(Poveste adevărată)
Când eram copil, Crăciunul îl sărbătoream, de obicei, acasă la Oradea. Într-o iarnă, lui tata, îi vine ideea să petrecem sărbătorile la ţară. Să avem parte de zăpada multă, de aer curat, de colindători autentici, de liniştea şi pacea naturii. Aşa că, înainte cu câteva zile de Crăciun, încărcaţi de bagaje, o sanie mică, patine, schiuri şi tot ce aveam alunecos prin casă, plecăm de la oraş cu trenul spre Huedin şi de acolo cu o căruţă spre Horlacea, un sătuc la poalele muntelui Vlădeasa, locul unde locuiau bunicii din partea mamei. Aveam vreo cinci ani şi jumătate în acele vremuri.
Imediat ce intrăm în sat suntem întâmpinaţi de un alai de copii, prietenii de-ai mei din timpul vacanţelor de vară care mi le petreceam în mare parte acolo. Eu însă îl căutam printre ei pe Luca, verişorul meu primar care era cam de aceeaşi vârsta cu mine şi de care mă lega ceva foarte trainic. Luca îmi dădea foarte multe sfaturi şi de obicei era un bun exemplu de urmat.
Ne ducem spre casa lor, care era situată în mijlocul satului şi în sfârşit dau cu ochii de Luca. Mare a fost bucuria revederii! Ne-am îmbrăţişat prelung şi apoi am şters-o la joacă. Părinţii au rămas cu poverile şi cu amenajarea încăperii în care urma să locuim la mătuşa Măriuca, mama lui Luca. Eu am cerut cu lacrimi în ochi să dorm în cameră cu Luca, nu cu părinţii mei.
Cele câteva zile până la ajunul Craciunului au trecut repede. Am făcut o grămadă de pregătiri cu alţi copii din sat pentru a învăţa colinzi, ne-am construit o stea si ne-am pregătit traistele în care să adunăm darurile date de săteni colindătorilor! Ziua ajunului a fost plină de satisfacţii! Noi copiii am gustat primii din bucatele care se pregăteau! Am mâncat toate marginile de la prăjituri şi capetele de la cozonaci, am lins până s-a făcut curat castronul în care s-a preparat crema pentru tort…! Ce mai, trai pe vătrai! Apoi, nici nu se înserase încă şi am pornit la colindat. Cântam cât ne ţinea gura pe la porţile gospodarilor colinde frumoase: „Steaua sus Răsare”, „Măruţ, mărgăritar”, „Sus la poarta Raiului”…
Seara târziu am pornit-o spre casă frânţi de oboseală. Părinţii încă mai trebăluiau la împodobirea pomului de iarnă, un brad argintiu, proaspăt tăiat de pe coasta muntelui. Beteală, mere, nuci, steluţe, turtă dulce… toate agăţate în pom. Privesc cu atenţie şi observ că sub brad nu era nici un cadou, aşa cum era la noi acasă la oraş! Tata îmi spune că la ţară Moş Crăciun vine mai greu, deoarece nămeţii sunt mai mari. Seara de ajun a fost minunată! Colinde, colindători, veselie, mâncare bună…
Nu ştiu care dintre noi, eu sau Luca, am avut ideea nefastă să-l prindem pe Moş Crăciun. Să fie numai al nostru! Zis şi făcut! Ne aşezăm în pat şi facem o înţelegere să dormim iepureşte ca să-l auzim pe moşu’ când vine! În sfârșit se culcă şi părinţii obosiţi de corvoada de peste zi şi bairamul de seară. Dar ce, nouă de somn ne ardea? Pusesem ochii pe bietul Moş Craciun. Simt că doarme toată lumea. Mă ridic tiptil din pat şi pun un scăunel în dreptul uşii din încăperea unde se afla bradul. Moşul cu siguranţă o să se împiedice, – gândeam eu – noi o să-i sărim în spinare, o să-l prindem şi al nostru va fi! Îi luăm sacul! Am pregatit şi o curea, scoasă de la pantalonii tatii, cu care să-l legăm. Mă culc inapoi lângă văru’ Luca şi chiţăim de bucurie că vom avea „moşcrăciunul” nostru!
Adormim fericiţi, când, după o bucată de vreme suntem treziţi de vocea supărată a mătuşii Măriuca şi de toate luminile aprise. Pe duşumea, întins lat, era tata cu nişte cutii şi pacheţele sub dânsul… Cadourile de la Moş Crăciun! Bietul de el, îl durea tare mâna pe care căzuse. Nimeni dintre cei mari nu înţelegea cum ajunsese scăunelul în dreptul uşii. Tata ne-a dat o explicaţie cum că… Moş Crăciun venise târziu şi fiind foarte grăbit îi dăduse lui cadourile să le pună sub pom! L-am crezut şi eu şi Luca!!!
Pe tata l-a durut mâna vreo câteva zile. Mi-a părut rău de ceea ce a păţit din vina mea. I-am spus adevărul, şi am aşteptat pedeapsa! M-a mângâiat pe creştet şi mi-a spus că de Crăciun nu se dau copiilor pedepse. M-a mustrat totuşi cu privirea şi m-a întrebat foarte serios cum m-aş fi simţit dacă alt copil l-ar fi prins pe „moşu” şi eu aş fi rămas fără cadouri în seara de Crăciun! Am înţeles! De atunci, n-am mai încercat niciodată să-l prind pe Moş Crăciun!
George ROCA
Crăciun, 2005-2022
Sydney, Australia
