MARA POPESCU-VASILCA, Ursula, o mamă judecată de copii, roman, Editura Izvorul Cuvântului, Iaşi, 2021
Pe acest drum se aventurează eroina romanului de faţă, fără a se gândi prea mult la consecinţele care aveau să apară mai târziu. Povestea ei? Povestea miilor de tinere care aleg un trai mai uşor, fără prea multă muncă şi, cred ele, fără probleme majore. Dar problemele se ivesc, oricum. Şi unora dintre ele, cu greu le vor putea face faţă. A dansa pe gheaţă nu e atât de lesne, mai ales dacă gheaţa este foarte, foarte subţire.
Cum să te afli pe linia mediană, când balanţa înclină, când într-o parte, când în cealaltă? A-ţi menţine echilibrul pe sârma vieţii este o adevărată artă.
O carte care, încă din titlu este incitantă şi atrage la lectură mulţi tineri, în special femei, care încă nu şi-au găsit drumul potrivit în viaţă.
Şi personajul Ursula, devine un arhetip, “o bucată de suflet de femeie”, de la care multe personae au de învăţat, fie să nu facă precum a făcut ea, fie să lupte şi să-şi îndrepte greşelile, dacă din nefericire au alunecat în ele. Lecţii de viaţă fără professor. Prin proprie experienţă.
Încă de la început se remarcă o anumită dexteritate în arta naraţiunii, în folosirea mijloacelor de expresie, printre care, predominantă este metafora. Autoarea uzitează o modalitate cunoscută de relatare a acţiunii. Paralel cu aceasta, monologhează, îşi exprimă gândurile, de parcă ar dori să şi le audă, îşi pune întrebări, nu neapărat pentru a găsi un răspuns, ci pentru a se limpezi. Este clar, un gen de proză poetică, sau poezie în proză, foarte gustată de cei care îndrăgesc lirismul în toată frumuseţea lui. În acelaşi timp, eroina îşi face un rechizitoriu permanent al propriilor fapte, gânduri şi vorbe care au însemnat ceva de-a lungul timpului. Astfel preocupată, neatentă la tot ce se petrece în jur, întoarsă în sine, realizează că propria conştiinţă este cel mai bun judecător. Sub chipul unui dialog cu natura, în care ploaia o interoghează în chip tranşant. Acest lucru se poate întâmpla doar dacă există o legătură strânsă, o empatie între om şi natură.
Iscoditoare, ploaia, intrată parcă în suflet, continuă dialogul acesta insolit cu Ursula, personajul principal al cărţii Marei Popescu-Vasilca. O biciuie cu întrebări, una peste cealaltă, până aproape de durere, neîngăduind răgaz de respirare. Dar ploaia, nu poate spăla sau şterge toate durerile, mai cu seamă pe cele din suflet. Sufletul nu se albeşte decât printr-o sinceră părere de rău şi întoarcere la puritatea dintâi.
Naraţiunea este condusă de vocea auctorială care se substituie naratorului, la persoana a III-a, dar trece uneori şi la persoana a I-a singular.
Un alt procedeu stilistic este personificarea, atribuirea de însuşiri antropomorfice, fenomenelor naturale, obiectelor şi făpturilor necuvântătoare. Ploaia, vântul, pot dialoga cu oamenii, au sentimente omeneşti, sunt domoale, se înfurie, se întristează, judecă, oftează, se strecoară neauzit, îi cuprinde dorul, fac zarvă, etc.
Aceste dialoguri improvizate cu ploaia, cu vântul, cu frunzele toamnei, o ajută pe scriitoare să-şi exprime indirect sentimentele şi stările. Unele fraze par definiţii poetice.
Sintagme reuşite: “am să cad peste tăcere”, “din vorbele
mele am să scot doar umbra”, “nălucă a sufletului din nopțile tăcerii”;”Prin apele iluziilor pierdute”, “Îmi tremură gânduri în palme”,” în lumea fără de capăt a uitării”, “pompelor funebre ale uitării”, ş.a.
Cuvinte rare, regionalisme: vâjgăraia, tuflit, horodincă.
O altă notă definitorie a naraţiunii propriu-zise, este divagaţia, trecerea dincolo de substanţa textului, intertextualitatea care te poartă dintr-o poveste, în altă poveste.
Există şi unele formulări aforistice reuşite: “omul care nu are lacrimi, plânge numai înăuntrul lui, acolo unde doar el știe ce amar poartă”; “învăluiește-ți trupul în mantia adevărului, apoi puneți-o pe umeri și pleacă din calea lor”.
Procesul de conştiinţă al Ursulei este atât de pregnant încât, îi înăbuşe acesteia toate acţiunile, devenind o preocupare constantă, obsesivă: Ce vor spune copiii ei, când vor auzi ceea ce a făcut mama lor, ani de zile, fără ca ei să fi ştiut?
Ursula îşi derulează povestea, nu deosebită de a altor femei, care-şi consumă zilele şi nopţile, ceasurile şi secundele, într-o permanentă aducere aminte de trecut. Trecut care nu-i dă pace, care încă o răscoleşte, pentru că e proiectat în viitor, în impactul pe care l-ar putea avea în sufletelor celor dragi, când îl vor afla. Acesta e coşmarul Ursulei din care nu se poate trezi, nici măcar ziua. Amintirile sale sunt ca ale unui jurnal intim, notat cu scrupulozitate, pe zile, ore, minute. Nu doreşte să piardă nimic. Jurnalul – memoria trecutului, a vieţii apuse, dar şi memoria prezentului, memoria afectivă.
Pe fondul acesta, ea îşi istoriseşte viaţa, cu greşelile, confuziile, erorile ei, multe şi grave. Făcute în deplină cunoştinţă de cauză, fără a se gândi la consecinţe. Ursula e o femeie care încă mai are nevoie de afecţiune. Din vechile sale relaţii, a păstrat patru persoane, care vin şi o vizitează discret şi o plătesc, atât pentru prestaţiile fizice, cât şi pentru cele psihologice, pe care ea le oferă. Ea ştie să asculte poveştile bărbaţilor, îi ascultă aparent cu atenţie. Ei îşi deversează necurăţiile trupeşti şi sufleteşti, plătesc şi pleacă. Şi femeia se încarcă mereu cu aceste dejecţii ale altora. Totul pare cinstit, corect, fair-play. Cu moralitatea e altă poveste şi ea şi-a asumat acest mod de trai, fără prea multe probleme de conştiinţă. Trăieşte şi atât. Despre lumea care o judecă, despre Dumnezeu în faţa căruia va trebui să răspundă, nu-şi prea pune problema. Ci doar despre ce vor spune cei trei copii ai săi, aflaţi în plasament, la fosta cumnată, Mărioara. Ei sunt adevăraţii judecători, în viziunea Ursulei.
Ursula, sub pretextul interviurilor jurnalistice, spune despre activitatea sa, tranşant, la rece: “uneori vin, își fac treaba, plătesc și pleacă. Alteori au mai multă nevoie de o companie plăcută. Că au multe de spus, dar nu au cui. Și atunci vin la mine. Eu îi ascult, dar nu îi consolez pentru că nu e treaba mea. Sunt ei cei care știu exact în ce situație sunt, așa că…să se descurce. Eu le am pe ale mele”(Visul).
În continuare, sunt convorbirile Ursulei cu aceşti bărbaţi, rămaşi clienţi fideli ai femeii. Treptat ei îşi dezvăluie problemele matrimoniale şi ceea ce i-a determinat să recurgă la plata serviciilor sexuale la această femeie. Prin aceste dialoguri, bărbaţii se autodefinesc.
După părerea lui Ştefan, unul dintre clienţii ei, Ursula impune respect, nu e o femeie ca toate celelalte. Dar e incapabil să ia o hotărâre în ceea ce o priveşte. Până atunci, se întâlnesc clandestin, fiecare cu motivele lui. Ursula, pentru a-şi întregi veniturile, Ştefan pentru a suplini, ceea ce de fapt, soţiei lui îi lipseşte.
Pentru Ursula, lucrurile sunt mai tranşante: “Simt nevoia să te mângâi, nu am mai făcut-o niciodată, nu vreau să complic
situația, eu vând și tu cumperi”.
În plus, Ştefan este un romantic, are nevoie de multă tandreţe şi picături de rouă pe suflet, el se exprimă în versuri şi sintagme plăcute, lirice: “-Ai apărut în viața mea ca un fir de floare, într-un moment când rătăceam pe cărări neștiute, ca un izvor curgător, în care nu puteam să mă oglindesc ca într-o oglindă tivită cu amintiri”.
Şi ea şi ei, paralel cu tranzacţia comerială, simt nevoia unei analize psihologice a relaţiei lor insolite, a motivelor diferite care îi determină să facă acest lucru. Ei nu o judecă, ci caută să o înţeleagă şi să-i acorde circumstanţe. A făcut-o (o face încă) pentru copiii ei, nu a găsit altă cale de supravieţuire. E o motivaţie destul de subţire.
Abia când Ştefan pleacă pentru totdeauna, lăsându-i portofelul pe masă, în care era o sumă însemnată de bani, Ursula se simte liberă, pentru că înţelege că demersul său trupesc a fost unul jertfelnic şi, doar prin păcat s-a putut apropia de Dumnezeu, care iartă totul.
A fost ca o spovedanie la un mare duhovnic, care i-a dat canon şi i-a iertat păcatele multe şi grele. Dar cum, la Dumnezeu totul e posibil…
“Merită, sunt o femeie pe care Dumnezeu nu a uitat-o. Îți mulțumesc, Doamne, tu m-ai ajutat. Dar nu înțeleg de ce ai vrut ca eu să am așa o misiune grea, plină de păcat? Abia acum simt că ți-ai amintit de mine”.
Se ştie că Dumnezeu nu a venit pentru oameni drepţi, ci pentru păcătoşi, ca să-i cheme la El. Căci nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci acei bolnavi.
În relatarea sa interactivă, Ursula, într-o oralitate perfectă, are fraze de genul: “Am uitat să vă spun…” ; “ce credeţi?”
Paralel cu amintirile despre bărbaţi şi despre Tina, femeia care i-a deschis drumul şi a învăţat-o cum şi cui să se vândă fără să aibă probleme, autoarea, prin glasul Ursulei, introduce amintiri despre casa părintească, educaţia sănătoasă, deşi simplă pe care a primit-o de la părinţi, frecventarea bisericii duminicile şi în sărbători, obiceiurile şi datinile din sat. Sunt amintiri duioase, curate, despre sentimental religios insuflat de mama ei, copiilor, precum şi sărutarea icoanelor din biserică. Ele parcă le vorbeau şi îi priveau cu insistenţă. Viaţa simplă, traiul modest, au împins-o, la o vârstă fragedă, să plece în lume cu Nicu. Dar nu s-a putut adapta unui trai de om căsătorit, mai ales când soţul a început să devină violent.
Revenind la amintirile cu Ştefan şi la faptul că dintotdeauna, Ursula a năzuit la o dragoste ideală, perfectă. Această dorinţă o face permanent să viseze şi să dorească o schimbare. Este capitolul intitulat “Înscrierea la facultate”. Etapele prin care a trecut până să-şi ia diploma de ziarist, a gustat din “magia vieții universitare”. Din dorinţa de a-şi schimba trecutul cu ceva măreţ, curat şi să-i poată învăţa şi ea pe alţii. Ca o recompensă. Şi dacă până atunci făcuse ceva doar pentru trup, acum a dorit să facă ceva şi pentru suflet. Şi după multe peripeţii a reuşit să se înscrie la Facultatea de Ziaristică, aşa cum a visat. Avea 38 de ani. Paralel cu aceasta, a descoperit că-i place să scrie, scrisul fiind şi el ca o eliberare, ca o curăţare de orice pată: “Când scriu, pare că îmi curăț sufletul, că toate evenimentele scrise acolo le-am șters din minte. Rămân liberă să pot începe o viață nouă…”
Prin aceste mărturisiri, scrise în caietul jurnal al Ursulei, pătrundem fără să vrem, în culisele acestei insolite “profesiuni”, cu tot ce decurge din ea. Renunţarea la viaţa de până atunci, nu e aşa de simplă, cum a crezut. Unii dintre ei se văd refuzaţi şi protestează, insistă, devin agresivi, apar şi incidente. Abandonarea “meseriei” e mai dificilă decât meseria propriu-zisă. Şi refuzul este greu de înghiţit pentru cineva care s-a obişnuit cu această rutină şi care s-a obişnuit să capete, în schimbul unei sume de bani, tot ce doreşte.
În capitolul următor, Ursula relatează prima experienţă erotică, descriind etapele pline de fior ale posesiunii de către Nicu, prietenul ei, lângă o căpiţă de fân, unde o aşezase, sărutând-o continuu. Şi ea, derutată, neştiind bine ce se întâmplă, simţind doar dorinţa şi plăcerea primului act intim. Prima experienţă, s-a soldat însă cu câţiva ani de suferinţă pentru ea şi copiii ei, până când Nicu a plecat de acasă, înainte ca Vlăduţ, cel de-al treilea copil să se nască. Aşa s-au sfârşit visele de familie, de căsătorie, de fericire.
“Ursula începe o nouă viaţă” – este un alt capitol important. Cu trecutul lăsat în urmă, ea îşi continuă viaţa, însă, uneori, trecutul o urmăreşte şi o ajunge din urmă: “Dar totul gravitează în jurul mustrărilor care mă târăsc într-un tribunal fantomă și nu mă lasă, e necruțător. Sunt o victimă care aștept sentința fără să știu dacă o voi avea vreodată, dacă o să am curajul să o pronunț. Oare o să-mi recapăt vreodată libertatea? Asta sunt eu, o femeie vinovată, persecutată de remușcări și renegată de proprii copii. Oare mă pot considera o victimă a nedreptății și injustiției legilor omenești? Sunt eu, oare, o femeie fără vârstă? M-am retras în apartament, pare un loc perfect pentru a lua
viața de la capăt.”
Apoi, urmează o scenă incredibil de frumoasă, mişcătoare chiar, care pune în evidenţă măiestria narativă a autoarei: întâlnirea în timpul unei furtuni de zăpadă, cu procurorul Adrian, întâlnire providenţială. Cuvintele însele parcă nu ajung, ar trebui inventate cuvinte vechi, nefolosite încă: “aș vrea să mă rog, dar nu știu rugăciuni noi, aș vrea să-i spun lui Dumnezeu că sunt foarte departe de El, că ochii lui Adrian par luați dintr-o icoană, icoana speranței. Aș vrea să-l sărut, să-l îmbrățișez la pieptul meu, la pieptul păcatului, din biserica sufletului meu”.
Aceşti “Doi rătăciți care cine știe de ce au nevoie, de dragoste sau de milă? Să se iubească sau să se tânguiască? Să vadă în viitor sau să șteargă urmele trecutului? Dar dacă nu o să fie nimic? O să mă lase în fața blocului și o să plece, să nu mai aibă femeia pe umărul căreia a plâns, să se ducă departe de momentul de slăbiciune cu lacrimi cu tot. Să uite, și mâine să o ia de la capăt cu viețile altora, unor străini de care nu-i pasă cine sunt, încearcă doar să-i judece după ce scrie pe niște foi de hârtie fără să poată să știe dacă sunt adevăruri sau doar intrigi ale unor oameni care se urăsc, se luptă pentru ceva sau cineva”.
O scenă frumoasă care salvează alte scene nu atât de reuşite.
Şi totul decurge firesc, ca într-un basm de-a Prinţul şi Cindarella. Evocarea urcă spre punctual culminant, bărbatul şi-a pierdut familia, copiii, chiar în ziua de 11 decembrie, zi în care el şi Ursula s-au întâlnit, doi oameni îngheţaţi, duşi de viscol, în zăpadă. Ce a urmat este subiectul unui basm, incredibil. Episodul e de un optimism molipsitor. Te face să crezi că mai există fericire, iubire, frumuseţe, bunătate, miracole. Totul se petrece ca într-o magie. Chiar dacă la început eşti neîncrezător în povestea lor, treptat, povestea te fură şi te fascinează. Scenariu de film.
Clipe emoţionante când, ajungând la Ursula acasă, locuinţa e plină de flori, frigiderul e plin şi se hotărăsc să-i bucure şi pe vecinii ei, punând câte o punguţă la fiecare uşă, cu bunătăţi. Pentru că nu se cade să te bucuri singur de milostivirea lui Dumnezeu, ci trebuie să-ţi împarţi bucuria cu aproapele tău, dovada unui creştinism implicit, nu numai în rugăciuni rostite cu buzele, ci şi în fapte. Aceasta este o altă lecţie de viaţă. Şi visul continuă. Sunt din nou acasă la Adrian şi nu le vine a crede ce minune a întăptuit Dumnezeu pentru ei, în chiar ziua în care se împlineau 30 de ani de la dispariţia soţiei şi a copiilor lui Adrian. Ca o compensaţie, ca un dar pentru durerea şi tristeţea în care au trăit.
Pe cei doi i-a unit, nu destinul, ci Dumnezeu. Pe undele freatice ale rugăciunii s-au întâlnit şi El i-a apropiat. Nimic fără El. Astfel că Ursula a simţit nevoia să intre din nou în Casa Domnului pentru a-şi curăţi sufletul, înainte de a începe o viaţă nouă, alături de Adrian. Nu putea păşi pe noul drum, decât cu un suflet nou, neprihănit, spălat în apa lustrală a spovedaniei şi împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos.
Cât despre Ursula, simte că nişte aripi o poartă în sus, aripile iubirii: “Viața mea e ca o carte cu basme, unul se sfârșește și altul începe. Simt o profunzime a iubirii pe care nici eu nu o bănuiam, simt că pot iubi”.
Iubirea carnală pe care o simţise ani de-a rândul pentru “un batalion de bărbaţi”, aşa cum mărturisise, acum devenise o iubire spiritualizată, cu totul altceva decât experienţele de până atunci, când se simţea folosită de acei bărbaţi pentru nişte sume de bani: “Îl văd într-o aureolă, lumina îi bate din spate și el e tare frumos”.
Şi totul în jur se spiritualizează, se metaforizează şi nimic nu mai pare vulgar, iubirea, ca un abur subţire de înalţă spre Ceruri, în care se ascund, două inimi bătând la unison.
Principala trăsătură a scrisului este sinceritatea, directeţea, claritatea cu care se înşiruie frazele înfăţişând scene erotice care, la alţi autori devin vulgare, licenţioase. Se pare că sub pana Marei Popescu-Vasilca, aceste scene se luminează, suferă o transfigurare, se spiritualizează. E o artă a sublimului, născut din noroiul cotidian, atât de bine cunoscut de Ursula, de care se lepădase, ca în urma unei abluţiuni totale cu apă lustrală. Şi dincolo de toate acestea, spiritual ludic îşi arată toate chipurile.
Un incident neplăcut tulbură însă, liniştea cuplului abia format. Fostul soţ al Ursulei, Nicu vine în faţa blocului ei şi o ameninţă cu un cuţit, pe care i-l pune la gât, strigându-i vorbe injurioase. În încăierarea care are loc, Adrian este rănit la braţ, iar recalcitrantul este imobilizat şi dus la poliţie. Apar şi cei trei copii, cu partenerii lor de viaţă. Acum începe adevărata judecată a Ursulei, care le explică de ce a fost nevoită să-şi vândă trupul. Sunt chemaţi cu toţi la organele de anchetă, să dea declaraţii. E un moment de tensiune maximă între mamă şi copii.
În cele din urmă, împăcarea dintre mamă şi copii are loc într-un cadru emoţionant, cu lacrimi şi vorbe de iertare din partea copiilor. De data aceasta, narator este Adrian care descrie scena tulburat peste măsură, pentru că, fiul cel mic al Ursulei, Vlad, îi cere voie să-l numească tată. Emoţia ajunge la cote maxime, în ziua când Ursula are primul interviu, în calitate de ziaristă. Urmează multe alte succese profesionale şi oamenii o apreciază. Viaţa ei s-a schimbat total, mai ales de când s-a decis să şi-o refacă, spunând “da” omului iubit.
Şi dacă a făcut bine, sau rău, cititorul va fi cel care să o judece, să-i acorde circumstanţe atenuante, să o îngăduie şi în cele din urmă s-o ierte pentru că a făcut-o pentru un scop nobil: pentru copiii ei.
Şi cine ştie câte femei se regăsesc în povestea ei. Chiar Ursula exprimă acest lucru: “Oare povestea mea nu poate da voce femeilor obidite, care se chinuiesc singure, oare ele nu demonstrează că lupta pentru a supraviețui le face să devină mai bune, mai îndurătoare?
Nu aș putea să scriu o carte? Nu suntem noi cele care cred că iubirea se învață la școala vieții. Nu e viața care ne dă lecții importante chiar și din cele mai triste experiențe? Oare aceste femei nu sunt în stare să adune în ele ură, pasiune și perversitate, nu pot lupta să iasă din gloata de femei fără perspective în viață? Unele trăiesc declinul moral, căzute dintr-o decepție sau relație care le-a șters sufletele de emoții și dorințe neîmplinite. Nu este rezultatul unor relații încâlcite din viață?”
Şi, în lupta cu acei “puritan”, care sunt învăţaţi să judece şi să arate cu degetul, influenţându-i şi pe copiii ei, va trebui să-şi găsească puterea şi curajul de a-i înfrunta şi de a le demonstra că ea nu mai este acea persoană, ci cu totul alta. Că o profesiune demnă, ziaristica şi o dragoste curată, tămăduitoare, au scos-o la liman şi au transformat-o total.
Copiilor Ursulei le este greu să accepte şi să se adapteze la trecutul mamei lor, de aceea, hotărăsc să părăsească ţara, să ajungă la Nisa, unde se vor stabili, ca să preîntâmpine reacţiile oamenilor, mai ales ale acelor puritani care cred că ei nu au greşit niciodată şi se grăbesc să arunce primii cu piatra. Plecând, aceştia îi lasă o scrisoare, în care cer timp pentru a se obişnui cu ideea şi a o ierta pe deplin. Totodată, îl acceptă pe Adrian ca tată, ceea ce nu au avut nicicând până atunci. Bucuria femeii nu cunoaşte margini.
În tristeţe, nenorocire, dar şi în bucurie şi fericire, cei doi recurg la rugăciune, se aşează în faţa iconostasului din casa lui Adrian şi împreună, îi aduc slavă lui Dumnezeu pentru bunătatea şi darurile Sale.
O hotărâre: aceea de a-şi împreuna mâinile şi a porni încrezători, prin iarna vieţii, în căutarea primăverii veşnice.
Chiar şi în răul cel mai negru şi adânc, există o fărâmă de lumină. Din tot trecutul ei, Ursula a ales să îndrepte lucrurile, clădind case pentru femeile abuzate, silite să se prostitueze, pentru copii părăsiţi, pentru cei fără adăpost. O compensaţie necesară demnităţii sale de om rămas cu sufletul întreg, chiar şi când trupul său era terfelit de mâini lacome şi abuzive. E o hotărâre înţeleaptă. Numai aşa îşi va linişti inima şi va putea din nou să se bucure de omul iubit, de copiii săi, care în cele din urmă o vor ierta şi o vor primi din nou la pieptul lor, aşa cum şi ea i-a primit, atunci când tatăl lor biologic i-a abandonat şi n-a mai vrut să ştie de ei, vreme de 30 de ani.
O carte care te învaţă multe despre viaţă, despre cum să-ţi clădeşti, piatră cu piatră, edificiul personal şi totodată şi pe cel al urmaşilor tăi, care intră în responsabilitatea ta de mamă pentru totdeauna.
E foarte important să poţi să-ţi faci din nou planuri de viitor. Ursula şi Adrian, plănuiesc să călătorească, să se bucure şi în cele din urmă, să-şi viziteze copiii la Nisa, unde aceştia s-au stabilit, sperând să-şi reîntregească familia, aşa cum nu au avut parte până atunci.
După multe luni, planurile lor au prins viaţă şi au purces la întrajutorarea celor care aveau nevoie stringentă de ajutor. Au investit, s-au preocupat şi iată că au pus în funcţiune un centru de sprijin în toate direcţiile, aşa cum îşi propuseseră, au cumpărat biciclete pentru transportul mâncării la cei singuri, bătrâni ori bolnavi. A fost o muncă titanică dar au reuşit. Bunătatea şi generozitatea lor a atras şi alte persoane care au venit ca ajutoare sau au fost angajate să fie de folos semenilor lor.
În sfârşit, Ursula poate spune: “iată de ce a trebuit să suferim, ca să învățăm că dacă în viață Dumnezeu ne dă, trebuie să știm să dăm mai departe”.
Uneori, Adrian preia frâul povestirii din mâinile Ursulei şi istoriseşte despre cum s-au căsătorit în Franţa, chiar la Nisa, au fost prezenţi şi copiii şi Mărioara cu Vasile, soţul ei, cei care s-au ocupat de creşterea celor trei copii.
Elementul surpriză, la întoarcerea acasă a celor doi soţi, este că, deschizând uşa vilei, au găsit valize şi multe bagaje. Ca de pe cealaltă lume, a apărut Cristina, prima soţie a lui Adrian, dispărută împreună cu cei doi copii, în urmă cu treizeci de ani.
Ăsta da, final!
Între cei doi are loc o “lămurire” foarte poetică, în care, fiecare îi reproşează celuilalt, ceea ce l-a nemulţumit. Numai că au trecut trei decenii de absenţă necurmată şi a lipi din nou capetele, era imposibil.
Povestea Cristinei o află Ursula şi Adrian de la copii: nu au murit în avalanşă, ci au plecat împreună în Germania la tatăl lor biologic, Walter, unde au muncit pe rupte la ferma lor, plină cu animale. Cristina s-a îmbolnăvit, s-a împuţinat şi în cele din urmă, s-a sărvâşit, nu înainte de a-i cere iertare lui Adrian. Părinţii Cristinei i-au primit şi au făcut cele necesare evenimentului trist care a urmat.
Două familii reunite, după ani de absenţă şi durere din partea lui Adrian care i-a crezut morţi.
Familia a trecut prin multe. Adrian a dobândit o boală de distrofie a muşchilor şi a fost nevoit să apeleze la un scaun rulant. Era dependent de el. Şi totuşi nu s-au descurajat, s-au rugat asiduu lui Dumnezeu şi iată că minunea şi cererea lui în rugăciune s-au împlinit: el şi-a recăpătat mobilitatea şi a început din nou să meargă. Real şi supranatural fuzionează în povestirea Ursulei.
Ultima secvenţă epică este la Londra unde cei doi vizitează, ca turişti, cele mai importante obiective.
Dar sunt nevoiţi să-şi întrerupă vacanţa pentru că mama lui Adrian tocmai murise. Şi aici este cea din urmă lecţie pe care o primesc toţi, inclusiv tatăl lui, preotul satului, care nu voia să-şi îngroape soţia în cavoul familiei pe motiv că în tinereţe, fusese violată. Aceeaşi problemă a celor care aruncă piatra înainte de a afla adevărul. A judeca e omeneşte, a ierta e cu adevărat, dumnezeieşte.
Şi dacă Dumnezeu e dispus să ierte, cine suntem noi să ne împotrivim?
CEZARINA ADAMESCU
26 Septembrie 2021
