Dacă în SUA anilor treizeci criza ar fi durat douăzeci de ani, nu s-ar mai fi ridicat zgârie-norii. Au dreptate cei ce spun, inclusiv Eminescu în scrierile sale politice, că nu de receptarea poeziei au nevoie românii, ci de o administraţie „ca lumea”. Mai tristă este, deja în planul „mentalului”, absenţa asumării destinului, lipsa simţului tragic, a unei datorii existenţiale. Viena, marea învinsă, devenea, înainte și după primul război, în plină criză economică, scena genialilor artişti expresionişti. Departe de a fi uniformizator, curentul s-a manifestat individual, prin personalităţi. În teritoriile unificate în virtutea principiilor wilsoniene s-au reunit români şi minoritari, provenind adesea din civilizaţii paralele, sub incidenţa unor destine diferite iniţial. De aici sentimentul că nimic nu se lega; însăşi doctrina culturii naţionale era un artificiu. Germania a renăscut şi ea din propria cenuşă, datorită unei culturi consolidată anterior. În acest timp, ţara noastră se macină dintr-un rău interior ca într-o predestinare.
Statul îşi datorează existenţa liantului care este limba română, în forma ei modernă ea fiind rezultatul unei elaborări din laboratoarele creaţiei literare, singura construcţie constantă. Statul ne este dator pentru că poeţii „au scris o limbă”. Multele grupuri lingvistice, influenţate de diversele vecinătăţi au urmat o linie convergentă, spre unificare, datorită cărturarilor. Formaţiunile statale au profitat, pentru a induce un spirit naţional unic, dar n-au făcut mecenat, n-au răsplătit această unică formă de activitate cu plus-produs dintr-o civilizație. Însăşi şcoala se bazează pe materialul oferit de lecturile-materie primă într-un proces de instruire. Dar de când nici creaţia literară, înger apter și acefal nu mai poate valora mare lucru, dată fiind imobilizarea într-un cărucior de invalid, numai presa neputând suplini policromia lingvistică a cărţilor, efectele se arată: limbajul de lemn circulă la toate palierele, kitschul, pornografia, barbarismele, împrumuturile nejustificate din alte culturi au pornit acţiunea demolatoare asupra echilibrului limbii. Destrămarea surselor de regenerare a ţesutului lingvistic poate afecta existenţa românilor ca popor.
Uniunea Scriitorilor, Academia sunt forurile care trebuie să atragă atenţia asupra necesarei introduceri a stării de necesitate. Scriitorii fac parte din patrimoniul naţional, trebuie ocrotiţi şi stimulaţi până sunt în viaţă. Limba fiind un fenomen viu, se formează şi îmbogăţeşte prin cei…vii! Domnia politicului în defavoarea culturii înseamnă înlocuirea civilizației prin barbarie.
Degradarea limbii, disoluţia literaturii, înlocuită de mass-mediocrita ar putea însemna paşi spre destrămarea conştiinţei naţionale. Ingerinţe străine, protectorate şi colonialism, Nici mileniul informatic, nici globalizarea nu pot înlocui fiinţa lăuntrică, zestrea genetică, prezente în indivizi de la venirea pe lume și nu prin substituire a eului cu diverse subterfugii.
