Nu este prima dată când ţi se pune această întrebare – cum este ţara ta? Ai mai citit un Noica, un Cioran, un Drăghicescu, ba poate şi ceva Ovidiu, te-au câştigat şi ţi-au format convingeri sau, alteori, ţi-au provocat dezaprobări profunde. Dar niciodată nimeni nu te-a întrebat, atât de direct, ce este cu ţara ta, şi iată că rămâi geniu pustiu în faţa foii goale.
După amar de vreme de chibzuinţă şi lectură, îţi vine în minte că România ta este o cutie neagră. Nu că aşa i-ar fi sufletul, negru şi găunos, şi nici c-ar fi ca în povestea aceea a Pandorei, de s-au îngrămădit în ea toate păcatele lumii; ar putea fi, mai curând, cutia neagră a unui avion, în care s-ar găsi informaţia esenţială ce te-ar ajuta să înţelegi cum de a răzbit atâta vreme prin furtuni ţara ta. Cert este că încă nu ai cheia şi, poate, nici n-o vei avea vreodată. Poate eşti prea tânăr, poate nu ţi-ai luat răgazul să o priveşti în faţă sau poate că, până acum, ai încercat să crezi că îţi este indiferentă.
Mai mult, să-ţi defineşti ţara înseamnă să o limitezi, să o închizi în nişte tipare, pe care ea le refuză şi peste care sare ca o căprioară, râzând de nesocotinţa ta. Nu încerca s-o înţelegi; România nu poate fi înţeleasă, ea trebuie doar simţită şi trăită, aşa, ca o poezie. Nu este loc să te complici să îi cauţi o filozofie, cât timp sufletul românesc este atât de simplu şi atât de puţin predispus la problematizare. Ia totul cu seninătate şi vezi în tot ce te înconjoară simple apariţii ale firii; să faci altfel ar fi curată blasfemie.
Când spui că îţi este imposibil să îţi limitezi ţara, te gândeşti, cumva, că România este în tine, oricât de în afara graniţelor ei te-ai duce. Te ascunzi tu în vreo gaură de şarpe, îţi mai cauţi adăpost în bârlog, cu ursul, dar să nu crezi că sentimentul acela românesc al fiinţei nu vadetecum!
Nu ştii alţii cum sunt – (ba poate că ştii, dar nu despre ei este vorba aici), dar tu chiar te complaci în românire. Tu îţi duci zilele aici de când cei doi bătrâni buni încă mai umblau prin lume… Ar fi trebuit ca până acum să româneşti la fel cu toţi ai tăi, dar unii sunt mai români decât alţii şi, acum sincer, n-ai putea spune că toţi românii românesc în acelaşi chip. Tu, de exemplu, moldoveneşti în tihnă, fiindcă te-ai născut pe meleaguri vasluiene. Tu nu accepţi să-ţi spună nimeni că ţinutul acesta al Vasluiului, care nu este nici la munte, nici la şes şi care se împărtăşeşte de o neasemuită frumuseţe, nu este barem un picior de Paris.
Românul este, fără îndoială, mioritic până-n măduva oaselor. Dimensiunea aceasta mioritică este amplă, ea înglobează fatalismul existenţei, resemnarea, împăcarea, fiind sintetizată de expresii precum׃ „lasă că merge aşa”, „se putea şi mai rău”, „încă e bine”, „ce-o fi, o fi”. Românismul este patrimoniul tău stilistic, un ansamblu conturat mai mult din latenţe decât din realizări. Poporul românesc este ancorat în posibil, în latenţă; el nu trăieşte plenitudinea în istorie, a cărei frământare o consideră irosire şi pierdere oarbă de energii. Aceleiaşi fibre româneşti îi datorezi dragostea de pitoresc, simţul măsurii şi al întregului, simţul nuanţei şi al discreţiei, cumpăneala gândului şi un necesar scepticism. Te afli aici într-un câmp nuanţat, aproape inefabil, călător sub zodii dulci-amare, refăcând în tine o infinită pendulare între ursită şi har divin. Nu te laşi copleşit nici de fatalism iremediabil, dar nici nu te încrezi definitiv sorţii, pentru că ştii că poate să îţi fie şi potrivnică.
Situaţi pe un pământ de cumpănă, românii au stat aninaţi de munţi şi au demonstrat o extraordinară forţă de rezistenţă la mereu „aceste cumplite vremi de amu’ ”, cum ar fi spus Costin. Geografia a orientat istoria. Consideraţia este agravată extrem de Cioran, care afirmă că România este geografie, nu este istorie, că mai mult a îndurat istoria, decât a făcut-o. Totuşi, tu nu poţi să te dezici de unele răbufniri ale trecutului şi, în apostazia ta, să te consideri curat ca un ghiocel, pentru că ştii că, din dulapul tău de acasă, te-ar privi mustrător scheletele strămoşilor. Tu porţi în tine ecoul faptelor de arme glorioase ale unui Fane Babanu sau ale unui Mihai Viteazul şi ale Peştilor Buzaţi, pe care, pentru posteritate, ar fi bine să nu le renegi.
Câteodată, constaţi şi tu, cu bucurie, gând la gând cu Noica, faptul că poporul acesta, care, într-un document din trecut, în „Unio Trium Nationum”, Universitatea ungurilor, saşilor şi secuilor din Transilvania, cu câteva sute de ani în urma lor faţă de cele câteva milenii de dăinuire românească, aproape că nu era menţionat şi nu avea niciun drept, el, poporul acesta, anonim în istorie, se va ruga la Judecata de Apoi pentru mântuirea celor trei naţiuni care l-au nesocotit – unguri, saşi, secui -, aşa cum, la fel de bine, se va ruga pentru mântuirea până şi a turcilor, care l-au stăpânit, jefuit şi abătut de la viaţa în veac, sau cum se va ruga, deopotrivă, pentru mântuirea slavilor, care au ameninţat să-l înghită, cu valul lor uriaş. Poporul român a răbdat toate acestea în istorie, ca o simplă măicuţă de mânăstire, şi a rămas pe aceste plaiuri, ca popor cu obiceiuri slave şi cu conştiinţă de romani.
− Cu bucurie, spuneai, îţi gândeşti ţara.
− Cu bucurie, pentru că ce altă zăbavă poate fi mai de folos românului şi mai cumplită răzbunare decât iertarea duşmanilor?…?!
− Arrêtez-vous, Belle Infidèle, vous faites dire à Noica des choses qu’il n’a jamais dites!!!
Alteori, te uiţi la voi, cât sunteţi de mici, şi simţi enorm şi vezi monstruos, şi mai că-ţi vine să-l înţelegi pe Caragiale, de ce vă urăşte. Altă dată, citeşti, ca şi Cioran, în formula costiniană „nu este vremea sub om, ci bietul om sub vremi” (preferată de Xenopol ca motto la „Istoria Românilor”), formula fatalismului naţional şi, într-un glas cu cronicarul moldovean, îţi deplângi ţara-ţi înlăcrimată şi pe bieţii locuitori. Îţi dai seama că poporul tău este bun făcător de planuri, admirator de străini şi suspinător după caractere, dispreţuitor al urmărilor faptelor sale (ce-o fi o fi!).
În asemenea condiţii, ar fi de mirare să-i ajungă cuiva o viaţă de om să înţeleagă de ce eşti mulţumit, de ce nu te revolţi şi de ce nu dărâmi România aceasta din temelii, ca pe ruinele ei să reclădeşti una nou-nouţă. Tu chiar te încăpăţânezi să simţi pentru această ţară şi pentru biocenoza ei, dincolo de un interes ştiinţific bine justificat, tandreţe, chiar duioşie, asemenea unui naturalist fascinat de o colonie de bacterii pulsând în ritm şi în contraritm pe lama de microscop.
Filozofând şi poetizând, observi în ţara aceasta a ta un „spiritus loci”, un ce indicibil, criteriu intuitiv de recunoaştere a spiritului românesc. Matricea pământului de aici este indefinit ondulată, ţi-ar spune Blaga, şi ea te determină să te consumi într-o simpatie masivă faţă de alternanţa ritmică deal-vale, în solidaritate cu orizontul tău spaţial.
România este ombilicul lumii, punctul de sprijin în jurul căruia se învârte universul tău şi la care raportezi orice alt spaţiu, iar pentru tine oamenii se împart în români şi în non-români. Ia, însă, aminte, să nu-i vorbeşti unui non-român despre aceasta, că nu te-ar înţelege, şi păstreză-ţi convingerea, chiar dacă s-ar putea ca deştepţii să încerce să-ţi contracareze acest adevăr cu argumente care se topesc la prima rază de lună. Nimeni nu poate spune mai autentic decât tine cât este dulceaţă şi cât este amar în condiţia de român.
Tu ai conştiinţa că memoria colectivă uită ce ai scris, dar reţine tâlcul. Încă mai cauţi neodihnit cuvântul să exprime România ta şi îl găseşti, după o furtună feroce în creier׃ oh! oh! oh! şi vai! vai! vai! di ţară. Şi trec anii cu roată şi tu vezi, prin spuma mării şi prin fum, matca neamului şi plaiul verde cel neadormit, şi nu mai este dulce afară şi nici în bârlog, pentru că cineva a uitat cutia deschisă şi te-a răzbit dorul…
