Cum se fură un muzeu

În municipiul Brad, judeţul Hunedoara, există prin strădania şi purtarea de grijă a unor profesionşti şi vizionari ai meseriei de miner, din minele de aur ale moţilor, Muzeul Aurului Brad. În urmă cu câteva zeci de ani, nişte oameni din domeniu, au iniţiat şi au susţinut cu consecvenţă strângerea şi conservarea într-un loc anume, a mineralelor auro-argintifere (cunoscute în graiul mine­rilor ca şciufe) care prin forma, conţinutul şi valoarea lor îşi justificau locul în dulapurile şi vitrinele aşezământului, fiind descoperite în minele zonei, precum şi pietre preţioase şi altele semipreţioase aduse din toată lumea.
Pentru a afla istoricul şi truda entuziaştilor vremurilor trecute, de a constitui una dintre cele mai fa­buloase colecţii de minerale la nivel planetar, prin valoarea intrinsecă inestimabilă a exponatelor, dar şi prin unicitatea lor la nivel mondial,  vă rog să accesaţi pe un motor de căutare al internetului numele muzeului şi veţi afla o istorie fascinantă, diferită şi deosebită de ceea ce îndeobşte se presupune că înseamnă înfiinţarea unui muzeu. A încerca o istorie a acestei comori, tezaur la propriu, (dar şi la figurat) în spaţiul asigurat de ri­gorile unui articol de ziar, ar însemna să sacrific pe altarul criteriilor şi încorsetărilor formatelor de presă o poveste adevărată şi fascinantă, demnă de legendele şi miturile care însoţesc marile comori şi tezaure ale nu mai puţin fabuloaselor poveşti orientale.
Acest material se doreşte un strigăt de furie, dar şi de deznădej­de pentru ceea ce se întâmplă cu muzeul aurului, nu în întunericul absolut al unei galerii miniere de pe vremea romanilor, de la mina de aur Gurabarza-Brad, ci la lumina zilei, în anul de graţie 2010, şi nu în Evul Mediu, şi nu de către puteri oculte şi straine ci de către încrengături de celenterate autoh­tone. Profitând de incoerenţa le­gislativă endemică existentă, şi făcând o periculoasă echilibristică printre paragrafele legilor, cu concursul dat de persoane lipsite de interes pentru ceea ce se întâmplă sub nasul şi în „parohia” lor, dar şi de către persoane lipsite de cinste, dar nu şi de interese în speţa respectivă, nişte nemernici au pus mâna lor murdară pe muzeul aurului din Brad. Se pare însă, că reuşita lor nu este deplină încă, şi că strigătul de pericol al zecilor de mii de cetăţeni, la aflarea acestei stupefiante veşti,  şi măsurile luate de organele puterii locale şi atitudinea miilor de oameni de bine din lumea întreagă, materializate în semnături on-line pe un protest, (lucru pentru care le mulţumim respectuos tuturor) vor determina până-n final stoparea şi anularea acestei ruşinoase mizerii.
Rădăcinile adânci ale răului pornesc de la politica consecventă şi bine condusă în anii 90, de distrugere a mineritului în general şi a celui auro-argintifer în special. Extragerea acestor metale pre­ţioase şi punerea lor, lună de lună pe cântarul Băncii Naţionale, făcea cumva inoperante, sau măcar îngreuna, strădaniile de a ne şti, pe noi românii, cu căciula-n mână la uşile diferitelor orga­nisme financiare ale lumii. Astfel că am fost “îndrumaţi” să nu mai subvenţionăm mineritul, care, nu-i aşa, era o mare gaură neagră în bugetul ţării. Dar ca nici să nu ne folosim banii, cică economisiţi astfel, şi să fim şi fără mineritul care producea direct şi nimic altceva decât aur, argint, cupru şi alte minereuri scumpe, s-a prefe­rat în schimb, ca sumele respective să treacă în buzunarele marilor companii mondiale de construcţii autostrăzi, (dar nu numai) care ni le construiesc la preţuri triplate si qvadruplate  faţă de costul real, (practicat azi în lume). Toate acestea fiind posibile cu complicităţi (din nou) despre care nu e locul de a fi aici discutate. În concret, vechile găuri negre au fost transformate în altele noi, mult mai suple şi savante de „topire” a aceloraşi bani, de la subvenţionarea mineritului. În rândul minelor puse pe lista dezafectării a fost şi Întreprinderea Minieră Auriferă Barza-Brad, în a cărei proprietate era muzeul aurului. Ajuns în mâinile unui lichidator, odată cu întreprinderea căreia îi era în proprietate, muzeul, a ajuns obiect de negoţ, practicându-se, de-acum cunoscutul model de rapt, prin devalorizare controlată, prin casări successive, prin lucrul cu valori de inventar neactualizate de zeci de ani, etc, etc.
În ceea ce ne priveste pe noi, brădenii, dar şi pe alţi români şi neromâni, oameni de bine din lumea întreagă, în timp ce facem cunoscut furtul şi vă strigăm tutu­ror pentru ajutor, nu ne rămâne altceva de făcut, până la pronunţarea justiţiei, decât să luptăm până la ultima consecinţă prin toate mijloacele legale, pentru a evita în ultima clipă dezastrul, şi, la nevoie, să instituim gărzi civile permanente care să apere, cu bâta-n mână Muzeul Aurului Brad.