unii şi darnic este cu cei din gaşca sa. Să urmărim un moment situaţia paginilor care descrie şi sintetizează diverşi autori. Cele mai multe pagini le acordă lui G. Călinescu, 38, după care urmează Mihai Eminescu cu 33! Camil Petrescu – 16, Nicolae Breban – 12, Cărtărescu – 11 , Octavian Blaga – 10, Ion Creangă – 9, Noica – 7, George Coşbuc – 6, Nichita Stănescu – 6, Minulescu – 6 , D.R. Popescu – 6, Octavian Goga – 4, Patapievici – 4, George Topârceanu – 3, Tudor Vianu – 3, Fănuş Neagu – 3, Agârbiceanu – 2, Hogaş – 2 , Mircea Horia Simionescu – 2, Ion Băieşu – 0, Mircea Micu – 0, Să-l trecem şi pe valorosul scriitorul şi criticul Marian Popa fără nici-un capitol!! Puşi Dinulescu interpretează competent aceste cifre, citiţi vă rog, merită.
Mă opresc la Octavian Goga căruia NM îi acordă aceleaşi număr de pagini ca lui Patapievici, deşi, primul străbate lumea sufletului nostru şi-a sufletului naţional (pag.250) iar patibularul Patapievici este cel mai ordinar defăimător al sufletului romanesc. Citez din volumul lui Patapievici, POLITICE, ediţia 1996, pag 49: „Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc…, spirocheta românească îşi urmează cursul până la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconştient, până ce mintea va fi în sfârşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.”
Patapievici face parte din gaşca lui NM, fracţiunea nesimţiţilor şi anti-românească, dar care stau pe grămada de bani a contribuabilor romani pe care o împarte celor care îi idolizează ( vezi şi cazurile Cistelecan şi Alex Ştefănescu)
A fost o lectură deosebită , pentru că Puşi Dinulescu scrie fluid, inteligent şi picant. Are verevă şi umor rafinat. Am comentat-o cu Virgil Raţiu, în Berchtesgaden unde ne aflam, întrerupându-l mereu din lecturile sale. Niciodată nu s-a supărat că îl deranjez frecvent, că nu mai pot de dragul lui Puşii care tocat pe NM şi Patapievici cum trebuie. Iar eu mă bucur că am în el un prieten care nu este întotdeauna de acord cu mine.
Ar fi multe încă de comentat, mă opresc la două întrebări pe care Puşi Dinulescu şi le pune lui însuşi. Prima este în căutarea titlului şi îşi propune Demascarea lui Manolescu. Îi pare corect, dar îl refuză. Mă rog treaba lui, conţinutul contează fiindcă este bun şi necesar. A doua întrebare: şi oare ce-o să păţesc eu după ce o s-apară cartea asta? Cititorii, şi critica liberă şi corectă, o vor aprecia. Cât de la NM te poţi aştepta la două posibilităţi: să te spânzure sau să te pupe în anus. Cum spânzuratul este interzis în Marea Uniune Europeană, că de aia-i mare şi unită, nu-i rămâne decât cealaltă posibilitate, pe care sunt convins că o refuzi categoric.
Să rămâi ceea ce simţi să fii şi nu uita ce ţi-a spus tipa aia: „Mă, Puşi, mă, să ştii de la mine că creier are toţi, dar suflet n-are toţi!” (pag. 238)
